Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 5-6, iulie-august 2013

notte de căllăttoriie
obişnuite cu traficul şi prezenţa oamenilor,
ca şi oile sau caprele noastre. Copiii mi-au
povestit că au venit şi în oraş fără a se
teme de ceva. Aşa făcea şi vulpea de pe
muntele din spatele casei lor. Cobora, şi o
lua printre case căutând de mâncare.
După prima turmă am mai văzut şi alţi
reni dar în aceeaşi zonă, la numai câteva
sute de metri distanţă. Aici trăiesc şi elani,
însă în zonele împădurite. Norvegienii le
spun „mus” şi îi pot vâna numai dacă au
permis şi autorizaţie specială, dar în
perioada anului când este deschis sezonul
de vânătoare.
Acolo mâncat friptură de elan şi de
balenă la cuptor, pregătită de fiica.
Prima familie de elani am văzut-o
când mergeam spre Evenes să-l preluăm
pe un amic din Iaşi, care a fost invitat de
ginerele meu să muncească împreună cu el
la aceeaşi firmă. De asemeni, am mai văzut
câţiva elani şi când am mers să tăiem
lemne din pădurea unui coleg al ginerelui
meu, dar şi în dimineaţa plecării spre
aeroport.
Un coleg de-al său era proprietarul
unor terenuri din munte. El dorea să taie
niște arbori ca să-şi facă o pârtie de
skyboard pe undeva pe acolo, iar copiii mei
aveau nevoie de combustibil pentru că șiau
comandat în România o centrală pe
lemne, și voiau să-și facă stoc pentru iarna
următoare.
Am trecut de intrarea spre aeroport şi
ne îndreptam spre oraşul Evenes, care se
înşiruie ca mai toate localităţile norvegiene
pe malul fiordului pe sub munţii care-l
străjuie de o parte şi de alta. Casele sunt
joase, cu maximum două etaje, viu
colorate, și majoritatea din scândură
aşezată orizontal una peste alta sau pe
verticală. Temeliile la cele cu un nivel, sunt
în general bucăţi mari de granit. Rar
descoperi o temelie din beton. Totul aici
este doar din stâncă de culoarea vânătă.
Nu m-a impresionat ca oraş. Nu sunt
decât case fără curţi, aşezate fără nicio
ordine, de parcă fiecare a ridicato unde a
vrut. Unele erau frumoase dar nu
deosebite. Dacă acoperişurile nu erau noi,
atunci descopereai un strat gros de muşchi
verde crescut peste scândurile lui.
La o intersecţie un panou rutier ne
indica o localitate din Suedia, despre care
altfel nu aş fi ştiut nimic. Noroc că ştiau
copiii.
Se vedea că urcăm pe munte,
deoarece zăpada de pe versanţi se zărește
din ce în ce mai mare. Am trecut şi prin
tuneluri, dar nu aşa lungi cum sunt în sud.
Au doar vreo cinci sute de metri.
Când ne-am apropiat de graniţă,
peisajul era deja glaciar. Lacurile din munţi
erau îngheţate, pescarii îşi încercau norocul
la copcă, iar amatorii de sport se plimbau
pe lacul îngheţat bocnă cu schiurile sau cu
skyboard-urile. Pe marginea şoselei
staţionau maşini parcate în refugii, lăsate în
voia sorţii. Nimeni nu fură aici, sau nu
încalcă teritoriul ori proprietatea cuiva.
Am văzut nişte staţiuni montane care
se rezumau doar la o îngrămădire de
căsuţe şi bungalouri acoperite cu zăpada,
iar printre nămeţi de peste un metru
descopereai o grămadă de maşini parcate.
Era week-end-ul, şi norvegienii plecaseră
de acasă pentru toată perioada sfârșitului
de săptămână.
Şoseaua din Suedia era
dezamăgitoare. Numai gropi şi plombe,
parcă erai pe drumurile noastre judeţene
din zonele uitate de lume, sau pe traseul
bulgăresc dintre vamă şi Balcik.
După două sute de km de drum, şi
mai bine de trei ore de mers printre munţi,
am ajuns la destinaţie. O mică localitate de
munte unde există un magazin nu atât de
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013 40