Porunca iubirii 1/2009 - Cartea Ortodoxa prin posta

frumos se vede prin tine! N-ai cum să iubeşti un om dacă nu ştii ce fel
de unghii are, ce fel de gene are, cum merge, cum calcă, cum se uită
la flori, cum se uită la icoane, cum răsfoieşte o carte. Zice: „Eu am
văzut că era cam bădăran, aşa, scuipa şi înjura, dar nu am auzit decât
că o înjura pe maică-sa, atât. Pe mine nu m-a înjurat până ne-am
căsătorit”. Dacă a înjurat-o pe mama lui ce-o să-ţi facă ţie după ce vă
căsătoriţi? Nu poate, sărmanu’ să facă altceva. Şi asta nu înseamnă
că trebuie să fugi de el, dacă-i aşa. Dar să ştii că-i bolnav şi că trebuie
să se vindece. Eşti tu destul de vindecată şi destul de puternică ca săl
vindeci? Pentru că noi credem: „Lasă că-l fac eu om”. Nu, nu
schimbăm noi pe nimeni. Asta este iar o iluzie. Aşa că fetiţa mea sau
omule drag, să ierţi pentru că aşa-i porunca şi Dumnezeu te va învăţa
să ierţi. Iar cu iubirea… întreabă aşa: „Doamne, eu acum de ce pretind
să mă iubească? Ce drept am…”. Noi n-avem dreptul, oameni buni,
să pretindem nimic de la nimeni. Şi veţi cunoaşte, dacă pretindem sau
cerem… e o probă simplă, am găsit-o într-o carte de psihologie.
Psihologii sunt foarte deştepţi, oameni buni, au descoperit atâta din
suferinţele omenirii, ale omului, doar că „sărmanii” le descriu, le fac şi
au metode de te mută dintr-o suferinţă în alta. Sau te fac sănătos şi
mori sănătos, dar tot nefericit eşti. Fără Dumnezeu nu există fericire.
Trebuie să îmbinăm aceste două lucruri.
Aşadar, omul acesta zicea: „Dacă zici: «Dă-mi un pahar cu
apă»”, nu ştii dacă-i pretenţie sau cerere. Vei vedea după reacţia pe
care o vei avea când celălalt nu îţi dă apă. Dacă spune: „Du-te şi iaţi
singură”. Şi zic: „Păi mă şi miram eu, că aşa eşti tu şi…” şi încep
să mă supăr, să-i reproşez; atunci a fost o pretenţie. Dacă nu mă supăr
şi înţeleg şi mă duc şi îmi iau singură apă, atunci a fost o cerere. Şi-n
iubire la fel. Poţi să spui: „Îmi place de tine”. Poţi să spui şi dacă eşti
fată – acum nu mai avem vremurile în care aştepta fata să-i spună
băiatul. „Da, dar mie nu-mi place de tine”. Deci, decât să trăieşti în
imaginar, mai bine întrebi: „Uite, mie îmi place şi aş vrea să fim
prieteni”. Şi el o să zică: „Mie nu. Îmi place de tine, dar nu suntem
prieteni”. ”Mulţumesc, am înţeles”. E atât de simplu… doare puţin,
dar s-a terminat. Sau sunteţi prieteni de 2 ani şi tu vrei să te căsătoreşti,
el nu vrea. Îl întrebi: „Uite, eu vreau să mă căsătoresc. Tu ce zici?”.
„Eu nu, eu mai am treabă”. „Bun, atunci la revedere”. Să avem
curajul acesta să ne asumăm, să nu pretindem. Înţelegeţi? Asta este
56