Porunca iubirii 1/2009 - Cartea Ortodoxa prin posta

neam. Era un copil când a scris
versurile alea. Când i le-am citit fiului
meu – care la şcoală învaţă verzi şi uscate – a zis: „Vai, tată,
parcă este o simfonie. Te cutremură”. Şi-mi spun mie răpciugoşii
ăştia că Eminescu e un poet romantic cu care nu ştim ce să facem
cu el în literatură că nu există sintagma de poet naţional. Dar ce
există atunci? Adică să te dezrădăcinezi. Eminescu este un fel dea
fi al neamului românesc în puritate şi în tărie. Eminescu a surprins
o fibră voivodală a neamului ăsta de care avem nevoie cu toţii. Aşa
cum fiecare popor în momentele de criză a făcut apelul la demnitatea
lui istorică. Nu suntem singurii pe pământ. Că nu trebuie să fim noi
lăsaţi să facem exerciţiul acesta? Asta e o treabă de strategie
păcătoasă, de dincolo.
Caragiale a surprins mitocanul român: pe Mitică, balcanicul,
jegosul, lepra, omul care face revoluţie la Cambrinus: după ce a băut
berea pleacă dincolo. Acel procent de 90% din populaţia ţării de astăzi.
10% e poporul român. 90% e formată din Mitici. În istorie a învins
Caragiale. Poporul a devenit populaţie. Dar istoria dăinuirii noastre a
făcut-o poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti n-a murit Mitică al lui
Caragiale, ci a murit „oi:mul” lui Eminescu. În puşcăriile comuniste a
murit „omul” din fibra lui Eminescu care iubea poporul român. A murit
creştinul adânc. Ăla s-a sacrificat. Lepra s-a adaptat. Am fost la Sighet
şi erau 20, 30, 40, 50 de partizani; restul erau oameni care au stat în
dizidenţă, îi ajutau… Dar câţi trădători! Citiţi cartea lui Ion Gavrilă
Ogoranu (Elisabeta Rizea – luptătoare în munţi) să vedeţi câtă trădare a
fost în neamul ăsta. De unde Eminescu a sesizat această ruptură de
genă, acest amestec nenorocit care ne-a rupt frumuseţea interioară.
Eminescu înseamnă „a arunca plasa mai la adânc”. Înapoi la
voievozi, înapoi la Muşatini. Asta nu înseamnă că te duci acum într-o
tradiţie, ci este vorba pur şi simplu de demnitate. Gândiţi-vă
dumneavoastră că Mircea Vulcănescu făcea parte din poporul lui
Eminescu. Un om de o cultură, de un creştinism uriaş anchetat de
nişte jegoşi, nişte lepre, nişte analfabeţi. S-a apucat să spună în ultimul
lui cuvânt o poveste. Cui? Eu cred că el vorbea cu Dumnezeu, nu la
plutonierii ăia pe post de procuror (cum sunt şi acum: toţi plutonierii şi
toţi nenorociţii au ajuns miliardarii ţării şi au scos şi album. Parcă sunt
Jurasic Park: cei 300 de milionari, de handicapaţi mintal cu
26
Porunca Iubirii 1 / 2009
25