Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 5-6, iulie-august 2013

croniică
în valoarea inepuizabilă a folclorului
românesc: „De la aceste izvoare de apă vie
cată să se adape toţi cei care cântă şi se
simt ai acestui popor şi ai acestui pământ”.
Convingerea mea este că, la românii
adevăraţi, precum autorul acestei cărţi, care
nu s-a dezrădăcinat nicicând de vatra
străbună a satului Corni, simţământul
lăuntric al dragostei şi cel al respectului faţă
de neam şi de ţară nu se pot stinge nici
dincolo de hotarele vieţii efemere,
pământene. De aceea, şi scriitorului Vasile
Popovici i se potriveşte perfect legământul
întru veşnicie al lui George Coşbuc din
„Poetul”: „Sunt suflet în sufletul neamului
meu/şi-i cânt bucuria şi-amarul”... sau „Ce-s
unora lucruri a toate mai sus,/Par altora
lucruri deşarte” şi „Pe marginea lumii-ntre
viaţă şi-apus.../Din suflet eu fi-ţi-voi, tu,
neamule-al meu/De-a pururi, nerupta sa
parte”!
Cu asemenea gânduri, truda i-a fost
plăcută şi angajantă, iar pe noi, cititorii, ne
invită să zăbovim imaginar şi afectiv în
ţinutul de legendă al Botoşanilor, care a dat
atâtea valori culturii româneşti: Eminescu,
Enescu, Ştefan Luchian sau N. Iorga, dar şi
alte personalităţi contemporane, printre
care se numără, indiscutabil, scriitorul
Vasile Popovici.
Cartea de faţă, simplu dar sugestiv
intitulată „Vatră Străbună” este în primul
rând expresia unui profund ataşament faţă
de obârşie, de satul Corni, tărâmul unde
mitul şi povestea s-au întâlnit şi i-au dăruit
scriitorului o sensibilitate cu totul aparte,
locuri pe care le consideră „o binecuvântare
cerească, divină, o perlă a Văii Şiretului”.
Simţim chiar din Motivare bunacuviinţă şi
totodată mândria, dar şi emoţia cu care
vorbeşte despre coordonatele esenţiale ale
spiritualităţii româneşti: „Mi-aş permite un
gând, o părere că fizionomia unui popor îşi
trage sorgintea din genă, instrucţie şi
educaţie”.
Vorbind apoi despre descendenţa
noastră geto-tracică, despre voievozii
pilduitori pentru nemurirea noastră, despre
„conştiinţa sacrificiului suprem în numele
unui patriotism ce ne-a aureolat cu aură de
sfinţi, de viteji, de eroi”, Vasile Popovici, ca
un om de şcoală ce este, zăboveşte olecuă
pentru a zice şi despre rolul în educaţie al
şcolii româneşti care „era şcoală şi când nu
erau şcoli” cultivând „trăsături pozitive de
caracter prin ziceri şi proverbe”, aflate într-o
bogată colecţie paremiologică. Mi-aş
permite o uşoară intervenţie în ce priveşte
unele ziceri asupra cărora se opreşte
autorul: Cine se scoală de dimineaţă... de
nesomn cade... în groapă, iar cine sapă
groapa altuia... departe ajunge, dar...
culege furtună!
Ca magister al cuvântului meşteşugit,
în care regăsim umorul şi ironia bădiţei din
Humuleştii Neamţului, autorul îşi propune
să realizeze, după cum mărturiseşte, o
carte, ilustrând în proporţie de 90% folclorul
inedit din această zonă, iar 10% fiind „un
segment folcloric ce a prins rădăcini în
acest ţinut, drept un bun considerat
naţional”. Pe toate le consideră adevărate
comori, iar printr-un joc de cuvinte ce-i este
caracteristic, magister dixit: „comorile nu
sunt comori, dacă nu sunt ascunse,
îngropate, dar mai ales comorile nu sunt
comori dacă nu sunt dezgropate şi aduse
sus, nu ca din întâmplare, ci conştientizând
existenţa şi locul ascunderii acestora”. O
explicaţie mai desluşită a demersului său,
nu se putea altfel exprima decât prin aceste
cuvinte!
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013 70