Porunca iubirii 1/2009 - Cartea Ortodoxa prin posta

treabă, dacă aţi observat. Ea nu are
timp să răspundă unui copil ce este
raiul. Unui moşulică i s-a făcut milă de el şi i-a spus că este
un bătrân, dar mergi mult prin pustie ca să-l găseşti, ia nişte apă
cu tine, mâncare… Povestea este athonită, dar nu-i spui copilului:
„Ai grijă acum îţi spun o poveste athonită, sfântă”. Nu-i zici nimic,
e o poveste. Merge, merge şi ajunge către seară şi când îl vede
bătrânul, care era un pustnic, l-a întrebat ce caută acolo. I-a spus
că a venit să-i spună unde este raiul. Bătrânul îi spune să creadă
în Dumnezeu şi îl va găsi. Dar bătrânul şi-a dat seama că sunt
prea puternice cuvintele pentru el şi i s-a făcut milă de el şi i-a zis:
„Lasă că te ajut eu. Te duc mâine la clădirea asta mare”. L-a dus
acolo, era o clădire foarte mare care avea o cruce deasupra. Oamenii
erau îmbrăcaţi în negru, făceau tot felul de treburi pe acolo. L-a lăsat
acolo şi i-a spus că dacă o să stea acolo mai mult timp o să găsească
raiul. După 1-2 luni egumenul mănăstirii – că acolo nimerise – l-a
întrebat cum se simte. I-a răspuns că se simte foarte bine, dar are o
tristeţe. L-a întrebat ce tristeţe are. I-a spus: „Am un frate cu barbă,
cu plete, care stă întins pe o cruce acolo în clădirea aceea mare şi nu
vine niciodată la masă să mănânce”. Era inutil să-i spună cine era cel
de pe cruce şi i-a spus: „E unul din fraţii noştri de aici care n-a tăiat
lemne cum trebuie, n-a măturat şi i-am dat canon să stea acolo. Dacă
nu mături cum trebuie şi tu o să stai”. În acea clipă în sufletul lui s-a
strecurat „păcatul cel bun”. Fiţi atenţi ce paradox! Numai în creştinism
găsim lucrurile acestea minunate prin persoana lui Hristos, Care este
un paradox. Păcatul cel bun a fost să fure mâncarea de la bucătărie.
Cum a venit seara copilaşul a furat mâncarea de la bucătărie şi s-a
dus la cel de pe cruce şi i-a spus: „Frate coboară…”. Şi fratele a
coborât. Dar el n-a văzut că o lumină teribilă a cuprins locaşul şi că
uşile s-au închis brusc. Fratele cel mare vorbea cu el, glumea, zâmbea,
au mâncat împreună.
Aşa azi, mâine, poimâine… Până când au prins ceilalţi de veste:
unde este copilul, unde întârzie, ce face? Au stat la pândă. Şi-au dat
seama unde este şi au încercat să se uite cu ochiul pe gaura cheii, dar
nu puteau să vadă din cauza luminii puternice. Au încercat să deschidă
uşa, da nu se putea. Au aşteptat să iasă. Când a ieşit l-au prins şi el sa
speriat: „Ce faci?”. „Ce să fac? Am greşit”. „Ce-ai făcut?”.
12
Porunca Iubirii 1 / 2009
11