fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

poposeşti, cade în stânga Alunişul, deasupra căruia se
zăreşte bisericuţa cu altarul săpat în stânca uriaşă în care
cuibăresc chiliile, locuite cândva de călugări isihaşti, ca
nişte cuiburi uriaşe de păsări. Dacă ţi-arunci ochii dinspre
Martire spre răsărit, un alt peisaj fascinant şi încărcat de
istorie se iveşte în faţa ochilor. Ascunse sub codri, printre
copaci şi prin stânci, se află cele mai multe dintre
Vestigiile Rupestre din Munţii Buzăului, despre care s-au
tocit mii de condeie şi s-a zăbovit asupra paginilor tot
atâtea ore, ca să le fie dezlegate tainele...
Oricând, oricine şi din orice direcţie ar fi urcat,
după îndelungi ore de efort, pe un drum obositor, nu
întotdeauna pe o vreme prielnică, odată ajuns, călătorul
simte că respiraţia i se opreşte, nu datorită urcuşului, ci a
priveliştii fascinante, aş putea spine magice, ce i se
desfăşoară sub privirile-i înmărmurite şi, totodată,
exclamă cu nesilită sinceritate: cine se opreşte aici, ori
rămâne aici pentru totdeauna, aşa cum au ajuns
întemeietorii (despre care vom vorbi în cele ce urmează),
ori ajunge poet, aşa cum chiar zicea un prieten care
venise, din pură curiozitate, să vadă „chiar aşa e?”, pe
urmele unor personaje dintr-o carte de-a mea. Mai mult,
aş zice eu, descoperind încetul ce încetul toponimia şi
onomastica destul de ciudată a locuitorilor, îţi transformi
curiozitatea în istorie, nu în sensul strict al cuvântului ci,
mai degrabă, asculţi, fără să vrei şi fără să ştii, o poruncă,
o chemare ciudată şi trăieşti un sentiment care-ţi vine, nu
se ştie pe ce căi, dintr-un interior adormit care, la
contactul cu acele locuri, simte o vibraţie, ascultă
„chemarea clopotelor scufundate”, după cum spune o
frumoasă legendă a locului, repovestită de prietenul Ilie
Mândricel: „La un mare cutremur, pământul s-a ridicat,
183