fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

prea obosiţi şi prea apăsaţi. Şi bătrânii - parcă se
vorbiseră toţi: cu pălării de paie pleoştite, unele cu boruri
largi, altele ţuguiate, provocatoare, mulţi subţirei, nişte
ţâri, agitaţi, dar şi mai mulţi mătăhăloşi, mişcându-se
precum nişte elefanţi ieşiţi din nămol. Aceleaşi chipuri
obosite, suflând din ce în ce mai greu, căutând odihna,
venite de departe, pentru un iluzoriu dram de sănătate...
Am descoperit că e ziua când se schimbă seria.
Stam în mijlocul lor şi mă întrebam ce-i cu mine? Pur şi
simplu, uimit de această privelişte umană, uitasem de
mine, nu mai văzusem niciodată o aşa densitate de
bătrâni – femei şi bărbaţi – pe câteva zeci de metri
pătraţi. Aveam senzaţia că sunt un extraterestru aterizat
forţat pe platou, mai ales că nu mă părăsea impresia că
nici nu le înţelegeam graiul. „Ce Dumnezeu, chiar toată
România este bolnavă?” Mai mult tăceau decât vorbeau,
căutau recepţia cu nişte gâturi întinse, uitând parcă să mai
vorbească, de teamă ca nu cumva iluzia să dispară.
Priveliştea mă uimea, mă intriga. Mi se părea că
întorc timpul înapoi, undeva prin anii ’75, în staţiunea
Sovata. Mersesem trei ani la rând împreună cu soţia.
Ajunsesem aproape să blestem acea staţiune, nu pentru
medic sau pentru tratament – făceau şi ei ce puteau - ci
pentru faptul că intrarea în sala de mese se făcea pe nişte
scări care urcau la un etaj, iar pătrunderea în interior,
unde masa era servită în trei schimburi, era o provocare
pentru toţi, asta însemnând îmbrânceli, înghionteli,
înjurături, feţe înroşite de furie şi de neputinţă. Pur şi
simplu, mă exaspera acea „coadă” absurdă la masă. Nici
atunci şi nici după mai bine de treizeci de ani, aici la
Amara, n-am înţeles de ce se produceau aceleaşi
îmbrânceli inutile, la ora deschiderii uşii pentru masă, din
83