ISSN 2069 – 7961 ISSN-L = 2069 – 7961 Ianuarie 2012

94
care poate fi judecat, ci o idee şi o natură întrupată ca individ, însăşi forţa vieţii, exprimată ca senzualitate, ca
vibraţie continuă a cărnii, ca dorinţă perpetuă aflată sub forma palpitului vital” 48 .
Forţa seducătorului este cuvântul şi tot prin cuvintele sale el reuşeşte să trezească suspiciunea în
mintea celorlalţi bărbaţi. Fără acest grup care îi ascultă poveştile şi îl admiră, Don Juan n-ar mai avea aceeaşi
motivaţie, dar grupului masculin trebuie să i se alăture şi unul feminin. Alin povesteşte bărbaţilor întâmplarea
cu soţia primarului din Răstoaca, dar faima lui a depăşit graniţele oraşului: „Tot oraşul se teme de el, domnule.
Şi douăzeci şi cinci de sate dimprejur. Căci e frumos, îndrăzneţ şi puternic. Toţi râd de aventurile lui şi toţi le
ştiu pe toate, în afară de una... aceea care-l priveşte pe fiecare”. Don Juan nu fascinează numai femeile, grupul
bărbaţilor şi admiraţia lor este foarte importantă deoarece îl ajută la construirea mitului de cuceritor neîntrecut,
iar opiniile defavorabile ale „amicilor” pot deveni adevărate torturi, aşa cum se întâmpla cu protagonistul
din La „Grandiflora”. Asemănările dintre cele două texte au fost relevate şi de Diana Cristev în revista
Manuscriptum: „Acelaşi cadru – oraşul obscur de provincie («orăşelul reşedinţă de judeţ»), acelaşi «decor»,
aceeaşi atmosferă bântuită de duhul lui Bachus, fie că acţiunea se desfăşoară în grădina domnului Alexandru
Cocoşel, la «Grandiflora», fie într-un chioşc, la cules de vie, în ajunul unui chef cu lăutari. Aceleaşi personaje
şi acelaşi tip de relaţii: grupul glumeţ de amici, vesel şi indiscret, dispus oricând să comenteze aventurile
«Don Juan-ului», ocolind însă, cu resemnată ipocrizie, în graficul aventurilor, propriul acoperiş. Don Juanul
este sabia Damocles care poate lovi pe oricine şi fiecare cântăreşte cu grijă ameninţarea «după calităţile
consoartei»” 49 . El nu face distincţie între femei, nu are preferinţe, „pe toate le-a avut. Nu e nevastă, nu e văduvă
– şi chiar foarte multe fete! Toate au trecut prin patul lui... dacă n-a trecut el prin patul lor. Şi dacă ar fi scăpat
câteva de el, numai urâţenia le-a scăpat...”.
Scriitorul introduce un personaj cu rolul de rival, fără niciun sorţ de izbândă în planurile sale, tocmai
pentru a demonstra că adevăratul „Don Juan” nu poate avea adversari pe măsură. Diodor plănuieşte s-o seducă
pe soţia lui Alin (un lucru curios este faptul că în fragmentul lui Gib I. Mihăescu, Don Juan este căsătorit, însă
asta nu constituie pentru el niciun fel de obstacol), dar oamenii au început să-l simpatizeze pe „tomnatecul”
seducător şi nu ar accepta un complot împotriva lui. Căsătorit de mai multe ori, Alin a întâlnit numai soţii
fidele, în ciuda comportamentului său libertin; Emilia, cea de-a treia soţie „îl iubeşte şi îi este fidelă”, declară
naivul Georgel, după ce prima soţie s-a otrăvit, iar a doua „s-a aruncat în puţ din cauza lui”.
Această societate acceptă fără să critice şi uneori chiar savurează întâmplările povestite de Alin,
nerevoltându-se în niciun fel împotriva adulterului, pentru ei onoarea nu mai este o valoare morală, înşelătoria
devine o monedă de schimb, un fel de a plăti în procesul public care îi fascinează şi îi atrage. Eroii din
dramaturgia lui Gib I. Mihăescu, indiferent dacă sunt comedii sau drame, evoluează în viaţa socială ca într-un
spectacol, reprezentaţiile publice fiind întâlnite la tot pasul.
Pe lângă ipostaza cuceritorului fără scrupule, în teatrul scriitorului se mai poate întâlni şi tipul
seducătorului rătăcit în propriile sale fantezii, este cazul lui Geo din Pavilionul cu umbre. Gabriel Liiceanu
deosebea tipul seducătorului de cel al Don Juan-ului. „Raportul lui [al seducătorului] cu timpul este altul
decât clipa, decât mediul temporal propice lui Don Juan” 50 . Pentru că este „cerebral”, înţelegând prin aceasta
„non-senzual”, seducătorul este opusul lui Don Juan care are nevoie de „exersare continuă a forţei sale de
atracţie”, de o „listă” cât mai lungă a cuceririlor; el nu se poate îndrăgosti. Alin şi Sava Manaru din La
„Grandiflora” sunt reprezentanţii prin excelenţă ai acestui tip, în timp ce Geo este seducătorul capabil de
sentimente. Prin cuvintele sale reuşeşte să o seducă pe Liana şi să-i stimuleze imaginaţia, în timp ce Don Juan
nu se poate iubi femeile pe care le cucereşte: „Pentru că trăieşte doar în dimensiunea lui acum, Don Juan nu
are memorie afectivă. Neputând reveni asupra niciunui pas anterior, nedorind în trecut, ci doar în prezent, nu
se poate îndrăgosti” 51 .
48 Gabriel Liiceanu, Despre seducţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 226.
49 Diana Cristev, Gib I. Mihăescu - Don Juan de Mârşani, în Manuscriptum, an. III, nr. 3, iulie-sept. 1972,
p. 54.
50 Gabriel Liiceanu, op. cit., p. 227.
51 Ibidem, p. 230.