Revista Coloana Infinitului nr. 60 - Brancusi

Editorial
Revista
COLOANA INFINITULUI
la ceas aniversar
C.Brâncuşi - Cãuc
În acest an se împlineşte un deceniu de
la apariţia revistei COLOANA INFINITULUI,
publicaţia trimestrială a Asociaţiei Culturale
„CONSTANTIN BRÂNCUŞI” din Timişoara.
În această perioadă s-au promovat cu prioritate
creaţii valoroase din domeniile literaturii, culturii
şi ştiinţei. Unele dintre ele sunt creaţii originale ale
membrilor cenaclului nostru, altele aparţin unor
colaboratori din ţară şi din afara graniţelor ei.
Începând cu anul 2005 am iniţiat proiectul
Pantheon Bănăţean, dedicat personalităţilor din
această parte a ţării. Am reliefat astfel contribuţia
lor la îmbogăţirea zestrei culturale şi ştiinţifice
naţionale. Iată câteva exemple semnificative:
Dimitrie Ţichindeal (aniversarea a 230 de ani
de la naşterea cărturarului), Ioachim Miloia
(comemorarea a 65 de ani de la trecerea în eternitate),
Damian Ureche (aniversarea a 70 de ani de
la naştere), Victor Vlad Delamarina (aniversarea
a 135 de ani de la naşterea poetului şi artistului
plastic bănăţean), Constantin Diaconovici Loga
(aniversarea a 235 de ani de la naştere), Coriolan
Brediceanu (aniversarea a 145 de ani de la naştere),
Traian Grozăvescu (aniversarea a 110 de ani de la
naştere), Ioan Slavici (comemorarea a 65 de ani
de la dispariţia scriitorului), Eftimie Murgu (aniversarea
a 200 de ani de la naşterea cărturarului
şi revoluţionarului bănăţean), Traian Vuia (100
de ani de la istoricul zbor de la Montesson), Ion
Vidu(comemorarea a 75 de ani de la dispariţia
compozitorului), Cornel Grofşorean (125 de ani
de la naştere), Corneliu Baba (100 de ani de la
naşterea marelui pictor român), Nicolae Popescu
HORIA CIOCÂRLIE
(170 de ani de la naşterea celui mai important
artist plastic bănăţean din sec. al IX-lea). În acest
context, o semnificaţie aparte o are omagierea, în
fiecare an, a vieţii, activităţii şi operei Academicienilor
Bănăţeni.
Numărul 60 (1/2007) al revistei este dedicat
lui Constantin Brâncuşi, patronul spiritual al
asociaţiei noastre, de la a cărei trecere în eternitate
se împlinesc 50 de ani. Cu acest prilej în luna mai
vom organiza şi o Masă Rotundă cu participarea
unor importanţi specialişti şi oameni de cultură.
De asemenea, în acest număr sunt publicate
articole dedicate poetului “nepereche” Mihai Eminescu
dar şi unor iluştrii contemporani ai noştri, pe
care cu onoare îi omagiem. Este vorba de scriitorul
Paul Everac, care a susţinut în data de 12 mai
2006 un recital de poezie lansându-şi volumul de
poeme “Nevolnice tâlcuri şi rime”, în cadrul cenaclului
“Constantin Brâncuşi”. I se alătură artistul
bănăţean, celebrul caricaturist Ştefan Popa Popa’s,
prezent şi el în paginile revistei.
Mulţumesc pe această cale Consiliului
Judeţean Timiş şi Consiliului Local Timişoara
care au sprijinit financiar în mod constant apariţia
revistei de cultură COLOANA INFINITULUI.
Adresez un cuvânt de apreciere doamnei prof.
Monica M. Condan pentru munca depusă la editarea
şi redactarea revistei. Începând cu acest număr,
are şi calitatea de redactor şef.
Totodată sper ca şi acest număr al publicaţiei
noastre să se bucure de o bună primire şi preţuire
din partea cititorilor. Este singura răsplată pe care o
doresc pentru micul nostru colectiv redacţional.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
1

Se împlineşte la 16 martie 2007 o jumătate
de veac de la plecarea dintre noi a celui socotit
a fi .,,marele creator al sculpturii secolului XX’’
( Encyclopedia Universalis France) sau chiar
,, artistul major al secolului XX’’ (Jacques Lassaigne).
Brâncuşi a fost însă nu doar posesorul
unui har artistic unic, ci şi purtătorul exemplar al
spiritualităţii noastre tutelare.
Mama sa Maria, din neamul Diaconeştilor,
ar fi vrut să-l vadă şi pe mezinul său tot slujitor
al Altarului. Lipsa mijloacelor materiale nu i-a
permis însă să îl trimită la şcoli înalte. Şi totuşi,
într-un fel, dorinţa ei s-a împlinit, în condiţii care
impresionează şi astăzi. Întradevăr,
o cercetare atentă a
biografiei sculptorului, ne
relevă prezenţa activă şi
statornică a Sfintei Biserici
în instruirea şi formarea sa,
credinţa insuflată fiindu-i
apoi reazem şi suport sufletesc
de-a lungul întregii sale
vieţi.
Astfel, tânărul băiat de
prăvălie care era Brâncuşi în
1894, a fost primit ( în pofida
vârstei înaintate) la Şcoala
de arte şi meserii din Craiova
la insistenţele consilierului
judeţean Grecescu, (şi) efor
al Epitropiei Bisericii Madona
Dudu. Şi tot Epitropia
i-a oferit un sprijin de 200
lei anual, cu condiţia ca el să participe la slujbe,
să tragă clopotele şi să facă pregătire de seminar.
Epitropia craioveană îl va susţine pe Brâncuşi şi
în timpul studiilor la Şcoala de Arte Frumoase din
Bucureşti, acordându-i, la cerere, o bursă anuală
de 400 lei. Restul banilor necesari l-a câştigat
cântând în stranele sau corurile unor biserici de
cartier, spălând vasele în restaurante sau asigurând
asistenţa ,,tehnico-muzicală’’ la turnarea mai multor
clopote pentru biserici.
Documente inedite de excepţională relevanţă,
scoase de curând la iveală (v. Brâncuşi inedit,
Editura Humanitas, 2004) exprimă atât zbuciumul
Comemorări 50
Constantin Brâncuşi- fiu al Bisericii străbune
Dumitru Daba
lăuntric din acei ani de început, cât şi năzuinţa sa
ardentă de înălţare spre Lumină şi Adevăr prin
Dumnezeire. Căci tânărul Brâncuşi îl implora pe
Bunul Dumnezeu să îl ajute, să-i lumineze ,,calea
cea adevărată’’: ,,Doamne, ce pe pământ te-ai
coborât şi lumea ai luminat, îndreaptă lumina ta
spre mine şi fă-mă pe mine să urmez calea cea
adevărată. Că(ci) pe calea adevărului mergând (…)
voi învinge şi spre tine ridicându-mă, cu mine voi
aduce ţie toată ceaţa rătăcitorilor şi îngerii cerurilor
te vor slăvi pe tine, mântuitorule…’’(p.45).
Acest adânc ideal suprem (,,absolut’’),
al năzuinţei arzătoare de înălţare, de ,,zbor’’
întru întâmpinarea Luminii
cereşti, inspirat în mod
explicit şi evident acum
nu de vreo confrerie ezoteric-păgână
şi ocultă( cum
voiau – şi mai vor – să ne
convingă unii comentatori,
de la noi sau de aiurea), ci
moştenită din străvechea
fiinţă tradiţional-spirituală a
neamului său (ca şi a altora
din acest colţ de lume, de
altfel),va rămâne până la
sfârşit paradigma vieţii creatoare
a marelui Brâncuşi:
,,N-am pierdut legătura …şi
nu mi-am scos rădăcinile
pentru a umbla năuc pe glob.
A profitat şi arta mea. M-am
salvat ca om…’’ (cf. Petre
Pandrea, Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, Editura
Meridiane, 1967); Tot ce se creează prin filozofie şi
religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce e pornit
în alt sens e lucru pierdut’’( cf. Petru Comarnescu,
,,Arta’’, nr.8, 1978); ,,Eu vă dau bucurie curată.
Priviţi sculpturile mele până ce veţi ajunge să le
vedeţi cu adevărat. Cei care sunt mai aproape de
Dumnezeu au ştiut să le vadă…’’( cf. Petru Comarnescu,
Brâncuşi, Editura Meridiane, 1972).
Ajuns la Paris în vara lui 1904, Brâncuşi
a dus-o greu la început. S-a angajat spălător de
vase într-un restaurant, iar duminica şi de sărbători
a slujit ca paracliser (,, ţârcovnic’’) la Capela
2 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

ortodoxă românească, folosindu-se de cunoştinţele
dobândite la Craiova şi Bucureşti. Pe o fotografie
ce îl înfăţişează în veşmintele de cult, folosită şi
în corespondenţa ce-o purta, Brâncuşi a scris:
,,Amintiri din vremuri grele’’…El va frecventa
asiduu Sfânta Biserică, până la moarte, fiind unul
dintre membrii de vază ai vieţii acesteia:,, Brâncuşi
a cântat de la vârsta de 26 de ani până la 81 de ani în
strana bisericii române din Paris (Place Beauvais)
ca un simplu ţârcovnic. Avea glas frumos şi recita
ca pe apă versetele înţelepciunilor din mineie şi
ceasloave…’’(Petre Pandrea, op.cit.).
Într-o scrisoare datată 15 ianuarie 1942 şi
semnată de Protos. Teofil Ionescu, se scrie: ,,Mult
Stimate Domnule Brâncuşi, Consiliul Bisericii
noastre din Paris, în grija ce o poartă a tot ce
este românesc, a hotărât să amenajeze o criptă
naţională în subsolul Bisericii, unde să fie aduse
osemintele fondatorului, ctitorului şi ale celor cari
s-au jertfit pe Altarul Patriei, cinstind numele de
Român. În scopul acesta am hotărât să facem apel
la Dumneavoastră, care cu luminile şi talentul cu
care V-a înzestrat Dumnezeu, să ne ajutaţi întru împlinirea
acestui creştinesc gând…Binecuvântarea
Domnului să vă fie în tot ce faceţi pentru slăvirea
Neamului’’(cf. Brâncuşi inedit).O altă scrisoare,
Comemorări 50
datată 17 martie 1944, este adresată lui Brâncuşi
în calitate de consilier eparhial, fapt ce denotă şi
el marea preţuire de care se bucura Brâncuşi în
rândul comunităţii româneşti din Paris.
Cum se ştie, însă, fiind dezavuat în propria
ţară de către regimul comunist, Brâncuşi a trebuit
să sfârşească în exil, ducând cu sine în mormânt
cea mai mare durere a sa: ,,Mor neîmpăcat
sufleteşte- mărturisea la ultima împărtăşanie- că nu
pot să-mi dau sufletul în ţara mea, iar material, că
voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea
mai dragă, mama mea…’’(cf. ,,Biserica Ortodoxă
Română’’,nr.3-4, 1976). Târziu, în 1974, I.P.S.
Arhiepiscop Teofil Ionescu, devenit conducătorul
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa
Centrală şi Occidentală, îşi amintea: ,,Îl cunosc pe
fratele Costache încă din tinereţe, fiindcă am slujit
la el, atât în America cât şi la Paris. Îi plăcea să
asculte sunetul clopotelor mai ales când începea
liturghia…După ce lua anaforă îmi săruta mâna şimi
spunea: ,,blagosloviţi şi iertaţi’’…Făcea aceasta
ca o vie aducere aminte şi o recunoştinţă faţă de
viaţa pe care a dus-o pe lângă mănăstirile din ţară.
Avea mulţi prieteni peste ocean şi întotdeauna îi
plăceau discuţiile în afara operei lui. La multe
biserici româneşti din America a făcut diferite
donaţii şi ţinea mult la mama lui. În pomelnicul de
aici se află răposaţii din familia lui şi mi-a lăsat cu
limbă de moarte să-i pomenesc’’(op.cit.)
La jumătate de veac de la trecerea spre
cele veşnice a marelui Brâncuşi, să îl rugăm şi
noi pe Bunul Dumnezeu să îl aşeze de-a dreapta
Sa, dându-i liniştea şi pacea pe care strâmbătăţile
istoriei i le-au refuzat.
Imagine din atelier
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
3

Comemorări 50
Un an din viaţa lui Brâncuşi : 1915
Ion Mocioi
Pentru un artist, perioada de război este un
prelungit timp de întrebare şi adesea un mod de
existenţă efemer. Ideile se cuibăresc în nesiguranţă.
Zilele trec golite de inspiraţie. În atelier bate vântul
incertitudinii. Nemulţumirile acoperă avântul.
Problemele vieţii sunt uitate.
Şi războiul mondial era în desfăşurare la
începutul anului 1915. Numai o forţă lăuntrică
Himera
echilibrată a putut să-l determine pe Brâncuşi să
nu dispere. În anul 40 al vieţii, era puternic, îşi
descoperise drumul, realizase sculpturi cu care a
uimit lumea nouă a artei, se realizase. Dacă din
1915 n-ar mai fi lucrat nici o altă sculptură în plus
faţă de câte înregistrase până atunci, ar fi putut
fi considerat , cum de altfel şi este considerat,
părintele sculpturii moderne.
Dar viaţa îi aparţinea. Catastrofa mondială
nu-l târâse în nefiinţă. În atelierul lui din Montparnasse
îl aşteptau bârnele masive pentru chipuri
pline de umor, marmura ascundea încă din
frumuseţea lumii nedescoperită, bronzul putea fi
făcut să împartă lumina ochiului, viaţa şi arta. La
Paris, Brâncuşi n-a fost chemat sub arme, fiind
cetăţean român.
Şi-a dat seama că, în continuitate , oamenii
se nasc şi mor. Că bucuria vieţii nu moare în chipul
nou - născutului . Că războiul şi teroarea lui sunt
o himeră trecătoare. Că există o cariatidă care
susţine viitorul lumii. Că viaţa atât de trecătoare
este o risipă pentru a se întrupa din nou într-o
aceeaşi bucurie infinită. Soclul artei aştepta noi
creaţii. Chemarea artei lui Brâncuşi învingea
porţile vremii. Brâncuşi sfida astfel începutul
conflagraţiei mondiale.
Expoziţiile erau, într-adevăr, mereu amânate,
dar atelierul lui Brâncuşi putea fi o reală expoziţie.
Îi trebuiau lucrări , colecţionarii cereau , plăteau
bine. Strânsese Brâncuşi şi bani albi pentru zile
negre. La 40 de ani , trebuie să fii bogat, dacă eşti
muncitor şi harnic , cum zic românii.
Mulţumit de sine, Brâncuşi a căutat în
continuare , în sculpturi, aprofundarea , în 1915 ,
concentrarea maximă a masei într-o singură formă
, ca o victorie a izbânzilor, şi a reuşit . „Fiul risipitor”
încorporează formele în monoformă , deşi
această sculptură prezintă „organizarea deschisă,
axială, relativ dezordonată” a materiei distribuite
şi unificate (928, p. 143) . „Fiul risipitor” , din
lemn , este o adâncă meditaţie a artistului , deşi
a fost considerată „cea mai intricată lucrare ieşită
din mâinile lui Brâncuşi”.
Sinteză formală este şi o altă lucrare din
acelaşi an „Nou-născutul”, din marmură, în care
forma ovoidală devine compactă. Nu anume
trăsături umane l-au interesat pe sculptor în această
lucrare, ci sugestia unor elemente generale ale
vieţii, „diviziunea celulară şi şocul naşterii”. Se
regăseşte, însă, în „Nou-născutul”, şi gestul involuntar
din „Primul strigăt”. După o altă variantă în
marmură a „Nou-născutului”, artistul a executat
un ghips pe care l-a transpus în bronz, şlefuindul
şi desăvârşind expresia marmurei într-o calitate
umană , dată de reprezentarea unei frunţi încreţite
şi a gurii deschise.
„Cea mai stranie imagine din întreaga operă
4 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Comemorări 50
brâncuşiană” a
fost considerată
„ H i m e r a ” ,
din 1915, „o
sculptură din
toate punctele
de vedere
ambiguă”. Nu
aceasta „încheie
un ciclu de
căutări creatoare
în materie de
statică”, ci marmura
„Începutul
lumii” (1022).
„Himera” este
între puţinele opere pe care sculptorul nu le-a reluat
în noi variante. „Cariatida” a fost reluată, în
lemn, în alte patru versiuni în 1915, dovedind un
gust deosebit al sculptorului de a pune în valoare
artistică lemnul uscat. Tot din lemn a cioplit, în
acelaşi an, un „Portret”, interesant. Un „Studiu
de siluetă” şi un „Studiu de cap” au fost încercate
în ghips şi au rămas netranspuse în material
definitiv.”Timiditate”, începută în 1915 , semnată
şi datată 1917, avea să fie terminată, se pare, în
anii ‘30.
Zborul, teamă şi preocupare de o viaţă
pentru Brâncuşi, a fost transpus într-o variantă
nouă, de marmură bleu-gri, „Pasărea măiastră”
(1915), după care va cunoaşte
alte variante, peste câţiva
ani. Schimbările de dimensiune,
sugerarea accentuată
a zborului pe verticală l-au
suprasolicitat pe Brâncuşi, dar
nu l-au oprit de a crea această
minune a lumii. Cu toate că
lucra încet şi nu avea nevoie de
ajutoare în atelier prin 1915,
Brâncuşi şi-a căutat şi a găsit
o astfel de persoană care să-l
asiste, dovada fiind o acuarelă,
făcută de sculptor şi datată
din acest an cu reprezentarea
asistentului rămas neidentifi
cat. Cât priveşte folosirea de
deservenţi pentru probleme
Cariatida
Primul ţipăt
gospodăreşti, nu şi-a făcut
obiceiul de a avea servitori.
Nu-i suporta, pentru că îl deranjau în momentele
de creaţie. Despre aceasta avea să răspundă mai
târziu unui cunoscut biograf al său: „De când nu
mai pot suporta servitori în casă Lucram o dată cu
mare înfrigurare. Scăpasem de sărăcie şi-mi angajasem
o slugă pentru uşurarea muncilor cotidiene.
Eram într-o concentrare şi o febră de câteva zile.
La momentul culminant al lucrului a intrat servitorul.
Servitorii au apanajul de a intra neanunţaţi.
M-a anunţat solemn că azi este termenul fatal de
plata chiriei şi plata fi scului. Mi s-a dus pe gârlă
concentrarea, toată febra, ceea ce poeţii numesc
inspiraţie. Am căzut în apatie, fiindcă terminasem
banii. De atunci nu mai ţin slugi în casă”.Poate că
acest moment a fost legat tocmai de persoana ce
apare în acuarela din 1915. Relaţiile lui Brâncuşi
cu alte personalităţi, din anul 1915, sunt puţin
cunoscute. Este sigur că în acel an nu a participat
nici la expoziţiile din România şi nici nu a venit
în ţară.
(Din revista Brâncuşi, serie nouă, nr. 3 (23),
martie, 2006, Târgu Jiu)
Măiastra
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
5

În primul rînd aş dori să-i salut pe gorjeni pentru
respectul ce îl poartă înaintaşilor acestor locuri. Apoi,
ca fiu al spaţiului prin care Tismana îşi taie matca spre
a se întîlni cu bătrînul Rhabon, mă simt părtaş la trăirile
urmaşilor din Ţara lui Litovoi.
De Maestrul Constantin Brâncuşi, mă leagă atît
locul naşterii (vecinătatea satelor), cît şi diferenţa între
zilele noastre de naştere, de o zi în calendarul lunii
februarie. Doar că la naşterea mea Maestrul avea vîrsta
de 73 de ani şi purta în spate o operă ce avea să devină
peste timp fundamentul modernismului în sculptură.
Nu îmi este greu să vorbesc despre viaţa şi opera
sa. Din respect, las specialiştii să facă acest lucru. Nu de
alta dar, s-au găsit destui, mai ales în ultima vreme, care
să ne dea lecţii cum şi în ce mod să facem socotelile
pentru a stabili care sunt „cei mai mari români”!
Se pare că facem parte dintre acele popoare care
nu înţeleg că trebuie să preţuiască, pe cei care creează,
în ascensiunea lor şi nu după ce au fost recunoscuţi de
către alţii, ori atunci cînd nu mai sunt.
Naţia aceasta a dat şi va mai da oameni de artă.
Dar ce păcat că mulţi dintre aceştia au plecat sau pleacă
spre alte locuri unde li se oferă condiţii pentru afirmarea
lor deplină.
Revendicăm apoi statutul de fiu al naţiei şi ne
mîndrim cu truda şi talentul celui care a devenit „mare”
prin ţări străine. Cei care reuşesc pe meleagurile natale
sunt trataţi cu invidie.
Doamne, cît de egoişti suntem!...
Să fie aceasta una din slăbiciunile cu care am
fost blestemaţi sau este doar un capriciu...
Îmi este teamă să dau un răspuns şi nici nu sunt
în măsură să acuz pe cineva. Atîta ştiu că alte popoare
îşi apreciază valorile, acumulînd pe lîngă respect şi
profituri uriaşe.
V-aţi întrebat vreodată de cîte ori a plîns Constantin
Brâncuşi, în sufletul său, de dorul de ţară, de
ai săi... De ce îşi procurase el acel ceaun de făcut
mămăliga, acel cazan cu care făcea ţuica cinstindu-şi
prietenii sau musafirii...
Poate din orgoliu, demonstrînd că romînii au
tradiţie.
Sau, poate, pentru a nu îşi înstrăina sufletul de
rădăcini.
Noi spunem că Maestrul Constantin Brâncuşi
este al nostru, francezii că este al lor... Cînd, de
fapt Brâncuşi este al tuturor. El este universal. Doar
Comemorări 50
Eternul Constantin Brâncuşi
Vlad Cernea Jerca
6 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
rădăcinile îi rămîn înfipte în această grădină unde se
odihnesc oasele străbunilor.
Cînd muzica, pictura, sculptura, vorbesc lumii
în aceeaşi limbă, artiştii nu-şi mai aparţin nici chiar
lor. Aparţin lumii. Ei sunt deschizători de drumuri,
blestemaţi să rămînă veşnici. Sunt sigur că sufletul lor
colindă încă multă vreme pe meleagurile dragi cîndva.
Aşa s-a întîmplat şi cu sufletul lui Constantin Brâncuşi.
Altfel, întrunirea noastră de astăzi ar fi lipsită de esenţă.
El este pe-aici, pe undeva, cu pipa în colţul gurii, aşezat
picior peste picior pe scaunul din atelier.
Şi zîmbeşte admirativ explicîndu-ne parcă: „Privindu-mi
operele , de fapt, citiţi în sufletul meu!”
Brâncuşi
Cîte vise deşarte,
Vise de adolescent,
Pîrguite de iluzia
Timpului!...
Doar tu,
De la piramide încoace,
General fără oaste,
Cîştigi mereu
Bătălia cea mare!
Requiem lîngă masa tăcerii
Masa tăcerii (detaliu)
Iar mi-au migrat din suflet cocorii înspre sud
Ca nişte visuri albe pe necuprinsul cer –
Şi, Doamne, cîtă trudă, cînd fîlfîiri aud,
Să desluşesc plecarea spre-acel temut mister.
Se trage orizontul cu-un pas spre asfinţit
Şi soarele se taie în două jumătăţi –
În cumpănă e ziua ca un moşneag trudit
Ce stă în aşteptarea umilei judecăţi.
Şi-un clopot bate clipa în dunga unui veac
În depărtări mă strigă chemări fără răspuns –
Deşi-mi adaug ziua, mă simt tot mai sărac...
Cu cît, mereu, le număr, nicicînd nu-s de ajuns.

Scrisoare către
Mademoiselle POGANY
Într-o toamnă tîrzie cu ghirlande în păr,
Cînd poeţii veni-vor să cinstească-n Cetate,
Noi vom fi nişte umbre între Mit şi-adevăr,
Păstoriţi către Calea unde umbre sunt toate.
Lasă-ţi gîndul femeie să mai zburde hai-hui,
Alte lumi se vor naşte, galaxii se vor pierde,
Viaţa asta-i povestea ce cîndva, ai s-o spui...
Vin nepoţii din urmă amintiri să-ţi dezmierde.
Şi, încet peste toate, doar uitarea balsam
Va porni să mai şteargă amintiri prin albume –
Noi vom fi doar icoane, sfidînd timpul infam,
Revenind, doar în vise, de ne strigă pe nume!...
Şi sub freamăt de gînduri cînd se ţes simfonii,
Cînd vor scrie poeţii despre nuferi şi stele,
Ca zeiţa din Rodos tu din umbre să vii,
Să dezlegi iar izvorul însetatei ulcele.
Iar cînd vinul va curge cum lumina-n priviri,
Se vor naşte idile, se vor scrie poeme –
Tu să spui doar povestea unei triste iubiri
Cu noi doi şi-Atlantida cea pierdută în vreme!
Dor de Hobiţa
Comemorări 50
...Pe aici, pe unde-s eu,
Umblă numai un dor greu –
Şi cum trece,-n urmă lasă,
Grea povară, dor de-acasă!...
Zbor de Pasăre Măiastră
Tăind zarea cea albastră
Pînă hăt, departe-n zări,
Peste mări şi peste ţări.
Fiindcă dorul ce-l port eu
Nu mi-l ia nici Dumnezeu...
Că-s lăsat să port în sîn
Suflet de ţăran român.
Verde-i codrul şi tăcut
De atîta dor durut –
Bistriţa-ntre maluri strînge
Dor ce vremea nu-l învinge...
Dorule, măi, dor nebun,
Nu mă căuta pe drum,
Că n-am vreme de umblat
Şi nici mîndre de lăsat.
Dorule, măi, dor pribeag,
Ciopli-te-aş în lemn de fag,
Şi de stîlpul de la tindă
Cu frînghie să te prindă!...
Că pe-o piatră necioplită
Doarme-o muză-n somn topită,
Şi cu capul pe pridvor
Strînge dorul în fuior...
Şi cum trece vînt de seară
Peste piatră lin coboară,
Dăltuind chipul făpturii,
Cu-n surîs în colţul gurii.
Dor
Domnişoara Pogany
Brâncuşi, la Hobiţa
Chiar de sunt şi după moarte,
Sunt cu voi, dar, sunt departe –
Căci supus lui Dumnezeu,
Nu-s nici idol şi nici zeu!...
Sunt doar om, şi-n lut îmi trec
Trupul meu cînd am să plec –
Dar vă las, c-aşa vru soarta,
Să intraţi, deschisă Poarta!...
Iar la drum, de gard proptite,
Două bănci, din lemn, cioplite –
Primenind mereu ţăranii
Ce se trec, pe rînd, cu anii.
Şi cu ei, căci le sunt rudă,
Rostuind a vremii trudă,
Dau să trec de stîlpul Porţii
Dar mă vede ochiul morţii...
Constantine, Constantine,
Mă-ntreabă muica de tine,
De ţi-e greu, de-ţi este bine,
Pe-acolo, prin ţări străine...
Cum mă vede mă şi cheamă
Să îmi ceară bani de vamă,
Dar cum moartea n-o chem eu,
Să-i plătească Dumnezeu!
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
7

Comemorări 50
Atelierul lui Brâncuşi
Să-i spunem muzeu Să-l definim ca o galerie de artă contemporană Să fie o excelentă instalaţie Un loc sacru
Acum, să-i spunem muzeu Să-l definim ca
o galerie de artă contemporană,să fie o excelentă
instalaţie Da, din moment ce Brâncuşi în ultima
vreme renunţase să mai vândă lucrări sau să le
expună construind ambianţa atelierului. Perceperea
lucrărilor în acest context este favorizantă, lecturarea
biografiei mult mai complexă prin relaţia armonioasă
dintre lucrări, obiecte, spaţiu interior, lumină. Urme
şi în-semne. Instrumentele de lucru, obiectele
personale(mese, scaune din lemn sculptate de artist,
soba din cărămidă construite de el însuşi)sunt
poetice, contextualizate, ele fuzionează cu lucrările,
iar dominanta albă a spaţiului sacralizează prin purificare
şi esenţializare, subliniind conceptul artistic
al lui Brâncuşi. Şi ele ca şi operele de artă sunt supuse
contemplării căci există o fuziune spirituală,
o alunecare spre sacru. O linişte tainică iar cel care
intră în acest spaţiu, parcă ar vrea să meargă încet,
în vârful picioarelor ca şi cum maestrul nu ar trebui
trezit, deoarece doarme puţin,(după multe ore de
lucru) sus la “mansardă” într-un loc de retragere şi
odihnă improvizat…sau meditează.
În cele cinci luni de şedere la Paris, am
mers de nenumărate ori la Atelierul lui Brâncuşi.
Mă trezeam dimineaţa şi îmi spuneam cu bucurie
”astăzi mă duc din nou la Brâncuşi” şi acest
sentiment îmi înviora sufletul. Nu mai simţeam
singurătatea într-o lume condensată valoric până
la sufocare, dar mai ales mă simţeam mai sigură în
spaţiul parizian interferent. In plus era şi un loc de
întâlnire “clandestină” cu românii a căror miză era
fraternitatea cu Brâncuşi şi acea “mândrie”a valorii
româneşti uneori cam sentimentală. Aveau lacrimi
în ochi şi o sfială comportamentală. Trăiam sentimentul
vinovăţiei: oare nu l-am deranjat pe artist
Am intrat în atelier, “intrare liberă”… Am călcat un
teritoriu intim, familiar. Spre deosebire de alte spaţii
expoziţionale, condiţia ta de vizitator se transforma
în cea de musafir. O intimitate tăcută, specială, lega
operele de sufletul celor prezenţi, conştienţi de
privilegiul de a fi ajuns acolo (frustrarea de a nu fi
fost liberi să călătoreşti exista în privirile celor de
vârsta mea). Ai vrea să rămâi mult timp cu Brâncuşi,
ca într-o familie. Un confort spiritual şi o emoţie a
întâlnirii cu fiinţa dragă pe care nu ai văzut-o demult.
Schimbam priviri, adrese şi impresii în şoaptă lîngă
peretele interior transparent, al acelui loc inundat de
o lumină discretă, tainică.
Atelier deschis-închis…Desigur peretele
de sticlă care protejează lucrările, instrumentele
SUZANA FÂNTÂNARIU
de lucru, toată ambianţa unui atelier, este poate o
frustrare, o”barieră”. M-am gândit în clipa aceea la
constructorul Renzo Piano, încercând să înţeleg acest
pasaj transparent. Am simţit nevoia să pun fruntea
pe sticla aceea şi m-am conformat, pătrunzând
acel perete cu mintea luminată de spiritualitatea
operelor, de locul unde a lucrat şi a trăit Brâncuşi,
imaginându-l cum ar fi cioplit, meditând sau stând
de vorbă cu prieteni, cum ar fi fost şi Kocoschka, în
1925. Sentimentul meu era acela de continuitate, de
legătură . Mi s-a părut că Brâncuşi e aici, în atelier,
e viu, e cu noi, cu toate că-mi suna în urechi vorbele
lui….”Nu mai sunt al lumii acesteia; sunt departe de
mine însumi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu
printre lucrurile esenţiale”.
Brâncuşi şi arta lui continuă. E un adevăr
esenţial…”nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu,
însă curajul de a călători înspre El rămâne
important”, spunea sculptorul. Locul-Atelier este o
continuare în timp, este autentic ”la zi”, chiar dacă
instrumentele de lucru sunt ordonat atârnate pe peretele
atelierului. E doar un repaos de lucru. Brâncuşi
continuă, lucrează, este convingerea mea.
O mai veche şi fascinantă percepţie artistică,
aceea privind soclurile, mă determină să rememorez
ceea ce susţineam teoretic înainte de plecarea mea
ca bursieră la Paris, bursă, ce poartă denumirea
covârşitor de responsabilă,“Constantin Brâncuşi”.
Era vorba de problematizarea soclurilor ca veritabile
opere de artă. De multe ori nici sculptorul nu era
sigur dacă lucrarea era o sculptură sau un soclu. Dar
văd, iată cât adevăr în conceptul artei brâncuşiene
privind “fidelitatea faţă de material”: piatra, lemnul,
bronzul, marmura, ghipsul…fiecare asimilând
lumina sau respingând-o. Aş fi vrut atât de mult să
le ating. Multe din sculpturile lui Brâncuşi au fost
făcute pentru a fi atinse şi “folosite”. Repede îmi
amintesc de “Mâna “ de marmură galbenă oferită
de artist lui John Quin pentru a o ţine pe birou sau
de “Sculptură pentru orbi”, sculptură care trebuia
percepută doar prin pipăit.
Faţă de “fluxul” şi “refluxul” circulaţiei spre
construcţia monumentală, metalica viu colorată a
Muzeului Georges Pomopidou (Centrul National de
Artă şi Cultură) din vecinătate, atelierul lui Brâncuşi,
acest loc unic aflat la intersecţia străzilor Rambuteau
şi Saint-Martin, este o oază de linişte, de relaxare şi
reverie. O imensă valoare concentrată într-un spaţiu
determinat. Un loc special pentru contemplare,
meditaţie, deşi ai impresia că e mereu în umbră, izolat.
8 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Comemorări 50
Piatra a început să cânte…
AURELIA GĂVĂNESCU
Undeva, în Montparnasse, la Paris – un mag român
S-a oprit pe unda vremii, unde toate se supun!
Într-o linişte deplină, într-o sfântă neodihnă,
A-nceput ca să cioplească a Lacteelor lumină!
Piatra s-a înfiorat, a început apoi să cânte
Al iubirii cântec sfânt – lumea-ntreagă să-l asculte!
Cântec sacru de iubire, de viaţă, de nemoarte,
Ca Măiestrele să-l ducă în milenii mai departe!
Imagine din atelier
Călătorule grăbit, stai o clipă, te opreşte
Piatra cântă în neştire: “Cântul Păsării Măiestre”
Descifrează-i melodia, hobiţeana melodie
Dedicată nemuririi – unui sat cu veche glie!
Se lăsa discret descoperit cu ajutorul unor trepte de
coborâre dinspre Piaţa Pompidou, populată de grupuri
de turişti şi de “artişti ai străzii”, declamând, cântând
sau dansând.
Am avut privilegiul să desenez aici, “inventariind”
în caroiaje aurii pe hârtie gălbuie (harie”Ingres”)
operele ca semne, obiectele personale, inventar subiectiv.
In fiecare din cele 12 pătrate ale fiecărei file
în interiorul cărora sunt “însemnate “ şi inventariate
plastic lucrările prin folosirea tuşului, laviului, precum
şi acrylul auriu, am inserat un ochi, o privire
din şi spre sculpturile respective. Toate au o privire,
lumina ochiului, adâncimea lui. Inainte de plecarea
mea la Paris am fost invitată la emisiunea culturală “A
cincea roată’’, moderator, scriitorul, Robert Şerban
şi am promis atunci, că mă voi angaja să-i dedic lui
Brâncuşi o carte- obiect, palpabilă, o carte venită
dinspre lumea conceptelor contemporane, o carte
habitat, o transfigurare, o “documentare” subiectivă
prin reinvestirea mitului brâncuşian. Aceasta, cu
atât mai mult cu cât operele brâncuşiene au afinităţi
relevante cu lucrări ale sculptorilor minimalişti: Carl
Andre şi Robert Moriss amintind şi de cazul lui Claes
Oldenburg care în perioada pop-artului a conceput
lucrări inspirate din opera brâncuşiana.
Atelierul lui Brâncuşi “este trăit” . Atelierul
lui Brancusi este o excelentă instalaţie.
*
“Voim întotdeauna să înţelegem ceva. Insă nu
este nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla
aici, în Atelier are un singur merit; că este trăit”
Brâncuşi.
Trecătorule grăbit, mai ascultă şi priveşte
Pasărea ce-şi face cuib, sus în lumile celeste!
Universul secondează; Cântă o pasăre măiastră….
Glasul suie şi coboară şi rămâne Vatra noastră.
Un Titan străbate vremea şi ce falnic îi e pasul
Piatra, lemnul şi metalul i-au răpit simţirea, glasul
În căsuţa lui cu vatră şi măsuţă ţărănească
Magul a-nceput, din nou, stâlpul vieţii să-l cioplească.
Imagine din atelier
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
9

Comemorări 50
Brâncuşi şi cântecul
La vârsta de 17
ani, Brâncuşi, fiind
angajat la prăvălia
unui băcan craiovean,
învederează ingeniozitate
şi multă
iscusinţă, construindu-şi
o vioară dintr-o
lădiţă de lemn în care
se ambalau portocale.
Potrivit unor izvoare
documentare orale, cu
caracter de legendă,
unii biografi ai săi au
consemnat că el cânta
la acest original instrument,
dovedind
îndemânare de bun
violonist şi un evident
har muzical. (În anul
2006, subsemnatul,
vizitând muzeul memorial
Brâncuşi din
Paris, am văzut, între
obiectele rămase de
la el, o vioară veche
şi o chitară, ceea ce
învederează că sculptorul
a cântat la asemenea
instrumente de-a
lungul vieţii, în anumite
împrejurări).
Talentul său
muzical, în special
buna lui voce i-au fost de ajutor în tinereţe, pentru a-
şi câştiga, uneori, pâinea cea de toate zilele. Astfel, pe
când era elev la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din
Bucureşti, în anul 1898, a fost cooptat în corul Bisericii
Domniţa Bălaşa. Atunci, cu câştigul de la braseria Oswald,
unde spăla vasele, şi cu banii primiţi de la această
biserică, reuşea să-şi asigure existenţa.
Se poate presupune că şi activitatea lui de corist
la un locaş de rugăciune din Bucureşti va fi avut o
oarecare legătură cu primirea unei burse, care i-a fost
acordată în anul 1899 de către Consiliul Parohial al
Bisericii Madona Dudu din Craiova.
Dar, se ştie cu certitudine, că, în 24 ianuarie
1904, într-un spectacol dedicat aniversării unirii Principatelor
Române, Brâncuşi a cântat în corul „Carmen”,
sub conducerea celebrului dirijor D. G. Kiriac, căruia
tânărul sculptor îi va oferi o statuetă: - simbol al muzicii
corale româneşti.
În privinţa legăturii dintre opera lui Brâncuşi şi
muzică, deosebit de fertilă este opinia cercetătorului
Dan Grigorescu. El susţine că: „Universul brâncuşian
este creat pe temeiul unor legi ferme ale armoniei.
Nu numai în sensul general, al unor raporturi coerente
între părţi, ci, uneori şi unghiurilor, cu stricteţea logică
pe care o determină construcţia muzicală” (Brâncuşi
şi arta modernă, Editura Universal Dalsi, Bucureşti,
2001, p. 134). Acelaşi prestigios brâncuşiolog îşi
argumentează afirmaţia, menţionând o mărturisire a
scriitoarei şi muzicienei Cella Delavrancea. Aceasta,
vizitându-l pe Brâncuşi, la Paris, în 1923 sau 1924, a
fost întrebată de sculptor ce crede ea că reprezintă una
din lucrările sale, creată „numai din zigzaguri”. „Am
privit cu multă atenţie obiectul fierăstruit” – povesteşte
Cella Delavrancea. Apoi i-a dat răspunsul:
- Păi, acesta este Cucurigu-gagu – a răspuns
ea.
Brâncuşi a rămas cam mirat:
- Cum ţi-a venit
- Am auzit…
- Cum l-ai auzit
- Intervalurile dintre zimţii aceştia fac cuarte,
succesiuni de cuarte muzicale.”
Dan Grigorescu conclude: „Fericiţi cei care pot
auzi sculptura!” (op. cit., p. 135).
Interesant că poeţii au intuit muzicalitatea sculpturii
lui Brâncuşi. Ion Vinea, în 1920, a publicat poezia
Pasărea măiastră, inspirată din variantele cunoscute de
el ale celebrei lucrări brâncuşiene, înfăptuite până în
acel an. Acestea îi dădeau senzaţia că se găseşte „Ca
în faţa unui cântec mare” – cum se exprimă el într-un
vers din amintita poezie.
Versiunile Păsării măiestre, realizate de
Brâncuşi până în anul 1926, sunt mai spiritualizate,
ceea ce se poate reţine şi dintr-o poezie a lui Lucian
Blaga, publicată în acel an, aceasta fiind închinată
păsării sfinte întruchipată în aur de sculptorul C.
Brâncuşi. Din aceasta citez două strofe:
Pasăre eşti Sau un clopot prin lume purtat
Făptură ţi-am zice, potir fără toarte,
cântec de aur rotind
peste spaima noastră de enigme moarte.
Dăinuind în tenebre ca în poveşti
cu fluier părelnic de vânt
cânţi celor ce somnul şi-1 beau
din macii negri de subt pământ.
AUREL TURCUŞ
Pornind de la ultimele două versuri, Dan Grigorescu
consideră că: „Asemenea Ciocârliei lui Shelley,
Pasărea de aur a lui Brâncuşi e un cântec zburând pe
deasupra viilor şi morţilor”.
10 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Résumé: La sagesse antique peut-être considérée
un préambule de l’existence et de la création
de Brancusi. Les structures de sa conception
reviennent au présent par sa force expressive,
où la lumière joue un rôle très important, dans
le but de la transfiguration de sa spiritualité. Ses
créations démontrent le caractère symbolique des
sources d`inspiration. On peut élargir la sphère de
compréhension par l`emploi du terme technique de
l`ordinateur, celui de Chip, par un écrit identique
en roumain de l`expression se
rapportant au visage et à ce
prototype de l`être vis-à-vis du
stockage de l’information versus
une mémoire sui-generis
de l`humanité, l`ascendance
ou l`autorité de sa sculpture,
par la marque-empreinte de
Brancusi dans l`art contemporaine
et ses interprétations,
dans lesquelles on déchiffre
les symboles des vertus humaines.
Comemorări 50
Brâncuşi, izvor de charismă şi înţelepciune/
Tainele capului brâncuşian
Cuminţenia pământului
Practica lingvistică
propusă la Colocviul In memoriam
Constantin Brâncuşi
depune mărturie pentru noi
virtuozităţi interpretative consacrate
unei pasiuni fascinante,
proiectate asupra Inventatorului
Sculpturii Moderne, ca să parafrazăm un
titlu de Marielle Tabart (Brâncuşi/ L`inventeur de
la sculpture moderne, nr. 243, Découvertes Gallimard/
Centre Georges Pompidou/ Sculpture).
În acest context, comentariul propus doreşte
să regăsească unitatea dintre kalokagathia, ca
nobleţe sufletească, în maniera lui Platon şi “Versurile
de Aur” ale pitagoricilor, considerate “cea
mai frumoasă podoabă a nobleţei omului” 1 , care
pot constitui un preambul existenţial şi creator
brâncuşian. Descoperim o asemenea demnitate
şi într-unul din “Aforismele lui Brâncuşi”,
complementar adăugându-se moştenirea structurilor
gândirii naţionale, aidoma continuităţii
greceşti: “Anticii spuneau că trebuie să îţi iubeşti
destinul… Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit
nici o clipă strămoşii şi filosofia lor – milenară,
a naturalităţii. Nu sunt oare străbunii (strămoşii)
destinului nostru Sunt eu cu ceva mai înţelept
decât tatăl meu, Nicolae Brâncuşi, sau Venizelos
decât Platon” 2 . Dubitativul acestei butade poate
deveni suportul unui coronament virtual ierarhic,
asimilat stimulativ: “Eu am fost, întotdeauna, un
prince-paysan” 3 .
Modelul comentat generator
pentru resursele ideatice
contemporane este slujit de o
capacitate privilegiată, retorica
“Versurilor” antice relevând-o
aşa cum o va demonstra acea
situare transistorică, potrivit
încadrării într-un sacru consonant
epocii: “O, Zeus, tatăl
nostru, îi vei scăpa pe oameni
de nesfârşitele/ necazuri ce îi
copleşesc,// de le-ai arăta tuturor
de ce Geniu se servesc!” 4
Această întoarcere la timpurile
străvechi promovează contaminarea
dintre mit şi istorie,
sacru şi profan, principii ontologice
proiectate în superlativ
şi convoacă puterile minţii
spre o corelare a individului cu
polivalenţa reţelei corespondente a colectivităţii
umane: “Dar tu, fă-ţi curaj, căci prea bine ştii că
neamul omenesc/ este divin.// şi că Natura sacră
îi relevă în mod deschis toate tainele” 5 . Formula
brâncuşiană este surprinzătoare prin capacitatea
sa concluzivă alegoric, proiectându-se într-o
recunoaştere a transcendenţei tâlcuite intim, parcă
din obârşia expresivă a satului originar: “Ceea ce
legi tu aici pe Pământ – se leagă şi în ceruri” 6 .
Autoritatea acestor trăsături, la scara obiectivării
analitice, se înregistrează în pendularea facil
recognoscibilă dintre uman şi divin, însă gândul
miracolului tăinuit se proiectează într-o dispoziţie
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
Cecilia Popescu Latiş
11

parcă testamentară, de patrimoniu brâncuşian:
“Voim întotdeauna să înţelegem ceva. Însă nu este
nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla aici,
în Atelier, are un singur merit: că este trăit…/ Nu
căutaţi formule obscure, sau mistere. Căci ceea ce
vă dăruiesc eu este bucurie curată. Contemplaţi
lucrările mele până când le
vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu
le-au văzut.” 7
Restituirile pitagorice
tind spre o individualizare
cumpănită a discursului, impregnat
de o reducţie ademenitoare,
precum cea cognitivă
(“folosindu-ţi judecata// la
tot ce ţi-ar putea servi pentru
purificarea şi eliberarea/
sufletului”) – ataşată strategic
şi consubstanţial parcă
de la Brâncuşi, într-o viziune
ce iradiază accepţiunile
izbăvitoare ale creaţiei, reverberate
în scopul existenţial
suprem: “Arta rămâne o taină
şi o credinţă. (…) Şi tot ceea
ce se creează prin filosofie, devine bucurie, pace,
lumină şi libertate” 8 . Citarea selectivă din aforismul
brâncuşian reia noţiuni abordate anterior,
impregnate de coincidenţele reconstituirii prin
fabulaţia interpretării şi ne proiectează în legitimarea
fiinţei, care ar motiva perceptul moral,
autorizându-l impregnat sacru de o reputaţie
universal valabilă, patronată de acea experienţă
existenţial milenară: “Meditează asupra fiecărui
lucru,//Lăsându-te condus de Inteligenţa perfectă
din înalt// Şi vei ajunge, după ce îţi vei abandona
trupul,/ În liberul eter,// Vei fi zeu nemuritor, etern
şi pentru totdeauna,/ Învingător al morţii.” 9
Îndemnul lui Brâncuşi se articulează similar,
pornind chiar de la factura de bază a sculpturii sale:
“Naturalitatea, (…), constă în gândirea alegorică,
simbol şi sacralitate, sau în căutarea esenţelor,
ascunse, în material; (…) Sculptorul este un gânditor”,
10 care parcurge regresiv treptele sacerdoţiului
sau misiunii cristalizate punctual, pentru a-i atribui
o autonomie de mecanică energetică: “Să creezi ca
un Demiurg, să porunceşti ca un Rege, să munceşti
ca un Sclav!” 11 . Vizionarul propune un artificiu
opus iluziei, în vreme ce asocierea demonstrează
joncţiunea altitudinilor sociale cu filonul moral al
creatorului.
Comemorări 50
12 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
O voită planare peste factorii de unitate ai
mentalităţii au determinat evoluţia de la Geniu
la Neamul omenesc şi epitetul Divin, perceput
în corespondenţa Naturii sacre prin arhetipul
tainelor descifrate programatic şi codificare de
judecată, numitorul comun care asigură purificarea
şi libertatea sufletului omenesc.
Aceste coordonate spirituale
sunt guvernate de Inteligenţa
supremă, depăşind concretul sau
materialul, consfinţind o victorie
asupra efemerităţii, pentru a contacta
veşnicia dincolo de acea
disoluţie vehiculată în sintagma
indestructibilă a morţii.
Formulele imperative
sintetizate dintr-o dublă
perspectivă a tradiţiei, asumate
cu luciditate, îi declanşează lui
Brâncuşi revelaţii în conştiinţă,
reconstituite nuanţat în paginile
“Aforismelor”, contextualizate
în impactul provocat de cultura
Capul lui Laocoon filosofică grecească promovând
o libertate a gândirii, modelate
ulterior printr-o dezvoltare asigurată potrivit conceptului
de transfer: diversitas in unitate.
O primă iniţiere în universul antic grecesc
ar putea fi considerat studiul executat cu o
preocupare pentru adâncul fiinţei, după un ghips
reprezentându-l pe Laocoon, în urma căruia este
admis la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti
(1898). În acest an al debutului unui studiu
academic, Brâncuşi obţine o menţiune pentru
un bust antic inspirat de această dată din istoria
romanilor – “Vitellius” – care a relevat harul unui
discipol strălucit, respectuos faţă de cerinţele
învăţământului unui stil conformist, profesat în
epocă. După doi ani, la 30 iunie 1900, o nouă
recunoaştere de specialitate îi încununează creaţia,
deoarece obţine prima sa medalie – de bronz
– pentru un bust după anticul grecesc, deja cunoscut
ca sursă de inspiraţie, “Capul lui Laocoon” în
argilă. Sculptorul îi va păstra mereu o fotografie
în atelierul său, ca o dovadă a virtuozităţii atinse,
dar în paralel, nu va menaja tradiţia, judecată ca o
etapă decadentă: “De la Michelangelo, sculptorii
voiau să obţină grandiosul, dar nu reuşiră decât
emfaticul”, după decăderea interpretării greceşti
a contractării şi suferinţei în sculptura lor, cărora
le-a căzut în laţ însuşi Michelangelo. În acest

Comemorări 50
Muză dormind
timp Brâncuşi continuă să studieze după antici
şi realizează primele sale “Capete de expresie”
ori “Studii de caracter”, portrete executate în
argilă după un model care poza în faţa elevilor.
Primele sale creaţii, copii după antici, sunt departe
de a reprezenta simple exerciţii şcolăreşti; ele
dovedesc, dimpotrivă, o interpretare personală
a temelor academice şi o accentuată maturitate
artistică. Lăudat de maeştrii săi pentru asiduitatea
dovedită şi rezultatele sclipitoare, el aspiră să-şi
continue studiile, dar la solicitarea unei burse,
tânărul sculptor va fi refuzat.
Decepţionat în aşteptările sale, el întreprinde
o lungă călătorie până la Paris, unde ajunge în
1904, cunoscând mizeria, cu care se confruntă
în continuare, însă evoluţia artistică este evident
demonstrată prin “Orgoliul” din 1905-1906 şi “Supliciul”
din 1906, concentrate în epitetele “Trufiei”
şi “Durerii”, care-l marcaseră pe tânărul “om
de gând”, aşa cum îl consideră V.G. Paleolog.
Unele din lucrările de tinereţe amintesc de
maniera naturalistă şi adesea mediocră a maeştrilor
săi, dar la Salonul de toamnă (1906) al “Societăţii
Naţionale de Arte Frumoase”, preşedintelor Juriului,
marele Rodin, face mare caz de talentul
său 12 , având în vedere înrudirea uneia din cele trei
sculpturi expuse – “Orgoliul” – cu arta expresivă
a specialistului care a transformat totul.
Portretele şi busturile executate atunci,
produse în lut sau ghips şi reluarea lor în bronz,
precum “Supliciul” (1906-1907), marchează o
expresie chinuită. Brâncuşi împărtăşeşte cu Rodin
aceeaşi aversiune faţă de convenţia “Academiei”
şi gustul subiectelor sfâşietoare. Dar, acelui brio
robust al lui Rodin, el îi opune o artă mai nuanţată
şi rafinată, amintind seninătatea voalată a lui Medardo
Rosso, cu feţele sale pierdute, alături de care
sunt expuse la Salonul de Toamnă din 1906.
Fragmentarea – pe care o va practica
– debutează în 1907, prin comanda monumentului
funerar dedicat lui Petre Stănescu şi marea figură
îngenuncheată: “Rugăciunea”. Artistul nostru restrânge
valorile expresive, oferind formei, la fel ca
şi suprafeţei, o reţinere plină de reculegere. Aceasta
ar fi prima sculptură pe care a făcut-o vreodată. El
simte că realismul nu este necesar esenţialului, pe
care îl opune aparenţei biftecului.
Arta fragmentului, inventată de Rodin în
bucăţile corpului uman, ca o reluare emfatică a
monumentalului antic mutilat de timp, este concomitent
ceea ce îl autorizează pe Brâncuşi să
se echilibreze de influenţa sa şi îl determină să îl
sfideze pe propriul să teren. Neterminarea figurii,
incompletă sau trunchiată, îl îndepărtează de naturalismul
sentimental al epocii şi îl conduce spre
acea tehnică, fragmentarea, căreia îi acordă un rol
preponderent şi simbolic.
Dacă pentru Rodin toate părţile corpului
sunt expresive, Brâncuşi adoptă mesajul în partea
sa de început şi taie în egală măsură carnea, ca
şi expresia. În 1909, vizitele repetate la muzeul
Guimet îi revelează monumentalul budist; la
muzeul Luvru este surprins de monumentalitatea şi
puterea de abstracţie a sculpturii egiptene. Aceste
vizite, ca şi cea la catedrala din Chartres, îi arată
exemplele unei arte mai sintetice şi spirituale. El
exprimentează atunci prima tăietură/ despicare/
cioplire directă, variante ce corespund ipostazelor
diferitelor sale sculpturi. Acest act de ruptură
decisivă este fondator al întregii sale opere; el îi
permite, dincolo, de separarea faţă de predecesorii
săi imediaţi, să reînnoade legătura cu o altă Antichitate,
nu cea a grecilor şi romanilor revăzuţi prin
Renaştere până la Rodin, ci aceea a sculptorilor
consideraţi primitivi, de care se apropie ca şi alţi
faimoşi descoperitori – precum Gaugain, Matisse
şi Derain. Cu Apollinaire şi Picasso, aceştia sunt
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
13

Comemorări 50
primii amatori ai unei arte necunoscute şi exotice,
venite din Africa sau Oceania, ce răvăşeşte
arta occidentală la începutul secolului. Ca şi ei,
Brâncuşi a putut să vadă curioase statuete din
lemn, sumar cioplite, cu ocazia marii retrospective
consacrate lui Gaugain la Salonul de Toamnă din
1906, la care el însuşi a participat.
Cioplirea directă va fi tehnica de lucru pentru
“Cuminţenia pământului”, pe care Brâncuşi
o sculptează în 1907-1908 în blocul de piatră cu
caracter de relicvă, ce seamănă cu un fragment al
pământului din care el degajează o formă frontală
şi statică, bine cunoscuta chircită într-o atitudine de
idol milenar, gal sau oriental. Faţa sa inexpresivă,
cu ochii şi gura gravate sumar, evocă figurile
bizar simplificate, absorbite în jocul lor imobil, a
marilor compoziţii de Matisse, realizate mai târziu
(Muzica, 1909-1910).
Faptul de a sculpta direct o figură, ca
introdusă, concentrată pe fundul unei pietre,
devine în curând obiectul şi subiectul sculpturii,
cu titlul deja generalizând şi o atitudine simbolică.
Menţiunea Prima piatră directă, înscrisă de
artistul însuşi pe spatele unei fotografii sau publicate
mai târziu sub reproducerea unui “Cap de
Femeie” (1907), sculptură astăzi dispărută, indică
în suficientă măsură importanţa evenimentului,
în timp ce se estompează trăsăturile obiectului
reprezentat ori ale făpturii de care era vorba.
Sculptura directă produce o formă mai curând
decât reproduce: devotamentul/fidelitatea faţă de
material şi deci procesul de lucru se substituie
cel al modelului, sculptorul având întotdeauna
în minte să protejeze piatra de origine. Altădată
destinat turnării în bronz, prin intermediul ghipsului,
modelajul este deci abandonat de Brâncuşi
pentru sau prin fasonarea blocului de origine. Dar,
fapt paradoxal, majoritatea originalelor în piatră
sau în marmură pe care Brâncuşi le va sculpta de
acum înainte vor fi turnate în bronz, ca şi cum reproducerea
turnării ar trebui acum să redubleze şi
să reveleze – cu uşoare diferenţe, adesea – forma
primordială extrasă din profunzimile materialului.
Motivul “Sărutului” constituie în această privinţă
o excepţie: niciodată reprodus în bronz, el este de
asemenea primul motiv ce urmează o dezvoltare în
serie. Sculptat în piatră, “Sărutul” este o emblemă
sau un simbol al fragmentului (blocul) şi manifestul
de modernitate al sculptorului (cioplirea
directă).
Primul “Sărut” (1907-1908) are o formă
cubică în care personajele
trunchiate
ca jumătate din corp
sunt legate într-un
singur bloc, potrivit
unei corespondenţe
a ochilor, gurilor
– prin forţa paralelă
a braţelor stilizate
ca şi cum aceasta
era masa pietrei interioare
şi exterioare
care unea figurile.
Amănuntele
inutile – nas, gât,
etc., - dispăreau de
Vrăjitoarea
pe suprafaţa pietrei,
încă şi mai senzuală
prin armonia tratamentului aplicat. Versiunile
care urmează vor alterna forma cubului cu cea a
stâlpului-coloană, dirijându-se spre o simplicitate
şi o geometrie din ce în ce mai extinse.
“Sărutul” din cimitirul Montparnasse, instalat
la sfârşitul lui 1910 pe mormântul unei tinere
rusoaice cu destin romantic (ea se sinucide din
dragoste), aparţine formei cuplului-coloană unde
figurile sunt legate pe toată înălţimea picioarelor,
repliate şi alăturate în îmbrăţişare. Înainte de a fi
definitiv fixate în stela compozită care termină
seria (Borna-frontieră din 1945), cuplul, redus la
cercul ochilor reuniţi, dispare în verticala “Coloanelor
Sărutului” (1916-1918), al căror dublu
stâlp va ritma spaţiul atelierului.
Puţin după “Cuminţenia pământului” şi
primul “Sărut”, Brâncuşi sculptează în marmură
două opere care iniţiază o serie (“Muzele adormite”,
“Tors” în variantele sale) şi configurează
opera ca simbol al fragmentului, extras al
pământului şi bucată/porţiune a lumii. Precedând
cea dintâi “Muză Adormită”, “Somnul” (1908) lasă
faţa înfăţişată ca o figură ascunsă ori îngropată în
marmura de abia cioplită unde, într-un du-te-vino,
chipul, ori mai dur, piatra se manifestă între haos
şi viaţă. Un prim “Tors” feminin (1909-1910), ieşit
de sub coapsa “Rugăciunii” şi tăiat/cioplit după
acelaşi model, exaltă neprihănirea marmurei cu
delicateţe, lucrate într-o sculptură în relief pe o
singură parte: aleasă pentru forma sa fragmentară,
această mică parte din care Brâncuşi păstrează
faţa fracturată, va fi exact intitulată “Fragment
14 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

de tors”/ “Fragment al unui tors”, pentru a păstra
cu rigoare echivalarea expresiei franceze, faţă de
generalizarea din prima traducere. Încă de atunci
metoda cioplirii/tăierii directe, pe care Brâncuşi
nu o va mai abandona, asigură sculpturii o funcţie
de metaforă: marmura şi piatra vor declina pe o
temă subiectele, opunându-le metamorfozele între
mineral şi organic.
“Somnul” este fără îndoială prima sculptură
directă în marmură de Brâncuşi, fapt ce desemnează
apariţia temei “Muzei Adormite”. Este replica unui
ghips datat anterior lui 1906, intitulat “Odihnă”,
remarcat de Rodin. Această creaţie din care neterminarea
se expune privirii, prin munca progresivă
a daltei, conţinea totul pentru a-i place maestrului
de la Meudon. Punerea în valoare dramatică a
materialului se va eclipsa apoi în profitul unei
arte mai senine şi simplificate. În primul “Tors”
feminin, sculptorul reţine
acum de la Rodin interpretarea
în manieră antică
a subiectului, fragmentul
izolat al unei opere, mutilate
şi dispărute: bucata
de marmură figurează pe
o parte a corpului, coapsa
smulsă modelului său, în
această împrejurare cel al
“Rugăciunii”. Brâncuşi va
repeta de aici plenitudinea
formei în mod explicit, precum un artist complet,
arhaicul şi modernul manifestându-se în diferitele
lor specii, pentru a se extinde figurativ, plenar.
În atelierul său, o versiune a “Sărutului” din
1925 se află în proximitatea unor portrete curioase,
unde umorul rivalizează cu simbolul: “Şeful”
(1924-1925) cu capul încoronat de metal, precum
o posibilă aluzie la coroana de oţel al lui Carol,
reluată cu adăugirea provinciilor redobândite la
teritoriul ţării de către Ferdinand, şi “Vrăjitoarea”
(1916-1924), unde cele două capete de cilindri
ne readuc în memorie o comparaţie ironică din
VERSURILE DE AUR comentate şi inducerea
vrăjmăşiilor individuale, unde este identificabilă o
atenuare, eventual remediere, cu ajutorul malefic
al personajului omnipotent stilizat atât de original
de Brâncuşi. Iată şi expresia la care ne raportăm,
spre edificare, cu includerea fatalismului acceptat:
“Asta este soarta care tulbură mintea muritorilor./
Ca nişte cilindri,//ei se rostogolesc încoace şi încolo,
copleşiţi de rele/ Fără număr.” 13
Comemorări 50
În loc de a fi bine instalate pe umerii lor,
portretele devin extremităţile unor trupuri de care
sunt lipsite; trăsăturile feţei se şterg puţin câte
puţin ori se amplifică, volumul este tratat într-o
modalitate unificată şi semi-geometrică. În ciuda
dispariţiei amănuntelor perceptibile, până la pierderea
identităţii modelului, Brâncuşi conservă
integritatea imaginii, contrariu cubiştilor care
descompun şi recompun realul.
Realizată în 1909-1910, prima versiune a
“Muzei Adormite”, portret al doamnei baroane
Renée Franchon, este pregătită prin studii în
argilă ale unui model plin de vivacitate, distruse
în continuare, apoi un cap în piatră cu o asemănare
şi mai îndepărtată. În 1909, Brâncuşi taie în
piatră primul portret oarecum sofisticat al acestei
feminităţi. Ovalul stilizat al feţei este împodobit
de o buclă a părului pe mijlocul frunţii. Nasul
şi gura geometrizate acuză
o uşoară asimetrie. “Muza
Adormită” transpune calitatea
senzuală a feţei în transparenţa
marmurei. Între original şi reproducerile
în bronz, lucrând
ghipsul intermediar folosit
de meşterul turnător, artistul
creator face să varieze într-o
manieră imperceptibilă dimensiunile,
simetria sau tratamentul
Muza adormită
suprafeţei, ca de exemplu cel al
părului. Aceste diferenţe infime anunţă variaţiile
versiunilor următoare, unde suprimarea trăsăturilor
va ajunge la forma lor de ou, cu ovalul perfect al
“Începutului lumii” din 1924.
În “Muza Adormită”, Brâncuşi substituie
bustului un cap culcat, lipsit de orice legătură
corporală, şi depus ca o mască. Man Ray, care
îl va întâlni pe sculptor în 1921, îşi va aminti
fără îndoială de această deplasare printr-una din
celebrele sale fotografii, “Alb şi Negru” (1926),
unde modelul, carnal şi adormit, îşi va expune
faţa contrar dubletului său, o mască africană din
abanos negru, situată verticală, într-o neobişnuită
înrudire. Prima ipostază a “Muzei Adormite” din
marmură mai aminteşte fizionomia modelului. Sub
o suprafaţă netedă, simplă, înfloresc ochii închişi
netezindu-se, gura întredeschisă; singurul relief
marcat, fina muchie a nasului răsare din oval şi
îi delimitează versanţii care alunecă de-a lungul
sprâncenelor extinse sub podoaba părului.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
15

Înţelepciunea lui Brâncuşi îmi favorizează
întreruperea comentariului, cu scuzele datorate
în primul rând iniţiatoarei sale, Marielle Tabart,
cea care ne antrenează urmărind paşii acestui
cercetător neostenit în domeniul artistic, explicat
concentrat în Aforisme, cu o trimitere directă la
creaţia sa. “Măsurătoarea este vătămătoare, tocmai
pentru că există în lucruri… Ele se pot înălţa până
la ceruri şi se pot coborî din nou, pe pământ – fără
să îşi poată schimba proporţiile”. 14
Reiau concentrat doar consideraţiile de la
care pornisem proiectul comunicării, deoarece
temporalul parcimonios acordat impune o asemenea
restricţionare şi le transpun ca pe concluziile
necesare oricărui studiu.
Elementele de perfecţiune recognoscibile
în treptele parcurse, de la spiritualitatea clasică,
respectând fenomenele universului concret, pentru
a se ridica în lumea ideilor, însuşite arhetipal,
printr-o stabilitate a tradiţiei, descinse din adâncul
timpurilor, ca să dobândească întregul unitar,
validat global, într-o viziune integratoare asupra
lumii, înscriindu-se astfel într-o experienţă a
contemporaneităţii, care-l include strălucit pe
sculptorul nostru.
De la creaţia concepută aproape organic, de
parcă era o structură ce urma să respire, Brâncuşi
se întoarce în prezent prin forţa sa expresivă, unde
trăsăturile străvechi se transfigurează şi adoptă
însemnele straniului, hipnozei şi ale perfecţiunii,
mediatizate prin asamblări şi poziţionări, în care
lumina era captată, condusă, răspândită şi reflectată
pe suprafeţele sculpturilor, pentru o comunicare
multiplă, minunată, strălucitoare, incitantă, de
neînţeles iniţial, cu scopul de a deveni limpede
precum lumea spiritului şi a conceptelor animatoare
ulterior.
Preocupat de chipul uman pe întregul
itinerar al creaţiei sale, sculptorul îl extinde în
reprezentări ce refuză conformismul, situate în
lumea fetişurilor, precum “Noul Născut”, “Himera”,
“Fiul Risipitor”, în cea cu alură totemică
şi în “Şeful ori Regele Regilor”, unde atemporalul
atrage caracterul simbolic al surselor de inspiraţie,
stabilind o comunicare la nivel inconştient, ca şi
cum o parte a minţii era tulburată într-un fel subtil,
de neînţeles, iar privitorul este complet absorbit.
Printr-o dislocare de semnificaţie, putem
lărgi sfera de cuprindere datorată identităţii terminologice
aparente, prin aceeaşi scriere – Chip
– dar cu pronunţia engleză, denaturând această
similitudine ortografică, din expresia tehnicii
Comemorări 50
16 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
calculatoarelor, corespunzătoare stocării întregii
informaţii, deoarece galeria de reprezentări
amintite corespunde unei acumulări sui-generis a
memoriei umanităţii.
De aici şi ideea comunicării printr-un
proces al decodării artistice din comentariile
specialiştilor capătă noi forme explicative, potrivit
îndemnului brâncuşian – adăstarea întru luminarea
semnificaţiilor. Astfel se poate influenţa
conştientul privitorului, pentru a-i trezi intuiţii şi
amintiri dintr-un trecut nedesluşit, într-o evitare a
referenţialităţii.
Ascendentul sau autoritatea pe care o
reprezintă în sculptura secolului XX şi în continuare
este evidentă, aşa încât exemplificările plastice
oferite de reproducerea lucrărilor din Expoziţia de
Sculptură Contemporană de la cumpăna anului
2001 cu 2002, cuprinse în Actualitatea Paradigmei
Brâncuşi, Fundaţia Interart Triade 2001,
Timişoara, vin să întărească aspectul charismatic
din titlul comunicării, adică darul sapienţial, al
vindecării, al tălmăcirii în limbaj sculptural.
Trăsăturile înţelepciunii constituie o nouă
evidenţă pentru capacitatea creatoare a sculptorului,
fiecare interpretare devenind un prototip
de această natură, cu o largă paletă, desluşind
intenţii şi virtuţi fără număr. Brâncuşi îi reuneşte
pe oameni într-o mulţime de ipostaze şi le asigură
comunicarea prin simbolurile descinse din sculptura
lui semnificativă, cuceritoare, conferind o
veritabilă dianoia sau acea înţelegere a gândirii
discursive prin aforismele dăruite, cale spre cuprinderea
umanului.
Această limită a timpului acordat se impune
şi cu promisiunea revenirii, ne înclinăm în faţa
nemuririi marelui Brâncuşi.
Note
1 Pythagora – Les vers d`or/hierocles/ Commentaire sur les vers
d`or de pythagoriciens/© L`artisan du livre, Paris, Traducere şi
îngrijire ediţie: Radu Duma, prefaţă şi note de Mario Meunier,
Editura Herald, Bucureşti, p. 9
2 Constantin Zărnescu – Aforismele lui Brâncuşi, Volum publi-cat
de Zamolxis – R. Fapta Transilvăneană, 1994, p. 160
3 Ibidem, p. 161
4 Cf. Nota 1, p. 17
5 Ibidem
6 Cf. Nota 2, p. 105
7 Ibidem, p. 93
8 Ibidem, p. 110
9 Cf. Nota 1, p. 18
10 Cf. Nota 2, p. 116
11 Ibidem, p. 161
12 Marielle Tabart – Brâncuşi/ L`inventeur de la sculpture moderne,
nr. 243, Découvertes Gallimard/ Centre Georges Pom-pidou/
Sculpture, p. 21
13 Cf. Nota 1-, p. 17
14 Cf. Nota 2, p. 124

Comemorări 50
Triunghiularul discret
ION SCOROBETE
Îmi spun adesea, la finiş de criză, de timp, că
niciodată nu e prea târziu, asta şi dintr-un sentiment
al speranţei cred, de a mă salva de amânare, simptom
păgubos, la o adică, ce-aş putea zice, însă îmboldit de
muza nestatornică şi, de ce nu, ca orice născocitor de
imagini, profitând şi de un răgaz de weekend, privesc
cucerit de o penumbră de plane şi dibuiesc precum întro
anamneză, măreţia verticalei brâncuşiene, altfel de
cum o găsisem în vreme, pe o falie a aerului nietzcheian
întruchipând aripile decolării lui Vuia, într-o îmbinare
onirică de triunghiular instant pe vibraţia melosului
enescian, într-un moment inedit al lansării lor în eter.
Este poate şi un efect retractil, de reflex la
smoala vâltoratică a informaţiei de bâlci, a acestei
mass-media neruşinate de noapte şi zi, dela noi, mai
ales, dar şi revăzând o parafrază a lui Andre Malraux
care, vorbind despre prietenie spunea că ea, prietenia
nu se mărgineşte la a consemna întâmplări în sine ci,
caută sensuri umane, relevă corespondenţe şi afinităţi
morale, trăsături de personalitate ce acţionează ca un
fluid spiritual atras în aceeaşi incidenţă sufletească şi,
astfel, nu ezit să-mi adresez mie însumi o întrebare, sămi
fac mie un interogatoriu, despre anomalia că, după
un secol de lume în cascade de informaţie neîmblînzită,
nu i-a atras nimănui atenţia, un model de prietenie
precum cea legată în 1906, într-un loc binecuvântat,
centru al civilizaţiei de pe Sena, între aceşti minunaţi
tineri români, pribegiţi de geniu, în căutarea sensului
propriu existenţei umane.
Parisul lui 1906 poate fi numit cheagul visurilor
celor cu chemări esenţiale, locul înspre care aleargă
într-o suflare cei îmbrânciţi de destin, de o accentuare
a fantasmei de care se ştiau sau nu locuiţi, iar înaintând
pe firul întâmplării, îl găsim pe Brâncuşi urcând la
mansarda de la numărul 17 Montmartre, adevărata
Mecă a artiştilor secolului XX, spre care îl îndemnase
un alt oltean, Drăghicescu întâlnit întâmplător pe o
bancă, în grădina Tuileries, pornit anume să-l caute pe
bănăţeanul Vuia, aşezat de mai devreme pe aceea arteră
care duce dintr-o uitătură drept la Sacre-Coeur, acolo
unde se depune rugăciunea spre a fi ales.
Îşi face Brâncuşi, astfel adunat, un simplu inventar
al gândurilor, care îl mână spre atelierul de idei al lui
Vuia, undeva în aproprierea nedezminţitei Taverna, de
unde răzbate în drum voioşia nopţii, spre a-l întâlni pe
omul judecăţii la rece, care-l va tulbura de-a pururi, cum
că, zborul omului, precum pasărea, decolarea şi aterizarea
vie în sine, de pe pământ, vor fi în cele din urmă
dezlegate, deşi savanţii lumii întregi, matematicieni
celebri declară cu seninătate olimpiană că, realizarea
ideii de a naviga în aer trebuie alungată în domeniul
viselor, ca o himeră încolţită în creieri dezechilibraţi,
oaspetele inventatorului având el însuşi opinia sa despre
pasărea măiastră, această idee favorizând mereu
un prilej plăcut, incandescent, fecund, de a se lansa în
bogate şi nesfârşite dueluri de interferenţă intelectuală
ştiinţă-artă, confruntări amicale ce au adus consacrarea
fiecăruia în spaţiul de exprimare manifestat cu gingăşie,
în mediile pe care le agreau.
Ajuns în salonul aripelor de pe planşetă, angrenate
imaginar în aerul unui aprilie, ţesând încă nori
cenuşii deasupra Parisului, Vuia combate printr-o
dialectică suplă creator, cu argumente de euristică,
susţinerile ex chatedra ale lui H.Poincare, Bouquet de la
Grye, sau ale tandemului Becanson&Tatin, desluşindui
socraticului Brâncuşi semnele abia previzibile ale
unei civilizaţii noi, ale unei lumi care bate în fereastra
creatorilor cu degete tot mai acut descifrabile, doar
intensitatea emoţiei fiind cea care poate să amâne
clipa, momentul împlinirii destinului omului, acela de
a se coagula în modelul concret, în pasărea mecanică
săgetând cu inima insinuantă de oţel şi aripi precum
ale liliacului, principiul ce va da visului substanţa ce
i-a fost accesibilă doar demiurgului.
Brâncuşi, în cea mai pură expresie a ţăranului
român, astfel cum îi plăcea să se identifice, aduce cu
el în mansarda avocatului lugojean, inginerit la şcoala
austro-ungară de la Budapesta, un miez din concepţia
primitivă sedimentată la poalele Carpaţilor de sud-vest,
un aliaj în structura căruia îşi simte chemarea, aude
ţipătul celor ce s-au întrupat de veacuri în spiritual
său pentru valenţele de profet al artei moderne, în
înfăţişarea lui de sfânt rătăcit într-o lume conservatoare,
unde se dă pierzaniei într-un roi de curente, mişcări,
direcţii, programe şi manifeste.
Auzind ce spune Vuia, meşterul oltean se
înclină în semn de respect pentru puterea de seducţie
a bănăţeanului, care nu este cu mult mai departe decât
el, ca origine, îi desparte doar Parângul din care-şi
căra adesea lemnul pentru lucrul de cioplit, astfel că
îşi lipeşte retina de liniile subţiri ale pergamentului la
scară, unde un creion cu mină destul de fină, pentru
un tâmplar, iscodeşte carul pe patru roţi cu punte de
automobil, care însă nu e ceea ce pare, după el, e rodul
unei fantasme care îl înspăimântă, îi dă fiori de gheaţă
căci, aglutinând spaţiile cel terestru şi cel Dumnezeiesc,
el nu concepe că se poate clinti vreo linie măcar a
acestuia din urmă, că tot ce îi e permis omului, e să se
înalţe la modul ideal, pe o scară, o coloană care sprijină
întruchiparea divină, la care el doar visează.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
17

Comemorări 50
Însă, captivat se dădu contemplaţiei cu uimire,
sorbind din privire pasărea înfiorată din desenul
cosângeanului său, urmărind vocea sigură a acestuia,
cadenţa de ceasornic a ideilor lui Vuia, izvorând
parcă din echerul revolut prin dimensiunile şi simetria
trecerii instrumentale din geometria soluţiei în
dinamica fluidului, adoptate în final, pentru a-i face
demonstraţia unghiului, din care exultă scânteia
desprinderii de la sol a aripelor, şi mai cu deosebire,
temeiul îmbinării elementelor construcţiei ce i se par,
mai apoi asemănătoare, îmbrătişării elementelor ideale,
a bârnelor din construcţia casei pe care el a meşterit-o,
în adolescenţa sa, la Hobiţa.
Mai mult, proiectul înaripat îi dezvălui, cu simbolistica
sa aparte, prin întrepătrunderea metalului
cu lemnul, cu materialul textil, în magma gândului,
o terifiantă îmbinare şi desfăşurare a substanţei
unice care îi dezmărgini şi lui ideaţia, îi transferă în
imaginar o respiraţie permiabilă, elastică, o inflexiune
deschizătoare spre alte perspective, ferecate până
atunci, calea către cele trei constante ale împătimitului
Vuia, adică: spre viteza orizontală, cerută de o necesitate
stabilă şi un raport între greutatea şi forţa energetică
a păsării, un echilibru câştigat în spaţiu.
Cheia însăşi, a unei lumi, ce stă să se nască.
Temelia măiastrei se încropi, aşadar, din bizara
acumulare de meşteşug ancestral, deconstruind volumele
parazitare, adăugate fără nici un tâlc, ideii simple,
fi liforme de creaţie.
Îşi descoperi pe loc sensibilitatea emergentă,
punctul de întâlnire fierbinte al crezului său, cu cel
al inventatorului decolării mecanice, se aplecă la
îndemnul acestuia din urmă spre odiseea construcţiei
aparatului cu aripi şi află că zbuciumul care le ocroteşte
odihna amândurora e de aceeaşi natură, vine dintr-un
întuneric cărunt, grav dar fermecător, serafic de misterios
şi se simţi copleşitor de contemporan cu cei care
modelaseră zborul, care dovediseră principiul înălţării
din smârcurile animalice ale omului, se întâlni aşadar cu
idealurile unui Marey seducător, de ale cărui observaţii
îşi arboră fâlfîirea şoimului, în rădăcina ideii de coloană
nesfârşită, pe care să poată înainta fi ecare dintre semeni
după puterea cugetului, a lungimii arcului de freamăt
interior, şi de ce nu, se armoniză cu sfânta gândire a
lui Pliniu cel bătrân, instrumentată de fapte la care a
lucrat ochiul însuşi, măsurând prepararea momentului
desprinderii.
Se dumiri, astfel că, între arta lui şi ştiinţa
tehnologizată a lui Vuia se exhiba un miez transversal,
cu un anume sufl u ascuns, inefabil, dat de insolubila
magmă paradoxală, fixată de ritm, precum ar fi
incendiată de melosul sonurilor sprintene ale Simfoniei
I în Mi bemol major a prietenului lor, Jurjac Enescu, la
a cărei primă audiţie, ei luară parte, în a doua jumătate
a lui ianuarie 1906.
I se păru că-i reaude vocea lui Enescu, mărturisirea
făcută la Salonul de artă de la Musee Luxembourg, de
faţă cu Rodin şi Vuia, când mai tânărul Jurjac îi spune
bănăţeanului că ideea zborului este nelipsită din imaginarul
compoziţiilor sale, pentru că notele sale muzicale
sunt înşirate pe portative precum păsările, gata să-şi
fâlfîie aripile şi să-şi ia zborul, ţâşnind când mai sus
când mai jos, spre înalt, fiecare cu sunetul său, mai
lung ori mai domol, iar Vuia îi descrise principiul şi
mecanismul decolării păsării mecanice, desprinderea
maşinii sale cu aripi la Montesson, în 18 martie 1906,
la nici două luni distanţă, de la zborul păsărilor de pe
portativul Simfoniei I în Mi bemol a lui Jurjac.
Brâncuşi stărui pe această temă, pentru că
lucrarea sa, “Cap de copil”, de la Salonul din iunie
1906, îi adună într-un triunghiular efervescent, de
nedisimulată performanţă, şi îi conferi postura orgoliului
măsurat cu paharul bunei-cuviinţe, din care se
încumetă să-i refuze lui Rodin invitaţia de a ucenici în
Rue de Varene, când îi spuse că ” Nimic nu creşte la
umbra marilor copaci”, dar, realiză în prezenţa celor
trei, şi a Doamnei Lena că, în faţă i se deschise o poartă
imensă, un început pentru a se concretiza pe sine,
pentru a se pune cu titlu de cuib la dispoziţia “Oului
universal”, mereu în “Rugăciune”, indus “Cuminţeniei
pământului” şi de-a pururi, “Sărutului” pentru că,
numai astfel, in-vocându-se pe sine ca mater, ţărână
veşnică din care să erupă ideile, opera, se va ridica pe
aripile “Măiastrei”, adăugând “Coloanei infinite”, noi
geometrii.
Sena anului 1906 le deveni astfel, apa sfântă
de botez, într-un Paris dispus să înflăcăreze talentele,
pasiunile veridice, apa metropolei se insinuă într-un
Iordan al fenomenului păsării la început de secol XX, iar
Vuia, Brâncuşi şi Enescu se învăpăiară în acest trident
care cum spune Jurjac, are o singură muzică, muzica
spiritului interior, a căutărilor nesfârşite, aceea de a
exprima zbuciumul sufletului ”Nu dispunem de nimic
altceva decât de magia incomparabilă a amintirii.Toate
creaţiunile noastre, originale şi puternice sunt rodul unei
concentrări şi a unei monomanii sublime, vecine cu
nebunia. Eu port în mine un vis permanent:simt, zi şi
noapte, în inima mea un freamăt neîntrerupt, care nu m-
a făcut vreodată să cred că am ajuns la perfecţiune”.
Să fie aceasta mai mult decât o replică ingenuă
dată lui Brâncuşi, uluitorului său fond ancestral,
dezvăluit cu atâta generozitate creatoare, la care,
tot amintirea se dă drept cuib de locuire, de gestare
a sâmburelui arhaic anonim Credem că nu e nicio
îndoială, de vreme ce în sculpturile sale de păsări, el
caută, cum spune David Levis să-i dea formei o viaţă
activă, să zboare, viul fi ind până la urmă esenţa artei
lor.Şi, atunci, nu este oare Vuia, omul de creaţie care
dă expresia rotundă vieţii unei păsări artifi ciale care
îmbină arta muzicii, sculpturii, raţiunii, ştiinţei, tehnicii
într-un model nemaiaflat până în 18 martie 1906.
Răspunsul nu poate fi decât unul categoric, care ne
inundă de bucurie şi nelinişte.
18 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Comemorări 50
Poezii
Închinate Marelui Brâncuşi
Mihai Ţopa
Pasărea lui Brâncuşi
Pasărea lui Brâncuşi,
nu este o pasăre –
Ci doar un zbor
plin de avânt,
Pe care un înger
sau poate un sfânt
l-a fost oprit pentru noi
şi ni l-a dăruit
să ni-l păstrăm pe
pământ –
în amintirea sufletelor
celor duşi.
Brâncuşi şi coloana
Jos în zăvoiul
Bistricioarei –
un prunc făcea
figuri din humă
pân-ce cădea în
juru-i brumă
şi îngheţa firul
cicoarei.
Dar a crescut în
chip de faur
cioplind cu barda
zori de dor
pe o coloană
de pridvor
spre cerul
pulbere de aur.
Aşa crescuse
din grăunte
un spic de grâu
Cu bob bogat
de Domnul,
binecuvântat
în piatra aspră
de sub munte.
Tinereţea lui Brâncuşi
În cafeneaua
“La Rotonde”
din cartierul
Montparnasse
se-adună
oamenii selecţi –
mulţi scriitori,
artişti, poeţi.
Coloana fără sfârşit
îi vezi pe unii,
gânditori
argumentând
printre săgeţi
cum fac în
faţa unei ceşti –
sinteza clipei
de popas.
Modigliani şi
Matisse –
Joyce, Duchamp,
Apollinaire,
Satie şi vameşul
Rousseau
ce-şi fac aici
eternul rond
venind din sus,
dinspre “Coupole”
spre cafeneaua
“La Rotonde”
privesc cochetele
trecând
sau stelele
lucind pe cer.
Şi printre ei,
un “Prometeu”
cu barba
fluturând în vânt
vorbind ca un
ţăran valah
cu sensul vorbelor
profund;
se minuna
Leger de el
chiar şi estetul
Ezra Pound.
câtă putere
are-n glas
şi ce-nţelesuri
în cuvânt.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
19

Comemorări 50
Poarta Sărutului (detaliu)
spunea doar
vorbe noi, de duh
şi basme vechi
mai povestea
şi-l ascultau
încet doinind –
vreo doină
de pe plai oltean.
el suspina
din când în când
de dorul său
şi de alean
până ce sus,
pe cerul sur –
o stea din locul ei,
cădea …
Brâncuşi la Târgu-Jiu
Pe urma paşilor
ne duşi
prin parcul verde
solitar
alunecă un ax
solar
şi-l urmăreşte
pe Brâncuşi.
E umbra lor,
e umbra lui
şi scaunele-s de
granit
sub stâlpul
fără de sfârşit
ce-aşteaptă umbra
nimănui.
Deasupra zboară
spiriduşi
privind la un
ciocan şi o daltă
unde făcuse
Omul, haltă –
Măria Sa, Domnul,
Brâncuşi.
Transfigurare la
Brâncuşi
Din ,,Pasăre’’
a rămas doar
esenţa,
ideea
Masa de piatră II
iar sufletu-i,
o avântare
către
văzduh-
,,Pasărea’’
nu mai e
pasăre, ci
doar duh
aşa cum din
flacără,
rămâne esenţialul,
scânteia,
,,Pasărea’’
nu mai e
pasăre,
ci doar simbol;
i-au dispărut
aripile,
ghearele, creasta,
picioarele-
a rămas
zborul
care înfruntă
destinul şi soarele
şi spaţiul
fără de
margini
de gol.
Ninge alb
Ninge alb, cu fulgi mari
ca-n povestea de demult
şi s-aşterne în troiene.
Ninge alb, semn din rai,
m-am oprit în loc s-ascult
cum mă ninge pe sprâncene.
Parc-aud fâlfâind,
aripi albe de argint
şi cum îngerii se joacă
c-un copil, alb la port
legănat ca un alint
încărcat cu promoroacă.
Vreau să cânt un colind
lângă masa celor duşi
şi s-aprind o lumânare
cât un pai, cât un brad
cât Coloana lui Brâncuşi
şi de pot chiar şi mai mare.
Ninge alb, peste noi
cu fulgi mari, căzuţi din cer
şi steluţe pe fereastră
de simţim cum s-au dus
sufletele în eter
precum Pasărea Măiastră.
Poarta Sărutului (detaliu)
20 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Comemorări 50
Victor N. T. Popp - Formarea şi destrămarea
colecţiei sale de „Brâncuşi”
Paul Rezeanu
Surprinzător este desigur faptul că până
astăzi nu s-a ocupat nimeni în mod special, de
formarea şi destrămarea celei mai importante
colecţii de „Brâncuşi” din România. Toţi cei care
s-au aplecat asupra creaţiei marelui sculptor au
trecut superficial peste
acest subiect. Ba mai
mult, în 1967, C.S.
Nicolaescu-Plopşor a
creat o „diversiune”
care a încurcat şi mai
mult lucrurile. Oricum,
s-a ştiut că Victor N.T.
Popp a avut, la un moment
dat, în colecţia
sa, şase sculpturi de
Constantin Brâncuşi:
Orgoliu, Copilul, Cap
de băiat, Sărutul,
Supliciul şi Coapsa.
După colecţia americanilor
John Quinn,
care a cuprins 27 de
lucrări şi Arensberg,
care a cuprins 20 de
lucrări, aceasta a fost
cea mai importantă
colecţie „Brâncuşi”
universitar, inginer, academician Elie Radu cu care
a avut trei copii: Alex (pe care, prin 1967-1968,
l-am cunoscut şi eu destul de bine), Dinu – Constantin
şi Şerban. Victor Popp nu şi-a valorificat, în
măsura în care ar fi putut, nici studiile, nici poziţia
socială. A fost avocat al
Baroului de Ilfov, apoi, din
1927, s-a transferat la cel de
Dolj. Între 1926-1927 a fost
deputat averescan de Ilfov.
A fost un pasionat şi remarcabil
numismat. De altfel, el
şi C.S. Nicolaescu-Plopşor
au organizat la Craiova, în
septembrie 1934, al doilea
Congres de Arheologie şi
Numismatică din România.
De-a lungul anilor a
publicat mai multe studii
de numismatică, din care
unele în Buletinul Societăţii
Numismatice Române. A
locuit la Craiova, la Ostroveni-Dolj,
unde avea un
conac, iar ultimul deceniu
de viaţă, la Bucureşti, unde
a decedat în 1955.
I a t ă c e i ş a s e
din lume.
Despre Victor
Orgoliu
Brâncuşi din colecţia sa:
Copilul (1906) a
Popp se cunosc relativ puţine lucruri. Puse însă
cap la cap, putem contura imaginea omului, a
colecţionarului. Astfel, se ştie că Victor Popp a
fost fiul lui N.T. Popp, senator de drept, bancher,
publicist şi mai ales mare negustor de cereale
„care înainte de Primul Război Mondial a cucerit
Dunărea de la Viena la Sulina în comerţul cu grâne
transportate cu şlepurile”. A avut şaisprezece copii
dintre care zece i-au trăit. Victor Popp, cel mai
mic fiu al său, s-a născut la 17 decembrie 1885, în
Craiova, a făcut studii de drept la Paris în primul
deceniu al secolului al XX-lea şi s-a căsătorit la
3 decembrie 1909 cu Florica, fiica profesorului
fost prima lucrare de Brâncuşi care a intrat în
colecţia Victor N. Popp. Ea a fost câştigată la o
loterie organizată de studenţii români pentru a-l
ajuta pe sculptor.
Este astfel ştiut că, între 1904-1906,
Brâncuşi a îndurat la Paris o „mizerie cumplită”
(Radu Ionescu). „Pentru a curma această stare de
lucruri, pictorul Ştefan Popescu a organizat, în
1906, o loterie în favoarea colegului său, trimiţând
în ţară lui V. G. Morţun o listă de subscripţie
(publicată în L’Independance roumaine), în timp
ce a doua listă avea să fie acoperită de camarazii
şi prietenii de la Cercle des étudiants roumains
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
21

Copilul
din Paris. Din suma de 1000 de franci, care s-au
strâns, 200 reprezentau costul turnatului în bronz
a lucrării Copilul, pretextul acestei loterii.
Tragerea la sorţi a avut loc în capela ortodoxă
din Rue Jean de Bovais, lozul câştigător revenind
studentului Victor N.T. Popp”. (Barbu Brezianu)
Cum Brâncuşi trăise timp de nouă ani la
Craiova, iar Victor Popp era originar din acest
oraş, între cei doi s-a produs, firesc, o apropiere,
transformată cu timpul într-o caldă prietenie. De
altfel, sculptorul avea să-l numească pe Victor
Popp „nobilul cavaler”, atunci când vorbea despre
acesta (Barbu Brezianu).
Copilul, bronz, turnat la Valsuani în 1906, la
Paris, a figurat în 1920 şi 1928 la Expoziţia „Arta
română” de la Bucureşti. În anul 1934 lucrarea se
afla în colecţia profesor George Oprescu. Cum a
ajuns la acesta nu ştim, fie prin vânzare, fie prin
altă formă. Oricum, în anul amintit, ea apărea în
colecţia respectivă cu numărul de inventar 35. Mai
mult, într-o litografie care prezenta Portretul prof.
George Oprescu, executat în 1943, de Jean Alex.
Steriadi, se observă, în fundal, două tablouri, iar
deasupra umărului drept al profesorului lucrarea
Copilul de Constantin Brâncuşi. Deci, încă o dată,
clar, Victor Popp nu mai era, la data amintită, proprietarul
acestei lucrări.
Orgoliu (1905) este prima sculptură turnată
Comemorări 50
22 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
în bronz, la Paris (la A. A. Hébrard) şi care a primit
un titlu semnificativ. Exact, când şi cum a intrat în
colecţia lui Victor Popp nu ştim. Bănuim însă că
imediat după Salonul de Toamnă, din 1906, de la
Paris, când a fost expus ghipsul, sau la începutul
anului următor. L-a cumpărat Victor Popp sau
l-a primit de la sculptor. Greu de spus. Personal,
presupun că l-a cumpărat. Cum însă pe atunci, ca
de altfel şi azi, în astfel de tranzacţii nu se făceau
acte, cert este că acestea nu există.
Orgoliu a rămas în Colecţia Victor Popp
până la sfârşitul anului 1943. Atunci, el, împreună
cu Capul de băiat şi Sărutul au fost împrumutate
pentru Expoziţia „Săptămâna Olteniei”, cea mai
amplă şi importantă manifestare expoziţională
organizată vreodată la Craiova până la acea
dată. Găzduită de Palatul Jean Mihail, Expoziţia
„Săptămâna Olteniei” era menită să prezinte tot
ce a produs mai valoros, din punct de vedere cultural-artistic,
acest colţ de ţară. Expoziţia a fost
deschisă de mareşalul Ion Antonescu şi vizitată
apoi de regele Mihai. S-a tipărit, cu acel prilej, un
volum luxos, „Oltenia”, la Editura „Ramuri” din
Craiova şi un Catalog al expoziţiei.
După această expoziţie între Victor Popp şi
Coapsa

C.S. Nicolaescu-Plopşor a avut loc un schimb. Am
precizat, mai sus, că primul a fost numismat, iar al
doilea, se ştie, arheolog. Plopşor ne-a mărturisit,
în martie 1967, că „nea Victor” i-a propus atunci
să-i cedeze două importante tezaure numismatice
dacice, descoperite de el în vara anului 1943, în
schimbul „Brâncuşilor”. După tratative îndelungate,
s-au înţeles. Plopşor a cedat tezaurele şi
alte piese numismatice
în
schimbul a patru
lucrări de
Brâncuşi: Orgoliu,
Cap de
băiat, Sărutul
şi Coapsa.
Cu darul său
de neîntrecut
povestitor
„d-l profesor
Plopşor” nea
spus atunci:
„Ne-am tocmit
mai rău ca turcii.
În final fi
ecare a crezut
că l-a păcălit
pe celălalt.” Că
a fost aşa sau
nu, nu ştim. Cert este însă faptul că „Brâncuşii”
amintiţi au intrat, la începutul anului 1945, în
patrimoniul muzeului şi Orgoliu a primit atunci
numărul de inventar 3, la sculptură, din acel an,
şi numărul general de inventar 946. Mai târziu, în
1967, Plopşor a inventat povestea „cu copiii boierului”
şi „pietroaiele de pe putina cu varză”.
Lucrarea Cap de băiat a fost executat în
1906 şi turnată în bronz la A. A. Hébrard în acelaşi
an. A intrat în Colecţia Victor Popp o dată cu
Orgoliu, prin 1906 sau 1907. Capul de băiat din
Colecţia Victor Popp nu este identic cu Capul de
copil din Colecţia Vasile Morţun. Lucrările sunt
foarte asemănătoare, dar nu identice. De altfel,
ultimul este turnat la Valsuani. Sunt deci două
lucrări diferite, executate în acelaşi an.
Capul de băiat din Colecţia Victor Popp a
fost împrumutat de proprietar, probabil la cererea
sculptorului şi expus în 1928, la Bucureşti, la
Expoziţia „Arta română”. În 1943, când la Craiova
Comemorări 50
s-a organizat expoziţia „Săptămâna Olteniei”, V.
G. Paleolog a selecţionat lucrarea pentru secţiunea
artistică. În 1945, Capul de băiat a intrat în patrimoniul
muzeului cu numărul de inventar 1, la
sculptură şi numărul general de inventar 945.
Sărutul, piatră de Marna, a fost cioplit în
1907 şi este considerat, după cum toţi ştim, prima
sculptură modernă din lume. Lucrarea a rămas în
atelierul lui Brâncuşi
până în anul 1910, când
sculptorul a trimis-o
la Bucureşti şi a expus-o
la „Tinerimea
Artistică”. În 1914,
când Brâncuşi a făcut
o călătorie în patrie, cu
prilejul instalării Monumentului
Stănescu,
la Buzău, a vândut, se
pare, Sărutul lui Victor
Popp. Lucrarea a rămas
apoi în colecţia acestuia
până în 1943 când
a fost împrumutată
p e n t r u E x p o z i ţ i a
„Săptămâna Olteniei”,
iar din 1945 apare în
Supliciul
colecţia muzeului.
Coapsa, d i n
marmură albă, a fost executată în 1909 şi făcută
cadou „dar de nuntă” lui Victor Popp, la începutul
anului 1910, când aceştia s-au întâlnit la Hotel
Martignon, din Paris (Barbu Brezianu). Adusă în
ţară, Coapsa a fost expusă, desigur la cererea lui
Brâncuşi, la Salonul Oficial din 1912 şi la „Arta
românâ” din 1928. De ce nu a fost expusă, în anul
1943, la Expoziţia „Săptămâna Olteniei”, nu ştim.
Probabil, dacă l-am fi întrebat pe V.G. Paleolog,
acesta ne-ar fi putut da răspunsul.
La începutul anului 1945, în urma „schimbului”
dintre Victor Popp şi C.S. Nicolaescu-Plopşor,
Coapsa a intrat în patrimoniul muzeului.
Supliciul, bronz patinat, a fost executat în
1907 şi turnat la Hébrard. A intrat în Colecţia Victor
Popp probabil în 1908, după ce a fost expus
la Bucureşti, la „Tinerimea Artistică”. Când şi
cum a trecut din Colecţia Victor Popp în Colecţia
Lucreţia Coculescu, nu ştim. Bănuim că lucrul
acesta s-a întâmplat în anul 1929. Cert este însă
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
23

faptul că Lucreţia Coculescu, sora lui Victor Popp
este căsătorită cu astronomul Nicolae Coculescu,
profesor universitar, care a înfiinţat Observatorul
Astronomic din Bucureşti. Din Colecţia Lucreţiei
Coculescu, Supliciul a trecut în colecţia fiului său
Pius Servien-Coculescu, iar de la acesta la George
Fotino, a cărui mamă era născută Coculescu.
Astăzi acesta se află în Colecţia Stanca Fotino-
Ciobanu, din Bucureşti. „Aşadar, acest Supliciu
(această lucrare) a rămas neîntrerupt în aceeaşi
familie”. (Barbu Brezianu)
În concluzie, cei şase „Brâncuşi” din
Colecţia Victor Popp, cea mai importantă colecţie
de „Brâncuşi” din România, s-a format între 1906-
1914. Întâmplarea a făcut ca Victor Popp să fie fericitul
câştigător la o loterie a unei lucrări de Brâncuşi,
să-l cunoască pe sculptor şi să se împrietenească
cu el. Cum îi „legau” aceleaşi amintiri despre
oamenii, străzile
şi casele Craiovei,
apropierea dintre ei
s-a făcut destul de
repede. Bănuim.
Apoi, Victor Popp
a cumpărat sau
a primit în dar
ceilalţi „Brâncuşi”.
Drumurile celor
doi s-au întâlnit
de mai multe ori,
la Paris, Bucureşti
sau Craiova. Între
ei a existat şi
o corespondenţă.
Din păcate nu s-
a păstrat. Victor
Popp l-a cunoscut
pe Brâncuşi
când acesta nu
era BRÂNCUŞI.
Apoi, sculptorul a
devenit ceea ce a devenit. El l-a apreciat însă, în
primul rând, ca om, ca prieten.
Trebuie, de asemenea, să recunoaştem că
Victor Popp nu a fost, ceea ce de obicei numim,
colecţionar de artă. În „colecţia” sa s-au aflat
desigur şi tablouri, poate şi alte sculpturi. El nu
a făcut însă din artă o pasiune. Pasiunea sa a fost
Comemorări 50
numismatica. De „Brâncuşii” din colecţia sa s-a
despărţit fără regrete între 1929-1945. A început
prin a ceda Supliciul surorii sale Lucreţia, apoi a
vândut profesorului George Oprescu Copilul, ca
în sfârşit, ultimii patru „Brâncuşi” să intre, datorită
lui C.S. Nicolaescu-Plopşor, în 1945, în patrimoniul
muzeului craiovean. Oricum, „schimbul” ce
a avut loc atunci, nu a fost legal.
S-a spus, la un moment dat, că „Brâncuşii”
de la Muzeul de Artă din Craiova au fost
„naţionalizaţi”. Ce naţionalizare Naţionalizarea
a avut loc la 11 februarie 1948 şi s-a referit la fabrici,
uzine, imobile etc. Nu la opere de artă. S-a
spus apoi că aceste opere au fost luate prin abuz
de comunişti. Care comunişti în 1945, sau mai
exact la începutul anului 1945, când „Brâncuşii”
au intrat în patrimoniul muzeului...
S ă n u
uităm apoi că
Vi c t o r P o p p
a murit la
Bucureşti, în
anul 1955. În
august 1954, el
a luat cuvântul,
alături de C.S.
Nicolaescu-
Plopşor, la inaugurarea
Muzeului
de Artă din
C r a i o v a . Î n
ultima parte a
vieţii a locuit
la Bucureşti în
casa sa, aflată
undeva pe lângă
Grădina Icoanei.
E drept şi
peste el au trecut
vremurile pe
Sărutul
care le ştim, dar
acestea n-au avut nicio legătură cu „Brâncuşii”
pe care i-a deţinut şi de care se despărţise de mai
mult de zece ani.
(Din revista Brâncuşi, serie nouă, nr. 3 (23),
martie 2006, Târgu Jiu)
24 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Comemorări 50
O zi de neuitat în istoria culturii
Inaugurarea ansamblului brâncuşian
ZENOVIE CÂRLUGEA
Ziua de 27 octombrie 1938 rămâne, în istoria
culturii, o dată importantă, chiar dacă, meteorologic,
aceasta a fost „ploioasă” şi „potrivnică”
marilor festivităţi ce au avut loc la Târgu Jiu.
La 27 octombrie 1938, cu prilejul împlinirii
a 22 de ani de la memorabilele lupte de la 14/27
octombrie 1916, a avut loc sfinţirea şi luarea
în primire de către
oficialităţi a monumetelor
de artă pe care
Liga Femeilor Gorjene,
sub preşedinţia
Aretiei Tătărescu, le‐a
dăruit oraşului nostru.
Fixată iniţial la
18 septembrie, festivitatea
inaugurării
Ansam blului se amână,
din cauza comemorării
de la Mărăşeşti, pentru
data de 14 octombrie
– „o dată şi mai
potrivită”, după cum
se menţiona în ziarul
local Gorjanul, amintind
de bravul eroism
de la Podul Jiului al
gorjenilor.
Un atac nedrept,
într‐un ziar de mare
tiraj din Capitală, la
adresa Ligii, vizând,
în special, pe Aretia Tătărescu şi Primăria locală
(care ar fi cheltuit banul public fără discernământ,
când oraşul „înoată în cea mai neagră mizerie”!),
face ca data inaugurării să fie amânată sine die,
fără anunţ în presă. Astfel că festivitatea va avea
loc totuşi la 27 octombrie 1938 (Gorjanul, Tg‐Jiu,
31 octombrie 1938, p.5).
În prezenţa tuturor oficialităţilor locale (rezidentul
regal, prefectul, primarul, magis tra tura şi
baroul avocaţilor, garnizoa na, şcolile şi societăţile
de foşti luptători, veteranii şi cercetaşii din război,
străjerii...), alături de „foarte mult public”, cu toată
Poarta Sărutului
vremea potrivnică, întrucât „a plouat aproape
toată ziua”, dimineaţa, la ora 9, la „Coloana
Recunoştinţei” s‐a oficiat un serviciu divin de către
un sobor de 16 preoţi, în frunte cu protoierii Al.
Prejbeanu şi C. Paţica, cu participarea corului de
la Şcoala Normală.
După sfinţirea Coloanei,
impresionantul cortegiu
s‐a deplasat pe „Calea Eroilor»
către Biserica “Sf.Apostoli”,
unde s‐au pomenit
eroii gorjeni „căzuţi pentru
apărarea şi întregirea hotarelor”
(sfinţirea bisericii la
care participase şi Brâncuşi
avusese loc cu un an în urmă,
la 7 noiembrie 1937).
A urmat deplasarea
în Grădina publică, unde,
printr‐un nou serviciu divin,
a fost sfinţit “PORTALUL
PĂCII” (aşa numit) şi s‐au
adus mulţumiri cu cuvinte
calde de recunoştinţă
Aretiei Tătărescu „din a
cărei iniţiativă s‐a îmbogăţit
oraşul şi judeţul nostru cu
atâtea opere nepieritoare”,
cum afirma în cuvântarea
sa col.Şerban Leoveanu,
prefectul judeţului, care a
elogiat apoi pe „marele artist
C.Brâncuşi ‐ fiul Gorjului nostru ‐ care a cristalizat
în piatră şi fier eroismul şi recunoştinţa”.
În numele Ligii Femeilor Gorjene, a vorbit
d‐ra Elena Pârvulescu, directoarea Liceului de
fete „Ecaterina Teodoroiu”, care „a predat d‐lui
primar monu mentele pe care Liga le‐a ridicat întru
proslăvirea erois mu lui gorjenesc”.
Primarul Alexandru Ciocănescu, luând
în primire monumentele dăruite de Ligă, a adus
mulţumiri acestei instituţii şi în spe cial d‐nei
Tătărescu „care şi‐a legat pentru veşnicie numele
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
25

Masa tăcerii
de acest judeţ adoptiv al său, pentru a cărui propăşire
şi înfrumu seţare nu cruţă nici o oboseală
şi nici o jertfă”.
După ceremonia de inaugurare a operelor
brâncuşiene, cortegiul s‐a îndreptat către Podul
Jiului, unde, „deşi ploua cu găleata”, s‐a săvârşit
un scurt serviciu religios, pomenindu‐se numele
Ecateri nei Teodoroiu, generalului Dragalina şi
ale bravilor ofiţeri, precum lt.col.N.Pătrăşcoiu şi
căpitanul Ion Păsărin.
De la „podul istoric”, urmând digul Jiului,
mulţimea s‐a îndrep tat spre Mausoleul Eca te ri nei
Teodoroiu din piaţa catedralei, unde bătrâna mamă
a Cătălinei, doda Lena din Vădeni, „aştepta cu
o tăviţă modestă, cu creştineasca colivă, în care
ardea o lumâ nare...”
Solemnitatea s‐a terminat la ora 12, cu
de filarea şcolilor, străjerilor, premilitarilor
şi oştirii. La ora 12,30, în sala de consiliu a
Pre fec turii, s‐a făcut insta larea noului prefect
‐ col.Şerban Leoveanu, un distins intelectual
gorjean, în prezenţa rezidentului regal
Romulus Scărişoreanu, care a fost, din păcate,
persoana cu rangul cel mai înalt participantă la
inaugurarea Ansamblului sculptural brâncuşian
de la Tg-Jiu...
*
O confuzie perpetuată până azi este cea
privind pretinsa participare a Sculptorului la festivitatea
de inaugurare a Ansamblului, din data
de 27 octombrie 1938. Însuşi Sidney Geist preia,
în monografia din 1964 (Brâncuşi. Un studiu
asupra picturii, trad.rom. la Edit. ”Meridiane”,
1973), informaţia inexactă de la Barbu Brezianu
(1964) şi Petre Pandrea (1945), în capitolul final:
„Lista călătoriilor întreprinse de Brâncuşi în afara
Comemorări 50
26 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
graniţelor Franţei după instalarea sa la
Paris, în 1904”, astfel: «1938 - Egipt. Ianuarie;
Giedion-Welcker, 1959, p.35, nota 2,
bibl.41; - Olanda.”Din India m-am dus direct
în Olanda”. Pandrea, 1945, p.168,bibl.68.
- România. La Tg-Jiu, „la începutul verii”
pentru a supraveghea cioplirea Porţii; „plecat
la Paris în 20 septembrie”; Alexandrescu,
1965, bibl.1/ „Înapoiat în ţară toamna”. Hofman
1939, p.51, bibl.44. / Vizitează Tg-Jiu
pentru ceremonia inaugurării. Bucureşti,
Brezianu, 1964, bibl.11, şi Pandrea, 1945,
p.95, bibl.68.» (S.Geist, op.cit., trad.rom.,
1973, p.189).
În ediţia a II-a a documentarului său
„Brâncuşi în România”, Barbu Brezianu
menţine „informaţia” participării Sculptorului
la inaugurarea din 1938, confundând anul 1937
(târnosirea bisericii) cu anul inaugurării Ansamblului,
1938. La pag.47 i se alcătuieşte lui
Brâncuşi următorul „calendar”: «1937, noiembrie
7 - Brâncuşi ia parte la inaugurarea „Portalului de
piatră” (Poarta Sărutului) şi târnosirea Bisericii
„Sf.Petru şi Pavel”. / Noiembrie 9 - Pleacă din
Târgu-Jiu. / Noiembrie 14, părăseşte România.
/ Decembrie 18. Genova. Se îmbarcă pe vaporul
„Biancamano”, debarcă la Bombay şi ajunge la
Indore în vederea ridicării Templului Meditaţiei,
conform înţelegerii avute cu maharajahul Yeswant
Rao».
La pag.49, în albumul aceluiaşi B.Brezianu,
Masa Tăcerii (detaliu)

Comemorări 50
întâlnim scris, la anul 1938: „Iunie - Tg.Jiu.
Brâncuşi revine pentru a sculpta şi finisa lintoul
şi stâlpii Porţii Sărutului. / August 20 - Lucrările
de alămire ale Coloanei fără Sfârşit sunt terminate.
Masa Tăcerii şi, ulterior, cele 12 scaune
rotunde, precum şi cele cu tăblia pătrată sunt
orânduite în grădina publică.(...) / Octombrie 27
- Târgu-Jiu. În prezenţa artistului şi cu prilejul
comemorării a 22 de ani de la luptele de la Jiu, are
loc ceremonia inaugurării şi sfinţirii Ansamblului
sculptural şi a târnosirii. Liturghia este celebrată
de 16 preoţi...”!
Mai mult chiar, B.Brezianu comite o
inexplicabilă gafă, atât prin fotografia trucată de
la pag.48, cât şi prin legenda falsă a fotografiei de
la pag.162 a Albumului „Brâncuşi în România”
(Editura Bic All S.R., Bucureşti, 1998). Publică o
fotografie de epocă cu sfeştania făcută de preoţi la
Coloana fără sfârşit, introducând în cadrul acesteia,
prin procedeu computerizat, silueta lui Brân
cuşi cu mâinile la spate şi în costum englezesc,
făcută în altă împrejurare. E o gafă care desigur
Coloana fără sfârşit
are avizul redutabilului brâncuşiolog, de vreme
ce în atâtea rânduri „informaţia” cu pricina nu a brută, a luat parte - probabil - la sfinţirea bisericii
fost controlată ştiinţific, ci doar preluată probabil Sf.Apostoli de pe Calea Eroilor, la 7 noiembrie
de la Petre Pandrea.
1937”. Imediat după 7 noiembrie 1937, sculptorul
Pentru a corecta această inexactitate (ca şi s-a înapoiat la Paris. Brâncuşi a revenit la Târgupe
cea de la pag.162, care-l reproduce, chipurile, Jiu la începutul lunii iunie 1938 şi a lucrat la defi
pe Brâncuşi „fotografiindu-şi opera (27 octombrie nitivarea Porţii Sărutului şi Mesei Tăcerii, până
1938)”, vom apela la următoarele documente: la 20 septembrie 1938, când a plecat la Paris - se
1. Am consultat colecţia ziarului local Gorjanul,
din toamna anului 1938, unde am găsit drescu, colaboratorul sculptorului la cele două
pare definitiv - după cum comunica Ion Alexan
informaţia că festivitatea inaugurării fusese iniţial monumente de piatră.
fixată la 18 septembrie, dar din cauza ceremoniilor În ceea ce priveşte „prezenţa” lui Brâncuşi
de la Mărăşeşti, ea se amână pentru 14 octombrie, la inaugurarea de la 27 octombrie 1938, Ion Alexandrescu,
şeful echipei de cioplitori din 1938 şi
apoi pentru 27 octombrie 1938. Brâncuşi venise
în ţară pentru aceasta, dar, văzând că amânările participant la acea festivitate (v. Ion Alexandrescu,
succesive îi încurcă cumva planurile şi, iritându-l Mărturiile unui cioplitor, în “Ramuri”, martie
întrucâtva, pleacă la Paris la 20 septembrie 1938, 1965, p.12 şi „Scânteia”, 21 octombrie 1967, p.5-
de unde nu mai revine niciodată în ţară (Gorjanul, 6), afirmă categoric că sculptorul nu a fost prezent.
8-15 septembrie, 9 octombrie şi 31 octombrie De altfel, regimul politic se schimbase în ţară.
1938, paginile 3, 1 şi, respectiv,5).
Gheorghe Tătărescu nu mai era prim-ministru,
2. În lucrarea lui Ştefan Georgescu - Gorjan,
Amintiri despre Brâncuşi (Editura “Scrisul dentul regal al Ţinutului Olt cu sediul la Craiova,
organul suprem de conducere fiind atunci rezi
Românesc”, Craiova, 1988, p.171), la cap. Inaugurarea
Ansamblului brâncuşian de la Tg-Jiu pag. 321 a cărţii lui Barbu Brezianu, Brâncuşi în
după cum rezultă din documentul 44 publicat la
(pp.169-174), întâlnim următoarea precizare: „În România (reprodus în facsimil la pag. 254).
octombrie 1937, Brâncuşi revine în România, iar Când s-a despărţit de Ion Alexandrescu,
la 1-2 noiembrie este la Tg-Jiu. A rămas acolo la 20 septembrie 1938, Brâncuşi i-a spus între
puţine zile, a participat la primele faze ale montării altele: „Cam miroase a praf de puşcă.” Fotografi
Coloanei, a recepţionat Poarta Sărutului în stare a reprodusă de B.Brezianu în cele două ediţii îl
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
27

Comemorări 50
reprezintă pe Brâncuşi cu prilejul sfinţirii bisericii
Sf.Apostoli, la 7 noiembrie 1937 şi nu la 27
octombrie 1938! Colajul realizat pe computer
rămâne nu numai de incriminat, ci şi inexplicabil
sub semnătura unui brâncuşiolog atât de riguros
şi prob ca Barbu Brezianu...
Fotografia cu pricina - preluată de Barbu
Brezianu în lucrarea sa - aparţine, de fapt, d-nei
Marielle Tabart, custode al Atelierul lui Brâncuşi
de la Muzeul de Artă Modernă din Paris, o ferventă
preţuitoare a sculptorului român şi o apropiată
admiratoare a exegetului Barbu Brezianu.
Fotografia trucată se găseşte în „Brâncuşi.
L’inventeur de la sculpture moderne” (Galli
mard, 1995, p. 91, 125), care nu este o exegeză,
ci o lucrare de popularizare.
Trucajul s-a făcut folosindu-se, de fapt, două
fotografii: cea adevărată, cu ceremonialul religios
de la Coloană (care se află în colecţia Muzeului,
intitulată „Inauguration de 1’ensemble de la
Târgu-Jiu: la Columne sans fin” - cunoscută de
Brâncuşi şi colorată de acesta, în partea de sus, cu
alb) şi acea fotografie care îl reproduce pe artist,
asistând cu mâinile la spate la sfinţirea Bisericii
Sf. „Petru şi Pavel”, ce a avut loc la 7 noiembrie
1937.
Din alăturarea celor două fotografii a rezultat
falsul incriminat de specialişti, precum Radu Varia
(a se vedea declaraţia dată Agenţiei Mediafax,
în „Cronica Română” din 30 iunie 1998; p.2, sub
titlul: „UN FALS NOTORIU ÎN CARTEA LUI
BARBU BREZIANU”) şi Lucian Radu Stanciu,
care sesizează şi alte falsuri în lucrarea cunoscutului
brâncuşiolog (Literatorul, nr.334-340, 2
septem brie - 26 octombrie 1999, nr.13(367) şi 6-7
(360-361)/2001; Opinia, Tg-Jiu, 10-16 decembrie
1999, ş.a.).
„Acest fals – scrie, de pildă, Lucian Radu
Stanciu - este menit să denatureze unul din
momentele cele mai importante ale vieţii lui
Brâncuşi: INAUGURAREA COLUMNEI FĂRĂ
SFÂRŞIT(...).
Scopul acestei falsificări este clar. Mascarea
absenţei lui Brâncuşi de la inaugurarea Colum
nei, faptul că acesta a protestat astfel, părăsind
totul şi mergând până la a nu mai reveni niciodată
în România din motivul că lucrările nu fuseseră
duse până la capăt. Într-adevăr, Complexul de
la Târgu-Jiu, aşa cum arăta la inaugurare, era o
OPERĂ NETERMINATĂ, întrucât nu fuseseră
îndeplinite până la capăt voinţa constructivă a
sculptorului şi proiectul său de amenajare. Se ştie
din mărturisirile lui Tretie Paleolog (De vorbă cu
Brâncuşi, 1976, p.78, nota mea, Z.C.) că Brâncuşi
n-a participat la festivităţile din 28 octombrie 1938
(sic!), relatându-i acestuia nemulţumirile sale privind
nerealizarea integrală a proiectului. Brâncuşi
a părăsit definitiv România în 1938 şi a rupt
relaţiile cu autorităţile şi constructorii care l-au
dezamăgit” (Barbu Brezianu sau brâncuşiologia
între adevăr şi impostură, în Opinia, Tg-Jiu, 10-16
decembrie 1999, p.4-5). Aceleaşi precizări (a se
scuza, totuşi, tonul atât de…categoric, la adresa
reputatului brâncuşiolog român !) în Literatorul,
nr.7 (361)/2001, pag.11, col.1).
Într-adevăr, amânarea repetată a festivi
tăţilor, schimbările politice, unele idiosincrazii
locale, dar şi atacuri într-o publicaţie centrală de
mare tiraj la adresa comanditarului, nefinalizarea
proiectului de amenajare integrală, prefigurarea
războiului, - toate acestea i-au creat sculptorului
o stare de spirit stânjenitoare şi iritantă, determi
nându-l să plece, ca niciodată, fără a se mai uita
înapoi...
Deşi ar fi dorit să revină, în anii de după
război, nici acest fapt nu a fost posibil, întrucât,
la un moment dat, marele artist, părintele artei
moderne universale, a intrat în dizgraţia unui
regim politic stalinist proaspăt instaurat, opera lui
fiind considerată „decadentă” (vezi Dosarul celor
două şedinţe, din 1951, ale Academiei R.P.R., în
care se hotărăşte neacceptarea în Muzeul de Artă
a „nedemnelor” lucrări, publicat de Petre Popescu-
Gogan în revista Brâncuşi, Târgu-Jiu, nr.1/1995 şi
„Jurnalul Poliţiei Gorjene”, nr.2/1995). Mai mult
chiar, suprema jignire adusă atât marelui artist, cât
şi culturii române constă în încercarea, nereuşită,
de dărâmare a Coloanei, soldată cu înclinarea
vizibilă a acesteia.
Drama sufletească trăită de Brâncuşi în ultimii
ani de viaţă, îndeosebi după plecarea irevo
cabilă şi definitivă din 1938, departe de a fi fost
evocată la adevărata ei dimensiune de exegeţi,
rămâne deopotrivă semnificativă şi pilduitoare.
În marea sa înţelepciune de patriarh,- „Sfântul
din Montparnasse” găsise, în isihia sa, calea
adevărului şi eliberării salvatoare.
(Din revista Brâncuşi, serie nouă, nr. 3 (23),
martie 2006, Târgu Jiu)
28 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Arhitectură
Spiritul european, Occidentul, Orientul şi Casa
românească
VALENTIN TAŞCU
Au existat păreri, ceva mai vechi, cum ar fi aceea
a lui Grigore Ionescu, istoric al arhitecturii româneşti,
cum că elementele autohtone au prevalat în concepţia
arhitecturală de la noi: „În afară de uşoarele înrâuriri
ale Renaşterii de şcoală transilvăneană, care s -au făcut
simţite începând din al doilea sfert al veacului al XVIlea,
dar numai în formele unor ancadramente de uşi
şi de ferestre, dezvoltarea arhitecturii moldoveneşti a
urmat, din ultimul sfert al veacului al XV-lea şi până
la sfârşitul veacului al XVI-lea, o linie ascendentă,
unitară, legată exclusiv de tradiţiile locale” 1 . Observaţia
se repetă şi se accentuează atunci când autorul se referă
la arhitectura din Ţara Românească din secolele al
XVI-lea şi al XVII-lea: „Folosirea unor materiale
de construcţie durabile, adesea luxoase, punerea lor
în operă cu mare măiestrie, prin
combinarea mai multor feluri de
tehnici, precum şi sporirea tot mai
accentuată a fastului clădirilor,
prin împodobirea lor cu sculpturi,
cu stucaturi şi cu picturi, pun în
evidenţă, de bună seamă, gustul şi
marile posibilităţi materiale de care
au dispus beneficiarii lor, dornici să
se impună şi ca iniţiatori de creaţii
artistice, dar oglindesc totodată şi
strădania şi priceperea celor care
au realizat în fapt aceste opere:
meşteri locali ridicaţi din sânul
poporului. Meritul deosebit al
acestor meşteri constă în aceea că
au imprimat clădirilor realizate de
ei un pronunţat caracter autohton,
prin introducerea şi integrarea în
compoziţia generală a monumentelor a unui mare
număr de elemente împrumutate din arhitectura
populară: schema de plan, foişoare, scheme şi motive
decorative etc.” 2 .
Totul este drept în cele două afirmaţii de mai
sus, în afară de exclusivismul lor. Fără îndoială
că aserţiunile atât de categorice sunt victime ale
mentalităţii proletculte şi patriotarde din anii ’50-’60,
când a scris Grigore Ionescu. Asemenea „axiome” suspecte
erau obligatorii din perspectiva esteticii populiste
(marxist-leniniste) şi ele erau semnate de specialişti
de marcă, cum a fost şi autorul în cauză, deseori chiar
împotriva convingerilor lor ascunse. Dar până şi Virgil
Vătăşianu se exprimă în acest fel, deşi mai lapidar:
„Despre prezenţa Renaşterii în Ţările Române nu se
poate vorbi decât în legătură cu anumite aspecte ale
artei din Transilvania. Arta românească îşi continuă
evoluţia în făgaşele tradiţionale, sub îndrumarea
Arhitectură populară
autorităţilor ecleziastice, potrivnice concepţiilor promovate
de Renaştere” 3 .
E limpede că nu se mai poate gândi astfel,
prin izolarea totală a unui spirit autohton de spiritul
european. Noroc că nu se cade în extrema cealaltă,
a absolutizării influenţelor slave, cum se impunea în
perioada stalinistă. Dar în mare măsură, cel puţin în
ceea ce priveşte cercetarea noastră, concluziile lui
Grigore Ionescu rezistă.
Sunt alte voci, mai recente, cum ar fi cele din
doctele studii ale cercetătorilor Anca Brătuleanu (1997)
sau Tereza Sinigalia (1998), care insistă cu precădere
asupra influenţelor arhitecturii italiene din epoca
Renaşterii asupra sistemului de edificare a caselor şi
palatelor din Ţările Române din secolele XVI-XVIII.
Această realitate indiscu tabilă trebuie
însă să fie şi ea controlată şi ferită de
exclusivism.
Referindu-se la opinii precum
cele de mai sus, Anca Brătuleanu
spune: „Fără a intra în detalii, se
poate susţine că asemenea aserţiuni
ignoră atât caracterul fundamental
diferit al celor două tipuri de programe,
cât şi deosebirile majore dintre
caracteristicile spaţial-planimetrice
ale construcţiilor analizate – mare
parte a acestor deosebiri fiind şi rezultatul
utilizării unor materiale ale căror
moduri specifice de punere în operă
conduc firesc la alcătuiri şi ele diferite.
Astfel, ar fi de remarcat că, posibil
inspirată iniţial de tipologia de plan
a caselor ţărăneşti, arhitectura de zid
a evoluat în scurtă vreme pe un firesc drum propriu, în
legătură şi cu necesităţi, posibilităţi, aspiraţii şi modele
culturale, care nu aveau nimic comun cu tiparul produs
de meşterii arhitecturii populare” 4 .
Evident că şi această autoare are dreptate, mai
puţin cealaltă latură de exclusivism (de fapt ea nu neagă
întru totul elementul popular, poate dintr-o prudenţă…
patriotică), care conduce spre imitaţie ceea ce este, nu
atât creaţie, cât cerinţă a ritmurilor specifice româneşti.
Dar nu numai româneşti, pentru că ritmurile esenţiale
s-au născut în spaţiul în care a apărut fiinţa umană, mai
ales cea civilizată, şi s-au transmis apoi în timp, dar şi
în spaţiu, pe măsură ce comunităţi desprinse din comunitatea
iniţială (putem admite că ea s-a constituit în Africa,
dar aceasta e mai puţin important) au ocupat noi şi
noi teritorii. Noile comunităţi nu au avut cum să piardă
sau să-şi modifice total ritmurile moştenite, ci doar să le
dea o altă specificitate locală şi personală. Lucrurile nu
29
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

stau altfel în teoria limbajelor, esenţa indo-europeană
fiind regăsită în toate limbile desprinse din ea. Tot
astfel, nu mai este surprinzător să
găsim, chiar în ceea ce însemnă casa
ţărănească, asemănări de neimaginat
din perspectiva distanţelor istorice
vechi între pătulele şi căpiţele de
fân din Maramureş şi îndepărtata
Asturie (nordul Spaniei, dincolo de
Ţara Bascilor). Aşa cum se surprind
asemănări stranii între covoarele
olteneşti vechi şi cele mexicane.
Din fericire există şi poziţia
de echilibru între extreme, ea fiind
exprimată de regretata Corina
Nicolescu: „… considerăm că nu
este posibilă deplina înţelegere a
trăsăturilor originale ale locuinţei
clasei stăpânitoare – curţi, palate şi
conace – fără cunoaşterea fondului
Arhitectură
Arhitectură populară
local, tradiţional, pe care s-au altoit încă de timpuriu
arhitectura bizantină, iar mai târziu s-au grefat
unele elemente ale construcţiilor proprii Europei occidentale”
5 . Echilibrul acesta, absolut normal, a fost
de altfel programat de autoare: „În lucrarea de faţă,
am stăruit asupra acelor valori ale culturii noastre
care pot demonstra, pe de o parte, creaţia originală
românească, iar pe de altă parte, participarea lumii
româneşti la cultura europeană şi cea a Orientului
Apropiat” 6 .
Analiza autohtonismelor şi a influenţelor trebuie
să respecte un principiu pe care cercetătorii de azi îl
consfinţesc în ceea ce priveşte geniul lui Constantin
Brâncuşi. S-a exagerat desigur atunci când acest artist
absolut universal, posesor al ritmurilor ancestrale,
a fost revendicat în spaţiul restrictiv român, gorjean
(hobiţean chiar). Cei dispuşi să gândească astfel au
fost uluiţi la citirea concluziilor unora care au aflat
corespondenţe ale artei sale în Mexic sau Maroc, iar
noi suntem convinşi că se pot afla chiar şi în Australia,
doar că nu s-au căutat (în treacăt fie zis, personal am
constatat asemănări de decoraţie şi cromatică între
ceramica aborigenă de la antipozi şi ceramica de la
Cucuteni de acum 5 milenii). Aceasta însemnă că
ritmurile brâncuşiene nu au spaţiu, ci doar timp, la fel
cele ale construcţiei originare (alta decât cea care imită
cu bună ştiinţă).
La Corina Nicolescu mai găsim o sugestie
interesantă în legătură cu relaţia Orient – Occident,
numai că aceasta nu ni se pare doar succesivă, ci în
primul rând sincronă. Factorul uman nu poate fi exclus
din logica influenţelor. Călătorind atât în Occidentul
Renaşterii, cât şi în lumea islamică, domnitorii şi
boierii valahi şi moldoveni din veacurile XV-XVIII
nu aveau cum să nu se contamineze de cele ce vedeau
în lumea largă în materie de construcţie civilă mai
ales. Dar întorşi acasă, nu puteau să nu recomande
meşterilor, chiar şi atunci când erau străini, să respecte
30 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
unele obişnuinţe strămoşeşti, moştenite conştient, dar
şi inconştient. Cel mai bine se poate observa acest fapt
prin studierea relaţiei interior-exterior
în construcţia civilă (cea religioasă fiind
mai mult condiţionată de anumite
canoane clericale). Mentalitatea (ritmul)
personajului nobiliar occidental era
dominată de o anumită ostentaţie, ceea
ce se vede clar în luxul exterior al palatelor,
castelelor, între proprietari fiind
o adevărată concurenţă… estetică. Nu
de puţine ori orgoliul exterior ascundea
o anume mizerie, sărăcie interioară.
Dimpotrivă, islamul (ca religie şi comportament
– ritm psihologic) reduce
ostentaţia, fala, ea fiind întoarsă în
interioarele de basm. Astfel sunt concepute
palatele de la Istanbul, dar mai
ales cele ale califilor mauri din Spania.
Granada, de pildă, este o construcţie
inobservabilă din afară, în timp ce interioarele sunt de-a
dreptul strălucitoare, de un bun gust adesea superior
decoraţiilor baroce şi rococo ale palatelor apusene. Nici
chiar Topkapî, palatul potentaţilor sultani turci, nu este
altfel: banal în exterior şi rafinat în interioare. Seraiul,
haremul mai ales erau ascunse de ochiul simplului
cetăţean, care nici nu avea voie să ridice privirea în
faţa celui puternic. În schimb, stăpânii simţeau nevoia,
ritmică, de desfătare egoistă.
Domnitorii şi boierii din Ţările Române au avut
prilejul să observe şi o parte şi alta a acestei „priviri”
duble şi, în conformitate cu unele obiceiuri străvechi,
au combinat cele două atitudini, dar fără să exagereze
vreuna, adică au construit exterioare destul de
arătoase, dar nu prin exagerare, mai „vizibile” decât
cele islamice, influenţate cel mai adesea de arhitectura
italiană (renascentistă, desigur), dar interioarele le-au
păstrat în spiritul mai lent şi confortabil al Orientului,
de care s-au lăsat cu precădere seduşi. Ei erau aşadar
în cea mai mare parte personaje cu gândire şi aspiraţie
occidentale, dar cu comportament oriental.
Astfel, nu pot fi “privite” construcţiile civile
din Ţara Românească cu precădere din secolele XVII-
XVIII decât din această perspectivă combinatorie,
care, evident, a şi produs incontestabila originalitate
a arhitecturii numită brâncovenească, aceea care a
provocat în continuare concepţia neo-românească din
secolele următoare.
1 Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I, Editura Academiei
R. S. R., Bucureşti, 1965, p. 11.
2 Idem, ibidem, p. 114.
3 Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 175.
4 Idem, ibidem, p. 114.
5 Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor
al XVII-lea şi al XVIII-lea, Editura Simetria, Bucureşti, 1997, p. 4.
6 Idem, ibidem, p 6.
(Din revista Brâncuşi, serie nouă, nr. 3 (23),
martie 2006, Târgu Jiu)

Patrimoniu
Eminescu, poet creştin
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
Raluca LozbĂ
La împlinirea a 157 de ani de la naºterea Marelui
Poet, cel care a înãlþat altarul pur al limbii sfintelor Cazanii,
înnobilându-l prin harul sãu, simt cã trebuie sã scriu ceva
inspirat despre Mihai Eminescu. Fãrã patetisme ºi fãrã
osanale deºarte.
Dar ce
Detractorii lui au lucrat cu abilitate; elevii (nu toþi!) dar
ºi unii critici îl socotesc demodat; adulatorii l-au banalizat prin
prea deasa citare, mai puþin citire atentã.
Icoana are valoare doar pentru omul credincios, pentru
un necredincios sau un ateu ea poate fi un fel de grafitti
sau un poster.
ªi atunci m-am gândit sã rãsfoiesc un volum de poezii
scrise de M. Eminescu, zicându-mi cã la urma urmei pot afla
un rãspuns la întrebarea ce mã frãmântã: Ce e icoana Cum
a cinstit-o cel mai mare poet al neamului, reper al culturii
naþionale
Cercetãtorii au glosat teme, motive, simboluri
prezente în lirica eminescianã, foarte des întâlniþi, fiind
termenii religioºi.
Mi l-am imaginat atunci pe Eminescu tânãr, adolescent,
increzãtor în idealuri, în propria devenire, profund
creºtin, cel care îºi înãlþa ochii „la steaua singurãtãþii”. Am
recitit versurile scrise la începutul carierei sale scriitoriceºti
ºi acum încerc sã rãspund prin gândurile poetului tânãr,
vouã, deopotrivã tineri ºi maturi. Eminescu, poet creºtin,
a cinstit icoana considerând-o o poartã de comunicare cu
Divinitatea.
Pentru tânãrul creator, primii patru ani de la debutul
din 1866 au însemnat cãutãri asidue, confruntãri, aºteptãri
dar ºi izbândã: recunoaºterea talentului. Lumea lui era populatã
de îngeri ºi icoane, simboluri ale puritãþii ºi ocrotirii
divine.
Puritatea geniului sãu, expus tuturor vicisitudinilor ºi
intervenþiilor din exterior, biciuit de „pigmeii” care-l sileau sã-
ºi ducã crucea ºi sã se sacrifice pe Golgota neamului românesc,
a fãcut sã i se reproºeze cã nu e istoric, cã nu e lingvist, cã l-a
fãcut geniu pe A. Pumnul, cã exagereazã cu preamãrirea unor
scriitori mãrunþi din trecut.
Dar tânãrul Eminescu, aflat la începuturi, între 1866-
1869, a reuºit prin actul de creaþie sã decanteze în oglinda
eului setea de frumos, de perfecþiune, credinþa statornicã a
unui adevãrat creºtin, care l-a însoþit pânã la sfârºit.
Chiar în prima poezie, A. Pumnul, dascãlul sãu, va
fi aºezat într-o lume în care îngerii în cor intoneazã, ca ºi
învãþãceii din Cernãuþi, „a sferelor cântare”. E cea dintâi
atestare a unui termen religios în lirica sa. (La mormântul
lui Aron Pumnul)
Îngerul plânge ºi cântã sporind misterul nopþii ºi
dorinþa de a comunica cu Cel Nepãtruns. Îngerul e „pavãzã
ºi tainã, iubire”. (Misterele nopþii, 1866). „Îngerul iubirii,
îngerul de pace” este invocat în 1867 de poet ca sã vegheze
asupra þãrii în Ce-þi doresc eu þie, dulce Românie.
Desele trimiteri la elementele creºtine: cruce, înger,
icoanã ne uimesc prin forþa credinþei unui tânãr cu vocaþie religioasã.
„Icoana ce-a iubit” (Amorul unei marmure) poate
semnifica în text copilãria, dar prefigureazã ºi iubirea.
A privi o icoanã înseamnã a comunica prin intermediul
rugãciunii cu Dumnezeu.
Madona Dumnezee, cu chip de înger, i-a ascultat
tânãrului Eminescu „Rugãciunea” impecabilã, publicatã
mai târziu:
„Rugãmu-ne îndurãrilor
Luceafãrului mãrilor
Din valul ce ne bântuie
Înalþã-ne, ne mângâie
Privirea adoratã
Asupra-ne coboarã
O, Maicã Preacuratã
ªi pururea fecioarã,
Marie.”
ªi tot o icoanã, aceea a Naºterii, trebuie sã-i fi inspirat
versurile emblematice din „Colinde, colinde” (1878):
„De dragul Mariei
ªi-a Mântuitorului
Luceºte pe ceruri
O stea cãlãtorului.”
Privind cu ochii sufletului icoanele la care se rugase
în casa cãminarului Gh. Eminovici, inima i s-a înfiorat iar
rugãciunea îi va fi fost ascultatã, ajutându-l sã treacã prin
„valurile vieþii”.
Icoana s-a identificat în creaþia eminescianã cu perfecþiunea,
frumuseþea, puritatea ºi poezia. Cea mai expresivã
metaforã – icoana, este întâlnitã în poezia Epigonii. Puritatea
sufleteascã a înaintaºilor este asociatã cu un „înger” iar
corola de minuni a lumii este „de icoane un palat”. Poezia
este admirabil definitã prin cei doi termeni pe care i-am luat
în discuþie:
„Ce e poezia Înger palid, cu privirile curate
Voluptos joc cu icoane ºi cu glasuri tremurate
Strai de purpurã ºi aur peste þãrâna cea grea”.
Astfel gândea Eminescu despre icoane ºi îngeri. Azi
cei care nu cred în nimic, jalnici susþinãtori interesaþi ai unor
pseudoreligii, se silesc sã ne/ sã vã arate vouã, celor cu credinþã,
cã sunteþi idioþi ºi cã trebuie sã vã ruºinaþi când vã închinaþi ºi
vã faceþi rugãciunea. Eminescu ºi icoanele au fost deopotrivã
þinta unor atacuri fãcute de spirite pedestre, dornice de a se bãga
în seamã, atacând furibund ceea ce înseamnã valoare ºi reper
în conºtiinþa românilor.
Versurile eminesciene sunt atât de actuale când îi
creioneazã pe Junii corupþi (1869, 31 ianuarie) încât meritã
a fi citate pentru actualitatea lor:
„Dar cel puþin nu spuneþi cã aveþi ºi simþiminte
Cã-n veci nu se îmbracã în veºtede veºtminte
Misterul cel sfânt;
Cãci vorba voastrã sunã ca plâns la cununie
Ca cobea ce îngânã un cânt de veselie
Ca râsul la mormânt.
31

Patrimoniu
Mihai Eminescu şi Veronica Micle
32 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
Povestea Luceafărului începe la Ipoteşti,
cu un anunţ consemnat de căminarul Gheorghieş
Eminovici, tatăl lui Eminescu, “Astăzi la patru
ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti” s-
a născut fiul nostru Mihai. La ursitoare au fost
puse: o pâine uriaşă cu coaja rumenă, ca pruncul
să fie bun ca miezul pâinii albe; două mere roşii
lucioase – ca Mihai să fie frumos şi teafăr ca
merele de foc roşu; o crenguţă de brad – să fie
veşnic tânăr ca ramul de brădişor; un ceasornic
cântător cu capace gravate – să aibă mersul prin
lume ca bătaia ceasornicului; un tom legat în piele
cafenie, cu colţurile îmbucate cu solzi de argint cu
încuietoare şi lacăt – să fie înţelept ca bucoavnele
tomului cu ferecătura măiastră; o pană de gâscă
meşteşugit despicată – aşa să mânuiască el pana.
Aşa trebuia să-i ureze ursitoarele bune. Dar poate
zânele ursitoare se vor fi înnămeţit pe drumurile
Botoşanilor, săniile lor uşoare cu tălpici din fier
de stea, se vor fi răsturnat şi înaintea lor în casa
de pe deal, vor fi venit ursitoarele rele, şi ele au
menit “Dintre sute de catarge”. Această poezie a
fost ca o prevestire a vieţii sale zbuciumate şi el ca
un pescăruş abătut de vântul puternic, de valurile
nevoilor şi-a frânt catargul visurilor sale, s-a izbit
de stânci, în plină ascensiune a talentului său şi în
plină tinereţe. Ca un motto al următoarelor mele
relatări citez dintr-o scrisoare a sa către Veronica
“Ades stau şi mă gândesc ce-ar fi fost viaţa-mi
fără tine Şi aşa sunt nefericit! Dar tu, Veronica
mea, muză inspiratoare, te-ai coborât pe pământ,
învăluind totul cu raze albe şi strălucitoare, încât
eu, sărman poet, o umbră, voi păzi în locul Vestalei
plecată în lume, căldura şi lumina din templul
iubirei, pentru ca să nu se stingă niciodată.”
M-am gândit că merită să ne amintim iubirea
a doi poeţi, două fiinţe cu suflete mari, dar
a căror soartă a fost vitregă. Cochetau amândoi
cu zeitatea capricioasă care e muza poeziei lirice
Polimnia. A fost o iubire curată, ca o chemare
cosmică a două fiinţe cu suflete nobile. Ar putea fi
asemenea unei legende. El şi ea, doi creatori admirându-se
şi atrăgându-se ca polii opuşi ai magneţilor,
dar nu s-a declanşat bucuria, sau o scânteie de
fericire, ci a izvorât doar durere, suferinţe, mâhniri,
umilinţe, tristeţe, regrete. Şi cât erau de înzestraţi
şi cât au visat la o împlinire. Povestea lor m-a fă-
ELENA MIRA POPESCU BELEAVCENCO
cut să mă gândesc şi la alte cupluri celebre sortite
nefericirii: George Sand-Chopin, Dante- Beatrice,
Petrarca – Laura. Aceleaşi rele ursitoare le vor fi
menit drumuri care să se încrucişeze din când în
când, să se amăgească a fi găsit liniştea şi bucuria,
dar nu şi-au putut realiza visul. Şi-au cântat în
versuri trăirile lor.
Rememorez din lirica eminesciană poeziile:
“Ce e amorul”, “Şi dacă ramuri”, “La
steaua”, “Când amintirile-n trecut”, “Te duci”
– fiecare oglindeşte o filă din calendarul zbuciumatei
poveşti de dragoste, de la speranţă la fericirea
iluzorie a unor clipe fugare, la chinul geloziei, la
deznodământul despărţirii nedorite. “De câte ori,
iubito”, aceste poezii ca şi corespondenţa poeţilor
rămân o vie mărturie
a dragostei lor.
Născuţi în acelaşi
an şi morţi în acelaşi
an, 1889, au
plecat să-şi găsească
limanul unirii
vieţilor, ca şi Tristan
şi Isolda, dincolo, în
eternitate.
Din caracterizările
făcute
de una din marile
personalităţi ale
culturii noastre, B.
P. Haşdeu, “Eminescu a lăsat multe versuri admirabile,
însă meritul lui cel covârşitor, un merit
de principiu, este acela de a fi introdus în poezia
românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata
artă ca formă, în locul acelei ciripiri de
mai-nainte, care era foarte igienică pentru poet şi
pentru cititor, scutindu-i deopotrivă şi pe unul şi
pe celălalt de orice bătaie de cap şi de orice bătaie
de inimă. Eminescu va trăi, fiindcă a izbutit a găsi
frumosul, fără a imita”. Un succint portret al lui
Eminescu, la 17 ani făcut de I. L. Caragiale “Era
o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte
plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte
ochi mari, la aceste ferestre ale sufletului se vedea
că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc
melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât

dintr-o icoană veche, un copil predestinat durerii,
pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri
viitoare. Filozoful, istoricul Alex Xenopol consemnează:
Când Caragiale l-a întâlnit la Giurgiu
pe Eminescu, acesta slujea la grajdurile unui boier
de acolo, având poeziile lui Schiller în buzunar, îi
recita poeziile dând fân la cai. Era un om ce nu
mai trăia cu corpul, ci numai cu mintea; era ca un
Rafael, ce uita chiar să mănânce şi zugrăvea toată
ziua, sau ca Beethoven, căruia până şi în surzenie,
tot îi vuiau în cap valurile simfoniilor”. Apoi un
atare om cum putea el să trăiască în lumea searbădă
şi fără simţ în care ne aflăm
Chiar după ce talentul său s-a manifestat
într-un chip netăgăduit cine îl citea Cine îl preţuia
Câţiva prieteni din cercul Junimei de la Iaşi.
Aceştia susţineau că el este poet şi poet mare. Din
motive de gaşcă literară, potrivnicii Junimei, şi
aceştia erau mulţi, îşi băteau joc de el. A trebuit să
înnebunească, să moară, să se creeze în jurul lui o
legendă – din nenorocire prea adevărată – a unei
vieţi petrecute în torturi, pentru ca minţile contemporanilor
să fie trezite din orbirea lor, pentru ca ei
să recunoască că odată cu Eminescu, ţara pierduse
pe unul din cei mai nobili fii ai săi. Cu meseria lui
de poet cum putea să-şi câştige traiul Apoi dacă el
nu putea câştiga pâinea lui zilnică, ar fi fost drept,
ca ţara să-l fi hrănit ea, cum cerea Socrate, să i se fi
încredinţat şi lui o sinecură, care să-i fi lăsat răgazul
spre a scrie şi a revărsa în lume focul interior,
de care era cuprins. Nu s-a făcut aceasta.
I s-au dat funcţiuni care cereau oboseala
minţii în alte direcţiuni decât aceea încotro îl trăgea
cu putere fatală, irezistibilă, inteligenţa lui, pe
lângă că aceste ocupaţiuni erau mizerabil plătite şi
nu răspundeau trebuinţelor unei vieţi de poet, adică
unei vieţi până la un punct dezordonată. I s-au dat
revizoria şcolară, postul de subbibliotecar la Iaşi,
sau acel de redactor la ziarul “Timpul”. Apoi dacă
ceva a putut avea o influenţă fatală asupra creierului
său, fără îndoială, a fost amestecarea în luptele
interesate, de rea credinţă, ale politicii. El, care era
naivitatea personificată, precum sunt toate geniile
literare, el a luat politica în serios, a pus în ea toată
pasiunea sufletului său; entuziasmat într-adevăr de
ideile pe care le susţinea, a urât pe adversarii lui şi
a pus inima lui cea nobilă şi mare de poet în serviciul
unui vânt schimbător; puterile sale intelectuale
s-au măcinat într-o luptă searbădă şi fără folos.
Apoi este de mirare că atare viaţă a trebuit să aibă
zdruncinarea la sfârşit a maşinii gânditoare Cine
Patrimoniu
l-a înnebunit pe Eminescu Căci contest cu energie
ca el să fi înnebunit de la sine. L-a înnebunit ţara
lui, poporul lui, ce nu l-a cunoscut, ce nu a făcut în
folosul lui cât a trăit, nici o jertfă spre a-i procura
mijloacele substanţiale. Nu e vorba, după moarte
artiştilor le sunt recunoscute meritele, li se înalţă
osanale şi li se ridică monumente! Dar atunci e
prea târziu, cel puţin pentru nenorocita victimă.
Această constatare mă duce cu gândul la Iisus, pe
care ai săi nu l-au recunoscut ca Messia şi au lăsat
să fie jertfit fără nici o vină. Într-un vers închinat
lui Eminescu, poetul Traian Demetrescu îl numeşte
“dulce al poeziei
Crist”.
Î n c h e i
acest capitol al
iubirii celor doi
creatori reamintind
o poezie a
Veronicăi Micle,
atât de nedrept
ponegrită din răutatea
şi invidia
celor ce nu i-au
înţeles şi au contribuit
la jertfa
iubirii lor. Poezia
Veronicăi “Lui”
reflectă frumuseţea şi nobleţea ei sufletească, fiind
o dedicaţie, a fost de fapt şi o profeţie.
Lui
Vârful-nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge
Lângă-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt…
Astfel tu, a cărui minte universul îl răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ.
Şi doreşti a mea iubire… Prin Iubire pân` la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s`o leg,
Cum să fac Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreaţă ta fiinţă poate că n-o înţeleg.
Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc.
Martora măririi tale să fiu pân` la pragul morţii
Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
33

Aniversăm în acest an 157 de ani de la naşterea
poetului naţional şi totodată universal Mihai Eminescu,
căruia limba română literară îi datorează în însemnată
măsură formarea şi definitivarea.
El a dat poeziei româneşti o înaltă calitate,
putând fi comparată cu poezia marilor lirici ai apusului
Europei.
S-a născut la Ipoteşti în apropierea Botoşanilor
la 15 ianuarie 1850 în familia
Eminovici. Tatăl poetului dispunând
de mijloace materiale
a dat o bună educaţie copiilor
săi. Mihai a studiat gimnaziul
şi liceul la Cernăuţi, la fel
ca şi fratele său mai mare,
Nicolae.
Legăturile dintre Mihai
Eminescu cu Banatul şi cu
bănăţenii datează încă din anii
copilăriei sale, prin lecturile
cărţilor cu profil istoric, pedagogic
şi mitologic scrise de
oameni de seamă ai Banatului,
pe care le-a găsit în biblioteca
profesorului său Aron
Pumnul, pe când era elev la
Cernăuţi. Astfel se explică
faptul că nu în puţine din poeziile
sale, Eminescu face apel
la personaje mitologice.
Contactul direct al poetului
cu Banatul datează însă
din 1866, când vine la Timişoara pentru a-l întâlni pe
fratele său Nicolae Eminovici, care după studii de
drept făcute la Sibiu s-a angajat ca stagiar la avocatul
Emerich Christiani şi apoi a exercitat câtva timp el
însuşi avocatura la Timişoara. Cu această ocazie l-a
cunoscut pe Ioan Slavici care studia aici şi cu care s-a
împrietenit, lucru confirmat şi de Slavici în ale sale
“Amintiri”.
Un alt prilej de contact al lui Eminescu cu Banatul
l-a constituit turneele pe care poetul le-a întreprins
cu ansamblul Teatrului Naţional în cadrul trupei
lui Mihail Pascaly în anii următori 1867 şi 1868 în
localităţile locuite de români din Transilvania şi Banat.
Revistele timpului de exemplu “Familia” care apărea
la Budapesta comentau pe larg aceste evenimente.
Astfel de spectacole s-au dat în Braşov, Sibiu, Lugoj,
Timişoara, Arad şi Oraviţa. La Lugoj deşi în contract
erau prevăzute 6 reprezentaţii, la cererile insistente ale
Patrimoniu
Eminescu şi Banatul
Monumentul de la Sânnicolaul Mare
publicului spectator s-au dat 10 reprezentaţii cu piesele:
“Ea este nebună”, “Nevasta trebuie să-şi urmeze
bărbatul”, “Gărgăunii sau necredinţa bărbaţilor”,
“Frica e din rai”, “Sterian Păţitul”, “Ştrengarul din
Paris”, “Orbul şi nebuna”, “Doi profesori procopsiţi
neprocopsiţi”, “Un amic supărător” şi “Coconul Bârzoi”.
Toate reprezentaţiile l-au avut ca unic sufleur pe
Eminescu, dar la un număr atât de mare de spectacole
este probabil ca în distribuţiile
secundare să fi interpretat şi poetul
vreun rol. De altfel el era şi
bibliotecarul ansamblului. Spectacolele
prin ţinuta lor artistică
excepţională au avut un profund
ecou asupra spectatorilor. Întrun
articol din revista “Albina”
din Budapesta este dată şi lista
actorilor, printre aceştia figura
şi numele lui Eminescu.
La Timişoara spectacolele
s-au dat în teatrul care avea sediul
în clădirea în care funcţionează
în prezent Liceul Nicolaus
Lenau, unde formaţia a dat într-o
săptămână 3 reprezentaţii, la care
a asistat şi poetul bănăţean Iulian
Grozescu, originar din comuna
Comloşul Mare, care era redactor
principal la revista “Familia”
care apărea la Budapesta sub
conducerea lui Iosif Vulcan, în
care i-a publicat prima poezie a
lui Eminescu intitulată “De-aş avea”. Conform opiniilor
unor scriitori ca Aurel Cosma Jr., Ion Iliescu şi Nicolae
Danciu Petniceanu, Grozescu ar fi considerat autorul
moral al schimbării numelui poetului nostru naţional
din Eminovici în Eminescu. În prima pauză a primei
reprezentaţii, Grozescu însoţit de alţi tineri români a
distribuit publicului din sală poezia: “Salutare Thaliei
române”, în data de 28 iulie 1867, care a fost publicată
apoi la Arad în volumul “Poesii”. Iată textul ei:
“Timişoara cea bătrână
Pare c-a întinerit
Căci azi Thalia română
Prima dată a sosit.
Steaua română măiestoasă
Se arată-n răsărit,
Căci o zână prea frumoasă
Ici la noi a coborât.
Aurel Contrea
34 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Înger dulce de plăcere
S-a ivit surâzător
Şi ne-aduce mângâiere
Şi speranţă-n viitor!
Patrimoniu
A sosit să ne vestească
Că aşa vom mai trăi,
Limba dulce românească
Dacă-om ştii a o iubi.”
Întrucât a doua zi după cel de al treilea spectacol
actriţa Matilda Pascaly, soţia directorului companiei a
născut un copil, trupa s-a descompletat iar artiştii au
mai rămas un timp în Timişoara.
La invitaţia contelui Ioan Nacu, un mare iubitor
de teatru şi proprietarul domeniului din Comloş, Eminescu
într-o echipă mai redusă de actori a vizitat şi au
dat o reprezentaţie în eleganta sală de spectacole din
conacul contelui Nacu pentru populaţia din Comloşul
Mare, iar Mihai Eminescu a vizitat familia lui Iulian
Grozescu.
Ultima localitate bănăţeană în care trupa a făcut
popas pentru 2-3 reprezentaţii a fost Oraviţa. Costumele
naţionale ale bufenilor şi ale ţăranilor din Oraviţa
care au venit în întâmpinarea artiştilor ca şi varietatea
jocurilor au încântat prin arta lor ochii musafirilor, pe
Eminescu impresionându-l în mod deosebit. Teatrul a
fost arhiplin, nu s-a mai văzut până atunci atâta lume
dar nici nu au mai răsunat altădată atâtea aplauze ca
la spectacolul cu piesa: “Ştrengarul din Paris”, relata
Sofronie Pascu, corespondentul revistei Familia.
Mihai Eminescu a fost apropiat Banatului şi
prin prietenii pe care şi i-a făcut atât cu ocazia vizitelor
făcute şi a turneelor teatrale, cât şi după anul 1869, când
fiind student la Viena a cunoscut studenţi bănăţeni iar
mai târziu în calitate de colaboratori la ziarul Timpul.
Astfel Eminescu şi Slavici au fost şi au rămas întotdeauna
buni prieteni. De altfel Slavici datorează lui
Eminescu îndemnul de a scrie şi îndrumarea în ceea
ce crea pe tărâmul literaturii, în timp ce Eminescu a
cunoscut pitorescul limbii şi felul de viaţă a oamenilor
din Banat şi Transilvania. Alţi prieteni apropiaţi
menţionaţi în: “Raportul anual al Societăţii academice
România jună din Viena din anul 1896” sunt membrii
bănăţeni sau arădeni precum: Ioan Meţian, Dr. Aurel
Suciu, Avocat T. Ciontea, prof. Dr. Nicolae Oncu, Emil
Vender, de Chonad şi alţii din Lugoj. Ştefan Petrovici,
Valeriu Iovănescu iar din Caransebeş Ioan Popasu
Nicolae Popea, Ştefan Veloveanu, din Timiş Alexandru
Mocsony şi alţii.
Scriitorul bănăţean Zoltan Franyo a desfăşurat
o susţinută activitate de traducere a poeziilor eminesciene.
În prefaţa antologiei liricii contemporane
a poeţilor români, el sublinia că opera lui Eminescu
Monumentul de la Sânnicolaul Mare
reprezintă sufletul trudit al poporului exprimate într-o
lirică sfâşietoare, fiind rodul celei mai bogate şi mai mature
opere “dintre toate creaţiile generaţiilor apuse”.
Nu putem încheia această prezentare fără a
aminti interesul deosebit pe care bănăţenii l-au avut în
permanenţă pentru păstrarea vie a memoriei marelui
nostru poet pe plaiurile Banatului. Astfel primul monument
ridicat lui Mihail Eminescu după întregirea patriei
a fost în oraşul Sânnicolaul Mare, la 11 octombrie
1925, prin truda profesorului Teodor Bucurescu, fost
director al Şcolii gimnaziale, din acea localitate.
Alt semn omagial adus poetului a fost adus de
compozitorul Sabin Drăgoi prin compunerea muzicii
pentru poezia “Doina” a lui Eminescu, care s-a intonat
de un cor de 500 de persoane sub bagheta compozitorului
la inaugurarea monumentului amintit, la fel
şi atribuirea numelui “Mihai Eminescu” Teatrului
Naţional din Timişoara.
BIBLIOGRAFIE
1. Bucurescu Teodor, Comoara din Sânnicolaul Mare.
Institutul de Arte Grafice. Tipografia Românească
Timişoara, 1941.
2. Călinescu George. Viaţa lui Eminescu (Cronica
Literară ). Orizont. Timişoara, 1, nr. 5 mai 1964.
3. Franyo Zoltan. Traducându-l pe Eminescu. Orizont.
Timişoara 1, nr. 5 mai 1964, p. 77-81.
4. Goga Octavian. Bustul lui Eminescu la Sânnicolaul
Mare, Jud Timiş Torontal. Cuvântarea lui O. Goga.
Universul. Bucureşti. 15 octombbrie 1925.
5. Iliescu Ion. Eminescu în Banat. Timişoara. 1964
6. Iliescu Ion. Turneul prin Banat şi Opera Eminesciană.
Drapelul Roşu. Timişoara. 21 nr. 6046, 13 iunie 1964,
p. 2
7. Naghiu Iosif. Eminescu şi folclorul din partea Ardealului.
Flacăra roşie (Arad). 13, nr. 3848, 1956.
8. Todoran Eugen. Eminescu Luceafărul. Scrisul
Bănăţean. Timişoara. 13. (93), nr. 1, ianuarie 1962, p.
53-59. (Cercetări filologice).
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
35

Paul Everac, dramaturg şi regizor, prozator,
poet şi eseist, e un nume care a fost clasicizat
înainte de 89.
La Teatrul Naţional din Timişoara, Mihaela
Murgu, de exemplu, făcea roluri de succes în piese
ca „Un fluture pe lampă”, „A cincea lebădă”, „Cartea
lui Ioviţă” ori Eusebiu Ştefănescu, plecat apoi
la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde la fel a jucat
în piesa lui Paul Everac, „Coada”, în 2004.
După 89, dramaturgul a fost marginalizat,
conform regulilor jocului postdecembrist, tocmai
datorită succesului din perioada comunistă.
Paul Everac a continuat însă cu tenacitate
să scrie piese de teatru, romane, eseuri,
memorialistică şi chiar o carte de turism cultural,
într-o perioadă tensionată, cu suişuri
şi coborâşuri.
Pe de o parte, a avut funcţii publice,
devenind o persoană publică,
în perioada 1993-1994, când a fost
preşedinte al Televiziunii Române,
având şi o tabletă permanentă în
programul TVR. A condus apoi Institutul
Român de Cultură din Veneţia,
susţinând deschiderea tineretului
studios spre cultura europeană.
Pe de altă parte, a fost înfierat
ca „dinozaur al ceauşismului cultural”,
„scriitorul-giruetă”, considerându-se,
cu rea credinţă, că tot teatrul
său a fost fals problematic.
Scriitorul continuă să se implice angajat
în viaţa cultural-socială, prin întemeierea
Fundaţiei „Steaua Carpatină”, prin care
organizează manifestări de anvergură „Zile la
Podul Dâmboviţei”, fiind de renume complexul
de statui din colecţia sa particulară de la Podul
Dâmboviţei şi spectacolele teatrale organizate la
dominionul său, ca un teatru privat sui-generis.
Aradul, locul unde s-a format, îl readoptă, şi
scriitorul se simte «repatriat» în oraşul în care, în
urmă cu 60 de ani se plimba cu birja prin patriarhalele
cartiere. Universitatea de Vest „Vasile Goldis”
din Arad, îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa.
Scriitorul e de asemenea invitatul de onoare la
Festivalul de Teatru Clasic organizat la Arad.
Comentariile sale privind actul teatral,
cu ochiul critic bine exersat şi foarte ironic,
sunt verdicte pertinente ale timpului actual: «e
greu de făcut „clasic” astăzi», când publicul
„manelizează» orice, doar atunci aplaudând, şi
cum aplauzele dau raitingul, doar acesta e criteriul
după care se monitorizează valoarea.
Contemporanii noştri
Teatru şi poezie la cumpăna veacurilor
36 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
Maria Niţu
Dominând cândva Teatrul Naţional, unde se
simţea ca-ntr-un fief familial, reuşeşte să fie jucat
după ‘89 doar când la conducerea Teatrului e Dinu
Săraru, coleg de generaţie din vechea gardă. În
2004 are loc premiera piesei „Coada sau Ghişeul
cu minuni”, în regie proprie.
Dramaturg din generaţia lui Horia Lovinescu,
Theodor Mazilu, Marin Sorescu, Dumitru
Solomon, Ion Băieşu, acum e contemporan pe
aceeaşi „scenă de luptă”, cu tineri colţoşi care iau
în răspăr tot ce s-a scris înainte.
Ca replică, Paul Everac nu se sfieşte la rândul
său să fie în răspăr cu tot ce numeşte oportunism
actual, carierism deşănţat.
În revista Argeş, nr. 8 (278), august 2005,
în articolul N-am ce face cu libertatea (Trend şi
target) atacă tineretul care nu mai are
respectul valorilor şi idealuri ori proiecte
care să dea sensul vieţii.
*
Dramaturgul prin excelenţă marchează
anul 2006 cu un volum de versuri
Nevolnice tâlcuri şi rime, Editura
Semne, 2006, poeme scrise în tonul şi
forma de expresie din volumul Parabole
dramatice din 1983, dovedind, la 82
de ani, că poezia nu are limite, e mereu
în floarea vârstei.
Primele două secvenţe sunt un
rechizitoriu crunt, plin de obidă, la
adresa societăţii actuale, cariată şi mult
ticăloşită social şi politic.
Din prima secvenţă Năzbâtii (oarecum)
grave se reliefează poemul Serata dansantă, cu
un cinic umor negru, o alegorie aparent jucăuşă
a bolilor de care suferă lumea. Toate personajele
sunt fireşti şi personalităţi într-un univers al lor,
în mediul lor drept stăpâni de sclavi, „lume multă,
zâmbitoare, galantă”. Sunt maladii plastic concretizate
uman în personaje de fabulă, dar de un
terifiant science-fiction, horrors, prin senzaţia că
vor înstăpâni firesc lumea. Bolile-personaje sunt
ca o lume întoarsă pe dos, cu umorul obţinut prin
inadecvare, acţiunile lor sunt complet invers, sunt
ale omului sănătos, chiar cele imposibil de făcut
pentru omul bolnav de boala ipostaziată, evidenţiind
efectul asupra omului, simptomul: „cu mânuşi
glasate şi rochie vaporoasă, roză / dansa domnul
Diabet cu doamna Coxartroză”, „dănţuitorul cel
mai plin de har / Reumatismul Poliarticular”,
Ulcerul fuma pe balcon, doamna Cataractă făcea
descrieri exacte, şi „în culmea acestei minunate
exaltări / apăru Subreta Moarte” şi-n final, toţi

„ridică paharul pentru viitor”
O parabolă mai dezvoltată e şi poemul Şlefuitorul,
cu ecouri eminesciene pentru imaginea
savantului, a geniului care nu-şi trăieşte natural
viaţa, cu satisfacţii profane, ci ca un ascet, tinzând
spre absolutul idealului. Şlefuitorul n-avea „altă
iubire, decât să se simtă amant / al unui viitor diamant”,
şlefuind pietrele ca un alchimist ce vrea
să obţină aur, piatra filosofală. Şi acest geniu e
terfelit de homunculi meschini, aşa cum diamantele
şlefuitorului sunt pierdute în mâl de râtul unui
hipopotam. Şi, ca la orice fabulă, e şi o morală,
despre zădărnicia luptei artistului de a înfrumuseţa
o lume care rămâne la starea de falsuri: „să freci
în van atâtea zgronţuri / să te trezeşti pe-o lume
de gablonţuri”
Partea a doua: O Scrisoare
cuprinde chiar numai
o scrisoare Scrisoarea I-a:
Sfânta Însufleţire, o parafrază
la „Scrisoarea I” a lui Eminescu,
un fel de remake, prelucrare
şi adaptare la societatea
contemporană. E o diatribă în
tonalitatea eminesciană din
„Împărat şi proletar”, printr-o
revărsare de înverşunare cruntă
contra unei societăţi ce a umilit
munca şi istoria unui popor care
a trecut prin vremuri „dând mereu
tribute de sânge spre-a lăsa
nişte zidiri”, şi care şi-a “oblojit
trecutul cu nădejdi de viitor”, e
aceeaşi încrâncenare pamfletară
eminesciană contra fanarioţilor,
cu aceeaşi virulenţă a invectivelor.
Veneticul e „tot mai nesătul la rânză, tot mai
revărsat la boaşe”. Într-un paroxism al revoltei,
răbufneşte „pre aceeaşi limbă“ a timpului actual:
„dacă asta-i libertatea, futu-i mama ei să-i fut!”
Secvenţa a treia, Pierind..., mai consistentă,
se reîntoarce la intimitatea eului suferind.
Tristeţea în faţa unei morţi ineluctabile e dublată
de amărăciunea faţă de nerecunoştinţa timpului
actual, în care nu-i sunt recunoscute valorile.
În poemul Huiduieli în Purgatoriu, alegoric
apar personajele pieselor sale care nu s-au jucat
pe scenă, şi se revoltă că după moartea sa vor
pieri, şi rămân ale nimănui, deşi ar fi trebuit să fie
urmaşii lui.
O impresionantă parabolă, din alt poem, este
a împiegatului de mişcare, care o viaţă întreagă
trăise fericit că stăpâneşte mişcările trenurilor şi
ale călătorilor din gară, dar în noua viaţă, treptat
nu mai trec trenuri, nu mai depind de el mişcările
„n-a mai putut desluşi nici o urmă de gară / ci
doar un pustiu inform şi monoton” şi a aflat „că
n-a fost nicicând responsabil de şine / şi că n-a
Contemporanii noştri
fost niciând angajat impiegat”p. 52).
Se crează o atmosferă de pustiu kafkian, cu
zădărnicia şi iluzia vieţii, relativismul tragic al ei,
într-un absurd à la Camus, viaţa ca vălul tragic al
iluziilor maya.
În poemul O, brad frumos, în ritmuri populare,
reluând motivul bradului şi asemănarea
cu destinul său ca-n poezia lui N. Iorga „Bradul”,
meditează despre murirea a tot ce e falnic,
jertfa pentru o clipă de măreţie. După trecerea
sărbătorilor, bradul se va usca şi va fi măturat de
gunoier: „vor fi măturate / ácele-ţi uscate / şi-o
ieşi Cristos / pe uşa din dos, / bradule frumos”,
„iată-te murind / pentru un colind”
În clipele când simte tot mai accentuată
vârsta senectuţii, cum trecutul
roade din prezent şi-l absoarbe,
rămâne totuşi o speranţă, paliativ
pentru toate durerile vieţii, unul
clasicizat, autoiluzionarea omului
muritor că poate fi nemuritor prin
acea reintegrare mioritic-cosmică
în natură, într-o stare de nirvana:
„tot mai inapt de concentrare /
încerc din UNU să devin ORI-
CARE / c-atunci când voi sfârşi
întregul lot / să-mi vărs NIMICUL
într-un mare TOT. // Să cotizez la
o esenţă / măcar cu insipida mea
absenţă”.( p. 71)
*
Apariţia volumului de
versuri e demarcată printr-un
turneu de artist, după un „periplu
transilvănean”, ajunge la
Timişoara, Arad, Gyula, în Târgu-
Jiu la „Gorjfest 2006”, la fel în Constanţa, ca pe
urmele unui exilat Ovidiu...
La Timişoara, în cadrul cenaclului Asociaţiei
Culturale “Constantin Brâncuşi” în mai 2006, la
sala „Lira” a Casei de Cultură, cartea a lansat-o
într-o manieră sui-generis, lecturând-o în întregime,
sub forma unui recital propriu de poezie.
Impresionant, la lansare au venit şi foşti actori de la
Teatrul Naţional din Timişoara, pensionari acum,
care în tinereţe au jucat în piesele sale, regizate
aici de către Mihai Manolescu, Emil Reus, Ioan
Ieremia... Înlăcrimat-emoţionaţi, îşi reaminteau
rolurile din „Cartea lui Ioviţă”, „A cincea lebădă”,
„Un fluture pe lampă”
Lansarea a fost completată cu un scurt interviu:
*
– Cum aţi fi dorit dumnavoastră să fie
receptat acest volum propriu de versuri
– Poemele au atât un mesaj politic, cât şi
unul filosofic, filtrate în stanţe lirice. Sunt 35 de
poeme, clare, nu-s absconse, nu am vrut să le fac
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
37

Contemporanii noştri
obscure, aşa încât au o aparentă mare claritate.
Dar cu dedesupturi.
Sunt grupate în 3 categorii: prima e uşor
alegorică, cu o lume mai mult sau mai puţin reală,
a doua cuprinde viaţa social-morală, iar a treia
este o ipostaziere a morţii care ne aşteaptă.
– În ce manieră aţi gândit acest gen de
lansare sui-generis Publicul l-a simţit ca un
spectacol one man show, realizat excelent .
– Aşa l-a simţit Atunci e bine! Chiar aşa l-am
gândit!
– Ce v-a determinat această alegere
- Am vrut să-i simt consonanţele, dacă e un
eveniment de privit sau nu. A fost de fapt reproducerea
unui spectacol anterior, bucureştean, şi se
pare că ecoul a fost acelaşi. Se va repeta la Arad
şi la Gyula.
– A fost cumva şi din nevoia interioară
de a împlini triada unui om de scenă complet:
dramaturg / regizor/ actor
– Nu în mod imperios necesar, dar toată lumea
mi-a spus la Bucureşti:„N-am ştiut că există
şi un actor în acest personaj!”
– Deci a fost totuşi parcă din conştientizarea
unei datorii. N-aţi simţit nevoia de a vă exprima
şi ca actor
– Ba da! Acasă la mine! Unde citesc din
când în când şi familia mă ascultă!N-are încotro!
– Aţi bulversat clişeul că un autor recită
prost propriile-i versuri. La dumneavoastră a
fost invers, poate chiar mai cuceritor decât la
un actor profesionist, prin autenticitate, prin
schimbări adecvate de tonalitate, de suspans... A
fost captivant, altfel n-ar fi ţinut publicul atent
o oră întreagă...
– Mi-ar părea bine să fie aşa. Şi eu am
simţit că unele le-am nimerit chiar foarte bine în
interpretare. E firesc, doar ştiam ce citesc!
– Poezia apare integrată natural în teatrul
care v-a clasicizat, în complementaritate.
– Pentru că într-adevăr sunt poezii scenice,
dramatizate.
– Aţi spus că veţi merge la Gyula şi la Arad.
Se cunosc punţile de tandreţe cu oraşul Arad.
La Liceul „Moise Nicoară” din Arad se formase
un nucleu familial-spiritual, aş spune cu reverberaţii
şi spre Timişoara, în jurul profesorului
de română îndrăgit Alecu Constantinescu, tatăl
dumneavoastră, aţi fost coleg de liceu cu Ovidiu
Cotruş, o viitoare personalitate a Banatului, cu
Ştefan Augustin Doinaş, cu Deliu Petroiu, un
patriarh al culturii timişorene...
– De Deliu Petroiu mă leagă într-adevăr o
adolescenţă frumoasă, mai mult decât de ceilalţi.
Ţin minte când ne copilăream şi jucam fotbal pe
nasturi, ori când se euforiza şi ne recita Riga
Crypto a lui Ion Barbu...
– Şi el recita admirabil propriile-i versuri
ocazionale, „de pahar”. Pierderea e că a rămas
un talent oral, nu a publicat ce a scris şi ce a
predat studenţilor...
– Ştiam că era renumit prin vernisarea diverselor
expoziţii, dar au mai fost şi alţii care nu
au avut de la început operă. I. D. Sârbu abia la
mijlocul vieţii a început să scrie, dar era un talent
oral extrem de savuros, doldora de trimiteri. Şi
el a fost un alt cenaclist de la Sibiu, ca şi Deliu
Petroiu, şi Doinaş, alături de Negoiţescu, Radu
Stanca...S-au dus. Deliu a rămas.
– Deliu Petroiu, mărturisea într-un interviu
la fel că a fost atras de teatru şi de poezie, fie şi
numai în postura de actor, chiar la Cenaclul de
la Sibiu improvizaseră o trupă de teatru. Într-un
fel, tot la teatru ne întoarcem. Care sunt opinia şi
reacţia dumneavoastră la teatrul actual
– În parte, mi se pare că teatrul actual a
degenerat.
– În texte sau în interpretare
– În parte în texte, dar mai ales în interpretare
şi regie. Această regie nouă, mi-e teamă că va
duce teatrul în zona aceea îndoielnică, usor scabros-naturalistă.
Nu ştiu, poate că am îmbătrânit,
dar totuşi mi-e teamă. Nu vreau teatru academic,
sau numai academic, dar nici scălâmbăială, de
dragul epatării. Nu exchibiţionism morbid, contra
naturii-
– Sunteţi deci pe aceeaşi poziţie conformă
ideii centrale din eseul „Reacţionarul”, că a
fi conservator pentru cei de acum înseamnă
reacţionar…
– Într-adevăr, a conserva valorile, acum,
înseamnă conservatorism reacţionar!. În accepţia
mea, conservatorismul e o funcţie socială atentă
la identitate. Pe vremea când nu exista un partid
conservator oficial, eu m-am simţit conservator în
sensul lui Maiorescu, Eminescu şi sunt mândru de
asta. Mă întâlnesc pe unele planuri şi cu Blaga şi
cu tânărul Cioran.
– A fost un deceniu postdecembrist de
tăcere pe scena Teatrului Naţional, după un timp
dinainte de ‘89 când, după Aurel Baranga, se
pare că aţi fost cel mai jucat dramaturg.
– Nu după cum se pare, ci după ce s-a
constatat oficial, după Oficiul Român de Statistică
am fost chiar cel mai jucat autor român din toate
vremurile.
– Impresionant...
– Nu chiar impresionant, elementul de cantitate
nu înseamnă mare lucru, nu e atât de definitoriu,
sunt autori care au avut cărţi cu duiumul
şi nu mai contează în literatură, dar asta e starea
de fapt. Pe vremea aceea, când totul era dirijat,
teatrul era liber ca recepţionare, pentru că trăia
în măsura în care venea publicul; era o piaţă
liberă,(mă rog, s-au mai adus, dacă mai ţin bine
38 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

minte, la unele piese soldaţi în pluton, dar asta
mergea la un spectacol , două, nu la toate).
– Îmi amintesc din studenţie piesa pe
care am văzut-o la Naţional „Un fluture pe
lampă”...
– Când a ajuns Un fluture pe lampă la a
416-a reprezentaţie, mi-am zis:„stai, domnule,
că un asemenea palmares înseamnă totuşi ceva”.
Când am mers atunci, sala, de 1100 de locuri,
era arhiplină, nu mai încăpeam, eu şi nevastămea
ne-am aşezat pe scări. A fost de altfel şi
ultima reprezentaţie, căci a doua zi a ars Teatrul
Naţional, venise nu ştiu ce chinez, s-au supărat
ruşii pe Ceauşescu, şi i-au făcut bucata asta...
După asemenea succese a venit contrapartida: de
atunci n-au vrut noile conduceri să accepte să mai
fiu jucat. „Stai aşa, că ăsta s-a îmbuibat, a spart
toate recordurile, mai lasă-l dracului pe afară”,
şi-au zis nou-veniţii.
– Dar aţi rămas fidel teatrului, un teatru
scris de pana unui licenţiat în drept şi-n filosofie.
– Într-adevăr, dramaturgia este ca o instanţă
judiciară: pui faţă în faţă mai mulţi oameni şi
fiecare vine cu justificarea lui. Nu e justiţie fără
drept şi nici dreptatea fără contrapartidă.”
– Precizaţi lecturile care v-au format, şi
pe care le-aţi recomanda ca fiind valabile şi formative
şi pentru tineretul de azi (care nu prea
se-nghesuie la citit !).
– Ţin în stimă pe Bergson, Huxley, Gide,
Dostoievsky, Schiller şi încă vreo mie.
– Cum vă definiţi în contemporaneitate,
în convieţuirea pe aceeaşi „scenă de teatru” cu
tinerii
– Preiau şi contest. Sunt preluat şi contestat.
Aparţin Galaxiei Guttenberg, muribundă. N-am
blog, ci memorii scrise, galant-răutăcioase. Iubesc
ce-am făcut. N-am mustrări de conştiinţă. Mi s-a
dat o epocă, am trăit-o. E o minune că am răzbit,
nearestat, nebătut (nici măcar la cap!), neîncolonat,
nesindicalizat, heterosexual, familist, fără
lojă, fără clică de cârciumă, fără congregaţie,
armată sau partid în spate. Am iubit Omul, în special
pe cel raţional. Am fost nebunatic cu măsură,
revoluţionar cumpătat. Am făcut mici farse vieţii;
mi-a făcut şi ea.
– Care este importanţa, semnificaţia
„conacului de la Podul Dâmboviţei” în viaţa
dumneavoastră Cum e perceput, ca un loc de refugiu
şi generator de energie şi echilibru, sau ca o
Meteora, o redută a unei simbolice creştinătăţi, o
cetate fortificată de unde se duce lupta cu „hidra
cu mai multe capete”!
– Nu sunt bigot, ci uşor panteist. Consider
ortodoxia o categorie istorică. Am făcut Podul
Dâmboviţei din devotament pentru frumos, pentru
un frumos cu tâlc, cu dimensiune istorică. M-am
înconjurat de duhuri fără să mă las obsedat. Am
Contemporanii noştri
practicat un volterianism politicos. Nu mă dau
în vânt după cultură ca surugat al spiritualităţii.
Socotesc binevenite Măsura şi Răgazul. Pentru
mine Sfântul Spirit nu e sfânt ci laic, umblă printre
noi, dacă îi facem loc. Eu i-am făcut loc la Podul
Dâmboviţei.
– Robinson a fost prima piesă scrisă. Vă
simţiţi la Podul Dâmboviţei ca un Robinson pe
insula proprie
– Vin de la ,,Robinson’’, adică de la o stare
de graţie, pură. Barbarizându-mă, mă disimulez
îndărătul unui pseudonim anodin. Îmi fac o a
doua identitate şi apoi, cu ajutorul pieselor, încă
o sută.
– Simţiţi necesară colaborarea cu alte
organizaţii cu un rol în contextul integrării europene
(având în vedere cooperarea între Fundaţia
„Steaua Carpatină” şi Asociaţia Culturală „România
în lume”) Poate fi o formă a unei vocaţii
de misionar, dorinţa unui rol civic!
– Rol civic în lume Nu e treaba mea! Pentru
asta sunt dealeri şi brockeri. Noi facem doar marfa.
Dar nu se prea uită nimeni la această marfă,
căci dealerii sunt din alt concern, transnaţional
şi cosmopolit. Ba chiar uşor anti-naţional. Deocamdată
trăim într-o cultură de nişă, creăm pentru
nişă şi ea în parte blocată. Dreapta s-a aşezat cu
spatele la cei de stânga , blochează nişa. Tineretul
semi-cultivat dă cu praştia. Facem cultură de
interpretare, analiză, hermeneutică, muzeu.
Muzeu fără muze! Construim un neo-capitalism
de cârnăţari agramaţi, cu burdihanul mare.
– În „Flacăra” / 31 ian. 2006 aţi publicat
un articol „Barba lui Goma sau dialectica patriotismului”,
devoalând afinităţi cu Paul Goma. În
jurnalul său, P. Goma nota că i-aţi trimis o carte
a dumneavoastră şi o scrisoare de solidaritate.
Nu e cam târzie şi inutilă acum această
solidaritate!, Cum explicaţi această adeziune
la dizidenţa sa acum, şi de ce nu atunci, înainte
de ’89
– De ce nu l-am ajutat atunci pe Paul
Goma! Nu sunt disident. Scrisoarea mea, respectându-i
gesturile, îi atrage atenţia că s-a sacrificat
de pomană. El a vrut să vie libertatea, a venit
hoţia. Edificiul ceauşist se face praf, mai exact
se face avere pentru briganzi, ceilalţi rămânând
sărăci. Merita osteneala
– Răspundeţi la o întrebare pe care aţi fi
vrut să vi-o pun, dar eu n-am ştiut-o!
–Nu cumva, aţi fi vrut, poate, să mă întrebaţi:
„De ce am trăit!”
„Uite aşa,... de kiki!...(Alţii trăiesc numai de
kaka!)
Şi ca să vă întâlnesc pe D-voastră. Să vă pot
asigura de toată stima mea.
Cu inserturi de simpatie. Mulţumesc de
întrebare!
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
39

Ontogenie
-Nu mă interesează rostul tău lumesc
Eu vreau atâta doar: să mă hrănesc
Zise-un bondar vârându-şi trompa-n floare.
-Nu ştiu, răspunse floarea, ce-ai de gând,
Nici cât eşti de zevzec şi de flămând
Eu vreau eliberare.
Contemporanii noştri
Paul Everac
Alta mi-a trimis o invitare
Cu un iaht de lux să merg pe mare.
-Nu mă duc, căci l-ai făcut, se ştie,
dintr-o crâncenă curvăsărie!
Nu-i ofertă să fi fost primită
de la cei care-şi fac cheag prin mită.
Nici nu m-am lăsat atras în cursă
de vreun devalizator de bursă.
-Nu mă interesează ce simţiţi
Nici cât, zise sămânţa, vă dispreţuiţi
Eu vreau: să ies la soare.
Păstrarea proporţiei de aur
Mi s-a trimis, cred că din cer, plocon
O trâmbă mare de ozon.
Cel de Sus a crezut c-o să-mi placă;
Dimpotrivă: mă-neacă!
Mi-a venit, tot dinspre zările cereşti
O grămadă imensă de peşti.
Cel de Sus s-o fi gândit să m-ajute;
Dimpotrivă: mă-mpute!
Şi-a mai apărut, de deasupra de Fire,
Un morman colosal de iubire.
Cel de Sus a fost convins că mă rezolvă;
Dimpotrivă: mă dizolvă!
Orgoliosul
A vrut să mă plimbe plin de graţie
c-un bolid ultima generaţie,
dar i-am retezat-o dârz şi scurt:
-Nu mă duc, amice, e din furt!
Altul, cu prietenească mimă,
m-a poftit la vila-i cu piscină.
I-am răspuns tăios:-Nu pot veni,
e din învârteli şi şmecherii!
La banchetul unde prezida,
diva a vrut să şed în dreapta sa,
cu ospăţu-i să mă facă praf.
-Nu vin, i-am răspuns, căci e din jaf!
Înşirând refuz după refuz,
o să pier habotnic şi mofluz,
iară cei care o să-mi poarte doliu,
vor gândi: Sărmanul! Ce orgoliu!
Valsul
Dacă valsul ne e întrerupt de-a mea moarte,
Eu, te rog, te implor să valsezi mai departe,
Să nu tremuri o clipă, să nu şovăi deloc,
Fiindcă braţu-mi te ţine solid de mijloc.
Fiindcă eu sunt cu tine, chiar dacă abstract,
Fiindcă inima-mi veşnic cu a ta bate-n tact,
Fiindcă tu m-ai rotit prin zăvoaie cereşti,
Fiindcă am fost cel ales să mă bucur că eşti.
Cu cuvinte desprinse din buze dolente,
Mi te scald în surâsuri şi-n dulci complimente
Şi nicicând despărţiţi, cu paşi fragezi, uşori,
Vom valsa nesfârşit printre lună şi sori.
Eu mereu te reiau, te peţesc, te invit,
Căci cu tine am fost pe deplin fericit.
Şi chiar dacă pământul musteşte de fals,
L-am sfinţit împreună-ntr-o vrajă de vals.
A face
Venind încoace
am început a face.
Mândria, scutul
mi-au fost făcutul
Simţurile agere
le-am pus la facere
40 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Contemporanii noştri
Din mâini, din gură
scornii o-ntreagă făcătură
Azi fac tot mai puţin
doar mă-ntreţin
O conştiinţă lucidă
LUCIA NICOARĂ
Am priceput
că provizoriu am fost făcut
I-am pus deci facerii capac
şi mă desfac
Peste al făcutului gunoi
plec înapoi
Plecarea păsării
Pasărea-Scop, colilie,
Mi-a fugit recent din colivie.
Cândva era grasă, voioasă, dădea din cioc,
Acum nu mai fâlfâie de loc.
Toată viaţa n-am făcut decât să-ndop
Amărâta aia de Pasăre-Scop,
Care de-atâta giugiuleală
O ducea binişor la tăvăleală.
Dar iată că acum spre epilog,
Se descărnase, s-a făcut sfarog.
Şi-a şters-o asemenea oricărei pramatii
Printre gratii.
Cum n-o s-o mai pot lua nicicând de urechi
O să vând colivia la fier vechi
Şi-ntr-o bună zi o să mă întind pe spate
Fără nici o finalitate
Non omnis moriar
Dacă-mi mai sângeră vreo rană
E că mi-a fost cântarea vană.
Dacă mai am vreo mângâiere
E c-a plăcut l-a a mea muiere.
Dar dacă după ani de zile,
Din milioanele sterile,
Mă gustă un singur strănepot,
Atunci nu voi muri de tot.
Din volumul Nevolnice tâlcuri şi rime , Bucureşti,
Ed. Semne, 2006
Prezent de-a lungul câtorva decenii în fiecare
stagiune, cu cel puţin o piesă nouă, pe marile şi micile
scene ale ţării, Paul Everac face parte dintr-o galerie
de aur, exponenţială, a dramaturgiei naţionale contemporane,
alături de Horia Lovinescu, D.R.Popescu, Teodor
Mazilu, Ion Băieşu, Dumitru Solomon şi alţii, atestând
cotele superioare de afirmare a scrisului românesc
consacrat teatrului.
Lucrările sale dramaturgice, precum Simple
coincidenţe, Camera de alături Baletul electronic,
Urme pe zăpadă, Iancu la Hălmagiu, Un fluture pe lampă,
Viaţa e ca un vagon, A cincea lebădă, Un pahar cu sifon,
Cartea lui Ioviţă, Beţia sfântă, Cititorul de contor, Ape
şi oglinzi, Piatră la rinichi, Ordinatorul, Sculptură în os,
ies din climatul autentic al unei conştiinţe scriitoriceşti
ce râvneşte la adevăr, respingând poveştile învăluitoare
şi sedativele spirituale.
„Profilul lui Paul Everac nu poate să fie înţeles,
spunea încă în anul 1978 scriitorul şi criticul Valeriu Râpeanu,
dacă nu-l raportăm la situaţia sa de beligeranţă,
de veşnică nemulţumire, de continuu dezacord cu conformismul,
cu lipsa de organicitate, cu mediocritatea,
cu soluţiile paleative, cu lipsa de curaj. A fost tenace,
nu l-au înspăimântat căderile, nu a dat înapoi în faţa
unei critici câteodată unanim negative, şi-a susţinut
punctul de vedere. Şi a izbutit.” În vremea dictaturii
comuniste dar şi astăzi n-a încetat nici o clipă să facă
terapie de şoc în plan moral: nici în lucrările dramatice,
nici în volumele de poezie şi proză, nici în scenariile de
teatru sau în intervenţiile sale culturale, nici în studiile
teoretice şi eseurile sale, nici în activitatea publicistică
prolifică pe care a desfăşurat-o.
Întreaga paletă a scrierilor lui Paul Everac atinge
resorturi umane şi politice de mare profunzime, demască
cu limpezime tăioasă şi cu argumente de necontestat
tot ce-l nemulţumeşte în viaţa socială, face dovada
uneia dintre conştiinţele cele mai lucide ale culturii
române de azi.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
41

Gândul de a scrie despre un maestru al
condeiului,pe care am avut şansa să-l cunosc personal,nu
numai prin opera sa, mă bântuie de ceva timp...Şi ar
fi trebuit s-o fac; nu pentru că e Paul Everac,ci, pur şi
simplu, că-mi place ce citesc. Nu-mi rămâne decât să
sper că acest “clik” s-a produs într-un moment când
sufletul şi mintea mea comunica în modul cel mai
fericit, pentru a surprinde din perspective noi, o personalitate
dăruită cu har dumnezeiesc în a mânui cu
măestrie Cuvântul, prelungire necondiţionată a unor
trăiri sufleteşti la mare altitudine umană.
Scriitorul Paul Everac, pe numele său adevărat
Petre Al. Constantinescu, a realizat de-a lungul anilor, o
adevărată bogăţie spirituală, concretizată într-un număr
însemnat de volume. Cu adevărat om de cultură, spirit
activ, prin cuvântul scris, dar şi prin cel vorbit, rămâne
un luptător împotriva inerţiei, a lucrurilor “strâmbe”
din societatea românească, a şabloanelor de ieri, dar
şi a “bolilor sociale” contemporane. Deşi tonul este
cordial şi ironic, cu accente agresive, de multe ori, la
adresa neorânduielilor de acum, când deruta ia locul
bunei credinţe, a celei mai înţelegătoare şi dezinteresate
atitudini faţă de ce se întîmplă, scriitorul Paul
Everac reuşeşte să se detaşeze filozofic atunci când nu
se implică polemic.
Unele dintre tabletele Domniei Sale, cum spera,
mărturisind în dedicaţia pe care mi-a făcut-o pe un
volum, m-au şi “încălzit” şi m-au şi “răcorit” în acelaşi
timp. Cucereşte prin amestecul de cruzime şi zeflemea,
prin stilul direct al spunerii lucrurilor pe nume, şi, deşi
ar trebui să te îndepărtezi de scrisul său, simţi mesajul
de dragoste, de grijă, de solidaritate. Analiza sa, lucidă
şi punctuală, a problemelor ce frământă sufletele
noastre, derutate şi mirate de ce se întâmplă în jurul
nostru, rămase într-o lume a valorilor morale, vine ca
o terapie binefăcătoare. Aparenta incisivitate, şi nu
doar în tablete, ci şi în opera dramatică şi eseistică, în
proza şi, mai nou, în opera poetică, îşi are punctul de
plecare în metehne omeneşti foarte cunoscute, pe care
scriitorul le supralicitează satiric, şi chiar sarcastic,
uneori. Dialogul este plin de vervă, vivace, discursul
literar, registrul lexical sunt eliberate de prejudecăţi,
stilistic, parodierea sănătoasă a aspectelor ce contravin
normelor, chiar şi a celor nescrise, ale unui comportament
cel puţin decent, dacă nu ideal, sunt calităţi, aş
spune, procedee de terapie, care produc umor reconfortant
şi “răcoritor”. Freud remarca : “Umorul are nu
numai ceva eliberator, ci şi ceva sublim şi elevat.” De
aceea găsim în umor şi curaj, şi măreţie, şi generozitate.
În complicitate cu lectorul şi, nedrept, în ultima
vreme, mai puţin cu spectatorul, opera lui Paul Everac
trăieşte pentru că este o radiografie autentică a societăţii
Contemporanii noştri
Modest semn de preţuire
42 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
Valentina Bobină Vucovan
româneşti raportată la valori etice, principii sănătoase,
moştenite de la bunii şi străbunii noştri. Scriitorul
abordează problematica intransigenţei morale, interesat
în primul rând de atitudine şi mesaj, dar cu un
acut simţ al analizei, al replicii, al responsabilităţii
civice şi patriotice. Fin observator al realităţii imediate,
o construcţie umană fără astâmpăr şi, paradoxal,
organizată şi riguroasă, sistematizează şi argumentează,
ca într-o cronică a sentimentelor, socialul, exersând cu
plăcere eseul, considerat “aventura de micrototalizare
a spiritului”, cum însuşi mărturiseşte. Se simte dator
faţă de semenii săi să rămână activ, să-i îndrume etic
şi spiritual, şi crede în descătuşarea prin Cuvânt. Deşi
de formaţie juridică şi filozofică, pentru mintea sa
ascuţită şi spiritul său superior, doar universul Cuvântului
îl mulţumeşte, şi imaginea complexă a societăţii
româneşti contemporane rămâne aşa cum este, datorită
plăcerii de a scrie despre ea, a unuia dintre scriitorii de
referinţă ai literaturii noastre actuale, Paul Everac.
Aş scrie despre dramaturgul Paul Everac, pe
care l-am cunoscut în tinereţe, prin opera sa dramatică,
când am văzut spectacolul “Un fluture pe lampă” cu
actriţa de excepţie, Olga Tudorache, piesă de teatru
de care-mi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri...De altfel,
însuşi dramaturgul Paul Everac, selectând texte pentru
două volume de “teatru comentat”, în 1982, s-a oprit şi
la aceasta, tocmai “fiindcă a plăcut foarte mult spectatorilor”.
Să ne reamintim că în acea vreme Paul Everac
era unul dintre cei mai jucaţi autori români.
Aş scrie despre prezenţa lui Paul Everac în manualele
şcolare cu opera sa dramatică ( “Constandineştii”,
“A cincea lebădă” ), dar şi despre absenţa din manualele
alternative ale ultimilor ani, şi mai ales despre
necesitatea de a-i fi inclusă, selectiv, opera în procesul
de învăţământ, fiindcă, sunt convinsă, ar folosi, ar
contribui la însănătoşirea morală a societăţii româneşti
contemporane!
Aş scrie despre preşedintele Televiziunii publice
de după 1989, o prezenţă reconfortantă, “pe sticlă”, cu
Tabletele Domniei Sale.
Aş scrie despre omul Paul Everac, din descrierea,
cu sufletul şi cu mintea,a nepoatei sale, Monica, graţie
căreia am două cărţi cu dedicaţii personalizate, sau aş
scrie despre omul şi poetul Paul Everac, pe care l-am
cunoscut personal la lansarea de la Timişoara a volumului
de poezii “Nevolnice tâlcuri şi rime”.
Despre toate acestea şi multe altele, voi scrie
într-un viitor volum cu “exerciţii de critică literară”,
aflat în pregătire, în care maestrul Paul Everac, nume de
referinţă în literatura noastră contemporană, se bucură
de preţuire şi are rezervat un loc de onoare între prietenii
întru Cuvânt, pe care mi i-am ales să facă parte
din marea mea familie spirituală.

De la început vă mărturisesc că nu sunt
critic de artă.Îi las pe cei îndriduiţi,cu competenţă
şi în cunoştinţă de cauză,să o facă.Ştiu însă să
privesc caricatura şi să mă bucur de ea,de mesajul
umoristic şi de inteligenţă sclipitoare pe care-l
transmite.Am învăţat acest lucru, din copilăria
mea în oraşul Marii Uniri,după refugiul din Ardealul
de Nord,de la dascălul meu de desen, Eugen
Handelsmann,boem şi caricaturist.Acesta scotea
la fiecare sfârşit de săptămână,în zi de târg,în
vitrina cea mare a fostului restaurant„Dacia”, din
centru,de pe Corso,expoziţia de caricaturi„Oameni,
chipuri şi metehne”,cu cele mai
interesante figuri ale urbei,atât
de mult aşteptată şi apreciată cu
hohote de râs,de marele public
şi de subsemnatul.
Apoi,am dat de cartea
lui Neagu Rădulescu„Turnul
BabelӔn care erau zeci de caricaturi
cu cei mai importanţi
artişti şi scriitori români şi căruia
i-am văzut lucrările pe simezele
bucureştene în anii de şcoală
militară,cu caricaturi uluitor
de asemănătoare în fineţe şi
rotunjimea desenului cu ale
lui „Handy”,aşa-i spuneam în
intimitate dascălului meu de
la care am luat lecţii de desen
în particular„sponsorizate”,de
mătuşa mea şi naşă în acelaşi
timp,în speranţa că voi ajunge
inginer textilist şi trebuie să cunosc desenul şi
tehnica culorilor.
De atunci am devenit prieteni de-o viaţă.
Multe lucruri am învăţat de la acesta,mai ales asupra
modului în care trebuie să privesc o pictură ,o
caricatură,o schiţă de desen,să-i înţeleg perspectiv
a,coloritul,dar mai ales mesajul.Cunoşteam istoria
picturii universale,a epocii Renaşterii în special.
Uneori,în Bucureşti vizitând muzeele
şi galeriile de artă îmi era dor să privesc şi o
caricatură bună,dar erau prea puţine din cele
Contemporanii noştri
Un talent de excepţie,european şi universal,
Ştefan Popa-Popa’s
pe care le căutam,mai ales când singura revistă
umoristică„Urzica”făcea politică, ridiculizând,
prin grafică şi text”duşmanii poporului”,”imper
ialiştii anglo-americani” şi mai ales,moravurile
noii orânduiri,copiind întru totul revista de satiră
şi umor sovietică„Krokodil”,din care făcea şi reproduceri
din belşug.
Mutat în Timişoara,ca tânăr ofiţer, frecventam
expoziţiile organizate la Cercul Militar,în
saloanele de artă şi grafică ale Uniunii Artiştilor
Plastici din centru şi de la Bastion,de la Casa
Studenţilor ş.a şi nu odată,am admirat lucrările
unui tânăr student care îşi
semna opera ,Popa Ştefan.
În documentarea
mea pentru realizarea
volumului”Din cronologia
judeţului Timiş” 1 am răsfoit
toate publicaţiile tipărite în
Timişoara şi am găsit consemnate
în articole,informări,
tablete şi interviuri,în pagini
întregi, referiri la evoluţia
în timp a talentului artistic
şi renumelui celui născut
la Caransebeş,la 11 iunie
1955,astăzi, un simbol al
Timişoarei şi României,
Ştefan Popa Popa’S.
Vom consemna câteva
dintre acestea:
- 16 aprilie 1973: În
ziarul„Drapelul Roşu”din
Timişoara,apare prima caricatură semnată Popa
Şt.Mihai dedicată echipei de fotbal Poli,cu titlul
„Şarjă prietenească”.
- 3 februarie 1976: Tânărul caricaturist Ştefan
Popa ,student în anul I al Facultăţii de mecanică
din Timişoara este prezent la Salonul studenţesc
de artă plastică de la Casa studenţilor cu a patra
expoziţie personală.Din cele 50 de exponate,multe
publicate în ziarele„Drapelul Roşu”,revistele „Orizont”
şi „Forum studenţesc”atrag atenţia grupajele
satirice pe teme studenţeşti şi cele cu un pregnant
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
Constantin C.Gomboş
43

Contemporanii noştri
conţinut educativ.
- 24 ianuarie 1977:Revista„Forum
studenţesc” 2 ,este realizată grafic de studentul
Ştefan Popa,care are şi o rubrică de caricaturi cu
genericul „Aventurile lui Mitică”.
- 25 februarie 1977: Revista„Forum St
udenţesc”nr.3(24)publică o parte din creaţiile
epigramiştilor de la cenaclul„Ridendo”din
Timişoara.Ion.I.Mioc, uimit de talentul studentului
Popa Ştefan îi va dedica epigrama:”A
uimit întreg oraşul/ Şi de stai şi te socoţi/Popa
acesta,buclucaşul/I-a înmormântat pe toţi”.
-30 iunie 1977:Revista studenţească publică,
într-un alt număr, articolul „În loc de o fişă biografi
că”semnat„Redacţia”.Redăm o parte:„Debutul şi-l
face la 12 ani în revista Danubius.Este posesor al
premiului II la Bienala artiştilor plastici(1972),la
Anuala de grafică de la Bucureşti(1973).Participă
cu lucrări la expoziţii colective la Bucureşti(1976
),Timişoara (1977),Toronto-Canada (1972),Varna
(1974).Este autorul graficii la volumele„Strofe cu
apostrofe” şi„Muze cu ventuze”în colaborare cu
Dimitrie Jega.Expoziţii personale: Drobeta-Turnu
Severin(1968),(1971), Năvodari(1972),Timişoara
(1976), Craiova(1976).Ultima personală”Ridendo
castigas mores”deschisă la Salonul studenţesc de
artă plastică a Casei studenţilor din Timişoara.
Face dovada unui talent şi a unei personalităţi
artistice viguroase.
Abordând genuri diferite,începând cu
grafica,modelarea în spaţiu sau colajul şi terminând
cu caricatura,caută să adauge soluţii
originale,soluţii care definesc o grafică de o
certă ţinută artistică.Umorul este accesibil, frust,
viguros,dar de o duritate capabilă să vindece„petele
negre ale existenţei cotidiene”.Rămânând el însuşi
,fără a aduce elemente senzaţionale,dar într-o
continuă ascensiune cu continui autodescoperiri
şi definiri,se impune ca o prezenţă de marcă între
confraţii săi,dominând grafica studenţească
timişoreană actuală. Este unul din cei mai valoroşi
studenţi ai Facultăţii de mecanică.Animatorul
Cenaclului facultăţii, responsabilul clubului de
cămin, se constituie într-un profil care poate fi întregit
de toţi cei care îl cunosc prin trăsăturile care
definesc cuvintele OM şi PRIETEN alăturate unui
nume ŞTEFAN POPA sau, cum ne-am obişnuit
POPA’S 3 .
-21 august 1977: La Festivalul naţional al
epigramei de la Brăila au fost prezenţi alături
de unii membrii ai Cenaclului„Ridendo” din
Timişoara şi caricaturiştii Ştefan Şt.Popa, Mihai
Zegrea, senior şi junior, Neboisa Rosici, Dan
Radu Ionescu,Nicolae Lengher şi Felix Neda.
Expoziţia acestora a primit premiul special al
revistei„Urzica”.
- 16 martie 1978: În cronica plastică
a expoziţiei lui Ştefan Popa deschisă la
Casa studenţilor din Timişoara,din revista
„Orizont”,scriitorul Ion Arieşanu,publică articolul
„Autoportret-Un tânăr artist plastic Ştefan Popa”,
subliniind că acesta „are un desen curat,sigur
şi o punere în pagină bine intuită,care ne fac să
credem în penelul său de tânăr artist,cu vocaţie
de viitor”.
- 6 februarie 1979: Ildiko Achimescu scrie
articolul „Deopotrivă rigla de calcul şi penelul..
Note la un portret de tânăr artist”, reuşind să
surprindă succesele lui Ştefan Popa în pictură,
caricatură,grafică de carte dar şi ca student la Secţia
de tehnologie a construcţiilor de maşini din cadrul
Facultăţii de mecanică din Timişoara 4 .
- 21 aprilie 1979: Criticul de artă Deliu
Petroiu sub titlul „Vibrant apel la responsabilitate-
Însemnări pe marginea expoziţiei „Pacea şi copiii
lumii –caricatură şi desen satiric”face referiri la
ultima expoziţie a lui Ştefan Popa,deschisă la Casa
Tineretului din Timişoara.
- 8 iulie 1979: Ziarul „Drapelul Roşu”,anunţă
că Ştefan Popa a obţinut Marele premiu la Salonul
de vară al umorului Brăila ‘79
- 2 septembrie 1979: Sub titlul„Un tânăr
artist în plină afirmare,studentul timişorean Ştefan
Popa”Ildiko Achimescu redă aprecierea din ziarul
francez”La montagne”care aprecia că din lucrările
tânărului artist plastic se degajă„un umor feroce
de o remarcabilă calitate artistică”.Este dată şi
informaţia potrivit căreia ,Ştefan Popa a fost
prezentat în data de 20 august 1979 publicului
francez ,în cadrul emisiunii de televiziune „Panorama”.
5
- 11 septembrie 1981:Ion Arieşanu ,la
rubrica Plastică”din revista „Orizont” publică
articolul„Premiul UNESCO pentru desen
satiric,1980,artistului plastic Ştefan Popa „în
care subliniază:”Ştefan Popa a făcut carieră de desenator
satiric,în plan european,într-o ascensiune
fulgurantă..S-a impus Ştefan Popa,fulgerător,la
Confolens,în Franţa,cu setul său de lucrări”Pacea şi
copiii în lume”şi„Criza energetică mondială”,1980.
Are deviza lui Pericle: “Nu există fericire fără
libertate şi nici libertate fără curaj! Este demn de
ea”. “Şi continuă: Implicându-se în marele arc al
problemelor fierbinţi ale finalului de secol,Ştefan
44 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Contemporanii noştri
Popa,artistul timişorean ce a păşit cu demnitate
şi curaj la demascarea lor,a devenit,aproape fără
să o ştie,un purtător demn al adevărului artei noastre
româneşti în lume,un tânăr om ce îşi duce
revelatorul său mesaj umanist
pe meridianele vecine ale unei
planete a tuturora”. 6
- 30 octombrie 1982: La
vernisajul expoziţiei sale de
la Întreprinderea Electrotimiş
din Timişoara,Ştefan Popa
declara presei:”Trăiesc azi cel
mai mare eveniment din viaţa
mea,la vernisajul expoziţiei
mele într-o sală devenită galerie
de artă”.
-20 septembrie 1984:
Revista„Orizont” la rubrica de
artă publică informaţia:
„Renumitul caricaturist
timişorean Popa’S a înregistrat
în acest an o recoltă bogată
de premii:Marele premiu al
Salonului Internaţional de
desen satiric de la Paris conferit de UNESCO,
Marele premiu Lourdes-Gemmaux, Premiul I la
Confoles în compania caricaturiştilor Labachot şi
Pardiniac, Premiul Revistei Soud Queste,Premiul
juriului Festivalului de La Rochelle, Premiul III
la Festivalul umorului „Constantin Tănase”de la
Vaslui.”
-14 iunie 1985: Expoziţie personală la Intreprinderea
„Electrotimiş” unde fusese repartizat ca
inginer stagiar
- 29 septembrie 1985: La Festivalul de satiră
şi umor de la Călan,judeţul Hunedoara,Ştefan Popa
a obţinut „Potcoava de argint”-Marele trofeu al
celei de a V-a ediţii a manifestării.
- 5 octombrie 1985: Ştefan Popa’S expune
o colecţie de caricaturi la Casa Universitarilor
din Timişoara.Prezintă: criticul de artă Deliu
Petroiu.
- 6 septembrie 1986: Un cotidian local
consemnează: „Caricaturistul Ştefan Popa’S a avut
o expoziţie personală de grafică satirică la Galeriile
Szpilki din Varşovia.Decanul caricaturiştilor polonezi
Erich Lipinski i-a înmânat placheta Muzeului
de caricatură din Varşovia.A trimis lucrări care
au fost publicate şi în revista jugoslavă Jez”. 7
- 20 iulie 1987: Ştefan Popa’S expune lucrări
de grafică la Uzinele Mecanice din Timişoara
-6 septembrie 1987: Ioana Vlad publică articolul
„Tânărul grafician timişorean Ştefan Popa
Popa’S o prezenţă de prestigiu în trei expoziţii din
Franţa”.Are ca moto,aprecierea făcută talentatului
caricaturist de revista „L’écho de Centre”din 11
august 1981potrivit căreia
acesta are „Calitate artistică
excepţională,siguranţă a
desenului,umor fin”.Tânărul
inginer timişorean de la întreprinderea
Electrotimiş a
participat cu 240 de lucrări în
Franţa,invitat la expoziţiile
de la Paris,La Rochelle şi
Confolens.A fost distins cu:
Marele premiu al Consiliului
internaţional pentru Artă şi
Folclor, Premiul pentru mesaj
al FIAP, Premiul special
al Salonului presei,Premiul
internaţional de artă modernă
de la La Rochelle.Autoarea
consideră că Ştefan Popa
Popa’S este un om tăcut,inte
riorizat,harnic,cu o modestie
autentică dar care-i stă bine,care urmează după
propria mărturisire ,să depună foarte multă muncă
pentru consolidarea prestigiului de care se bucură
în lume.
- 13 martie 1988:Juriul naţional acordă
premiul I,pentru caricatură lui Ştefan Popa’S şi
Nicolae Lengher
- 15 aprilie 1989: La a IV-a ediţie a Festivalului
de umor”Gura satului” desfăşurat în
comuna Macea din judeţul Arad,premiul pentru
grafică satirică şi umoristică a fost acordat lui
Ştefan Popa Popa’S.
Previziunile celor care s-au aplecat asupra
operei lui Ştefan Popa s-au adeverit ,după anul
1989 cariera artistică a acestuia a avut o ascensiune
uluitoare,în ţară şi peste hotare, care a făcut din
acesta unul dintre”cei mai galonaţi caricaturişti
români din toate timpurile”. 8
Vom consemna câteva:
- În anul 1992 devine„Guiness-man”realizând
1527 de portrete în nouă zile şi zece nopţi,în
şapte tehnici diferite,dovedindu-se cel mai rapid
caricaturist al lumii concurând cu Verry Robinson
(autorul lui Batman şi Superman),Plantu La
Palma,Tignus,Heninger Bado,Mensing Mutzenik,
Sokolowski Fron,Emerson ş.a 9
- A absolvit Academia de Arte „Poitiers”din
Franţa ,secţia arte vizuale şi scenografie,fiind nu-
Jacques Chirac
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
45

mit grafician principal al Festivalului Mondial de
la Confoles(Franţa),al cărui cetăţean de onoare
este din 19 august 1980.
- În anul 1990 a primit o bursă
UNESCO şi a fost ales ca vicepreşedinte al
Federaţiilor Organizaţiilor Caricaturiştilor din
Europa(FECO),astăzi este preşedinte.
- În 21 ianuarie 1991 a încheiat cu „The Cartoonists
and Writers Syndicate (SUA)”un contract
pe o perioadă de cinci ani,fiindu-i publicate în şase
continente (în cele mai cunoscute reviste)portrete
şi caricaturi alături de cei mai
mari graficieni ai lumii.
-De-a lungul timpului
a obţinut peste 60 de
premii internaţionale şi
peste 100 naţionale.Are
lucrări în muzeele din Ro
mânia,Franţa,Italia,Belgia,
SUA,Rusia,Mexic,Grecia
ş.a.Spaţiul tipografic nu ne
permite să enumerăm toate
premiile,distincţiile,titlurile
şi onorurile acordate în ţară
şi străinătate.
Maestrul Ştefan Popa
Popa’S,contemporanul
nostru,este pe bună dreptate
un mesager al artei româneşti
peste hotare.A făcut,cu talentul
său dăruit de Bunul
Dumnezeu şi prin propria trudă artistică,ceea ce
n-au făcut domnii noştri ambasadori,atât la primirea
noastră în NATO cât şi recent,în Uniunea
Europeană.N-a fost personalitate care să scape
talentului său,de a fi imortalizaţi,de la preşedinţii
Bush sau Putin,la marile vedete ale lumii contemporane,
indiferent de culoare,credinţă sau crez
politic.
În anul 2005 maestrul Popa’S a avut
bunăvoinţa să ilustreze coperta revistei„Almăj
ana”nr.3(21) cu un reuşit portret al cărturarului
revoluţionar şi patriot, Eftimie Murgu.
L a 1 4 i u l i e 2 0 0 6 , J o s é M a n u e l
Barroso,Preşedintele Comisiei Europene îi va scrie
:”Thank you for your letter of 21 June and for
the caricature,drawn by the cartoonist Mr.Ştefan
Popa Popa’S.I was very pleased to receive your
gift.Yours sincerely”.
De la Paris,în numele primului ministru,prin
consilierul Cristophe Farnaud,la 20 junie 2006,i se
transmite prin ambasadorul României următorul
Contemporanii noştri
Dominique de Villepin
46 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
mesaj:”Monsieur le Premier ministre a éte trés
touché par le portrait humoristique qu’a fait de lui
Monsieur Ştefan Popa Popa’S.Il m’a prié ,a travers
vous,de l’en remercier egalement”..
Ca o solie a bunei înţelegeri şi a artei
româneşti,între 20 noiembrie şi 2 decembrie 2006,
maestrul Popa Ştefan Popa’S a efectuat un turneu
artistic european care a cuprins vernisarea unor
expoziţii personale şi realizarea unor portretecaricaturi
„la minut”în oraşele Bruxelles(Belgia),
Lille(Franţa) şi Oslo(Norvegia),încheiat în
triumf.( 10 Noile sale modele au
fost importante personalităţi
politice şi militare ale NATO
şi europene, diplomaţi şi
oficiali,copii şi adulţi dintr-o
grădiniţă de cartier din Lille,
membrii Casei Regale din
Norvegia.Cel mai rapid dintre
caricaturiştii lumii a fost
primit cu deosebită căldură şi
ospitalitate,talentul său fiind
apreciat aşa cum se cuvine.
Noi contemporanii,
suntem mândri că din
Banat,de la celălalt căpăt al
Văii Miracolelor,un nou miracol
românesc, Ştefan Popa-
Popa’S încântă astăzi lumea
cu talentul său.Generator de
cultură românească,cu forţa
sa artistică dominându-şi colegii de breaslă din
ţară şi din lume,nu ne rămâne decât să încheiem
cu urarea:
La mulţi ani, MAESTRE !
Note:
1.Vasile Dudaş,Ioan Haţegan,Sorin Berghian,Constantin
C.Gomboş,Mariana Cernicova:Din Cronologia Judeţului
Timiş,Ed.Marineasa,Timişoara,2004
2.Forum Studenţesc,an V,nr.1(22),1977,Timişoara
3.Idem,nr.6,1977,Timişoara
4 . D r a p e l u l R o ş u , a n X X X V, n r. 1 0 . 6 8 3 , d i n 6
febr.1979,Timişoara
5.Idem,din 2 sept.1979
6.Orizont,11 sept.1979,Timişoara
7.Drapelul Roşu,din 6 sept.1986
8.Romeo Soare,Ştefan Popa-Popa*S,Mihai Pînzaru-Pim:
Antologia caricaturii româneşti,vol.I,Ed.Ambasador,Târgu
Mureş,1997,pag.2006
9.Idem,pag.207
10.Renaşterea Bănăţeană,nr.5139,din 7 decembrie
2006,Timişoara

Proză
21 septembrie 2006
(file de jurnal)
“Natura este creaţia lui Dumnezeu, iar cultura a omului”.
Sombart
Din nou spre New-York. Din Stamford până la
New York este o oră de mers pe autostrăzi cu şase benzi
de circulaţie, iar pe podurile suspendate numărul se reduce
la patru benzi.
De data aceasta vrem să vedem locul unde este
amplasată Opera Metropolitană şi să vizităm Muzeul
Metropolitan al Artei, şi din nou, dacă ne rămâne timp
- Parcul Central al oraşului.
Opera este formată din câteva clădiri, iar clădirea
principală din mijloc include sala spectacolelor; şi a
fost denumită ”Bijuteria oraşului, comoara naţională şi
internaţională”. Lumea intră, probabil se cumpără bilete.
Intrăm şi noi. Nu facem decât să ne uităm la arhitectura
acestui mare hol de la intrare, după care ieşim. În faţa
clădirii este o fântână arteziană, pe margine căreia se
aşează turiştii pentru odihnă sau filmare. Ne fotografiem
lângă panourile din faţa Operei; privim afişele de pe
aceste panouri. Premiera sesiunii de toamnă este în data
de 3 octombrie: Faust de Charles Gounod. Citim: „Production
Andrei Şerban”. Ne mândrim, ştim că este un tip
inteligent, dotat cu o imaginaţie debordantă.
Ne îndreptăm spre Muzeul Metropolitan de Artă.
Pe frontispiciul clădirii vedem scris: „De la Cezanne la
Picasso”, deci începând cu data de 14 septembrie a acestui
an şi până la data de 7 ianuarie 2007, pot fi văzute aici,
şi alte lucrări aduse din alte muzee.
Acest mare Muzeu este deschis din 1872, are o
colecţie de două milioane piese, ele datând din antichitate,
din perioadele următoare şi ajungând până în zilele
noastre. Forma muzeului este rectangulară, cu o cale de
acces în trepte, situată la mijlocul clădirii. După urcarea
treptelor exterioare pătrundem printre coloane, în Sala
Mare (The Great Hall). Aici sunt expuse pliante, se vând
bilete se odihnesc cei care au parcurs tot muzeul. Biletul
costă 20$. Sunt două intrări în sălile Muzeului, una în
partea dreaptă şi alta în partea stângă. Intrăm şi vizităm
primul etaj. Prima sală, de aici, care se deschide ochilor
noştri este cea cu Arta greacă şi romană; din arta greacă
vedem sculpturi, vase, obiecte din bronz, din cea romană
– sculpturi, bijuterii, giuvaeruri, pietre nestemate, obiecte
din bronz. Prima sculptură este cea a unui „Războinic
rănit”, se presupune că este a primului grec care a păşit
pe pământul Troiei– Protesilaos, fiul regelui Thessaliei.
El ar fi ignorat avertizarea oracolului şi ca atare a fost
primul om ucis în bătălie, de către Hector. M-a impresionat
Statuia din marmoră a unei „Amazoane rănite”;
este o copie romană a celei originale greceşti. Ştim că
în arta greacă amazoanele erau femei războinice din
Asia Mică, descrise ca luptând cu eroism întocmai ca
Heracles, Achile şi Tezeus. Această statuie reprezintă o
refugiată care şi-a pierdut armele în luptă şi sângerează
dintr-o rană sub sânul drept. În ciuda situaţiei grave a trupului,
faţa ei nu arată durerea, reţinerea emoţională fiind
caracteristică artei clasice a secolelor V şi IV î.e.n. Apoi
privim „Capul Atenei” din perioada elenistică, sec.3-2,
„Cap al bunătăţii” şi multe alte statui din marmură. Cele
greceşti, în special, reprezintă imaginea omului ideal:
frumos, virtuos, curajos şi îndemânatic. Ca să înţelegem
reprezentările acestor minunate sculpturi, trebuie să
ne amintim de istoria artei greceşti, adică cele patru
perioade: cea homerică, apoi cea arhaică, cea clasică şi
cea elenistică. Statuile din perioada homerică erau pictate
şi decorate cu motive geometrice; în perioada arhaică erau
reprezentate chipuri de zei lucrate din lemn şi imagini
fantastice de centauri, sfincşi, gorgone. Totuşi în această
perioadă s-au creat imagini de zei şi de eroi din mitologie,
după chipul oamenilor reali; în perioada clasică s-au
creat sculpturi cu chipuri pline de măreţie, de eroism şi să
nu uităm că, din punct de vedere arhitectural, în această
perioadă a fost construit Partenonul, pe Acropole - dealul
care domină Atena. În perioada elenistică se adânceşte
cunoaşterea omului, care este de multe ori reprezentat în
anumite momente de acţiune (ex. „Marsias în supliciu”
este imaginea unui corp deformat prin supliciu). Îl regăsim
aici. În general sculpturile care înfăţişează trupurile goale,
aşezate aici pe piedestale înalte, mă întristează. Recunosc
măreţia lor, calitatea compoziţiei acestor sculpturi, admir
amănuntele anatomice ale corpului omenesc, armonia lor,
frumuseţea, dar mă întristează! Le privesc şi aştept…
Cineva rostea, atât de inspirat, despre fericirea celor care
pot auzi sculpturile vorbind…
În partea destinată Artei romane aflăm „Portretul
Impăratului Augustus” şi „Bustul unui bărbat cu barbă”,
pline de măreţie. „Cupidon şi Psyche” realizată în 1794
de către Antonio Canova, este impresionantă. Lucrată
din metal şi acoperită cu ghips, statuia Zeului dragostei,
fiul lui Venus, străluceşte fermecător; mâinile ridicate
ale lui Psyche şi împreunate cu ale lui Cupidon, ca două
perechi de aripi, se pregătesc pentru îndelungatul zbor
al dragostei. Alt exemplar, aflăm că se găseşte la Sankt
Petersburg. Discutăm despre povestea vieţii acestei tinere
vestită pentru frumuseţea ei; părăsită de părinţi pe un
munte, a fost dusă de vânt într-un palat unde se iubea
numai noaptea cu un necunoscut al cărui chip nu avea
dreptul să-l vadă. Încălcând interdicţia, aprinzând la un
moment dat un opaiţ, l-a văzut pe Zeul dragostei; acesta
supărat că i-a încălcat legământul, o părăseşte; Psyche îl
caută. În final, capriciosului Zeu i se face milă de soarta
ei şi iubind-o totuşi, o ia în ceruri, o face nemuritoare şi
trăieşte veşnic cu ea.
Păşim sfios printre alte sculpturi romane, vase,
bijuterii, giuvaieruri, bronzuri.
În partea dreaptă din faţă sunt multe camere cu
obiecte de artă engleză şi franceză din palatelor europene,
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
VAVILA POPOVICI
47

Proză
aparţinând secolelor 15-18: Mobilier, ceramică şi sticlărie, atâta timp, atâta dragoste de frumos, atâta maiestrie, atâta
lucrări din metal, tapiţerii şi pânzeturi. Păşind mai departe, ambiţie, atât profesionalism Ce vremuri! Acum trăim alte
descoperim tabloul „Creaţia lui Adam” - scena biblică vremuri şi nu vom mai fi în stare să mai realizăm ceea
– care ne evocă starea de închinăciune. Expoziţia se ce au realizat oamenii Renaşterii, perioadă de înflorire
continuă cu arta secolelor 17 şi 18, sculpturi din Spania şi culturală şi artistică, din secolele 15-16. Nu nu vom fi în
Italia. Aici mă impresionează un imens tablou care ocupă stare, trăim în alt timp, avem alte priorităţi, alte gusturi,
o parte din perete, o tapiţerie lucrată cu migală, în culori alt ritm al vieţii... Tronează tabloul francezului Jean-Auguste-Dominique
Ingres „Princesse de Broglie”, realizat
diafane, reprezentând o scenă mitologică, porţelanuri de
Meissen, obiecte din argint, ceasuri şi diverse ornamente. în sec.19, coafura căreia este de o sobrietate marcantă, iar
„Evanghelia iluminată” este un manuscris realizat într-un rochia este colorată în albastrul unui cer spălat de nori.
centru monahal din regiunea Ambara – Etiopia. Conţine Mai privim „Cina cea de taină”, pictură realizată în sec.
178 de foi care descriu viaţa lui Iisus şi portrete a patru 17, după pictura lui Leonardo da Vinci.
evanghelişti care prezintă conţinutul capitolelor acestei Intrăm în Sala Armelor şi Armurilor: arme europene,
islamice din secolul 15, arme turceşti din perioada
cărţi sfinte. Noul Testament a fost tradus din greacă
(Greek), limba Etiopiei. Începuturile civilizaţiei etiopiene Imperiului Otoman, japoneze şi altele. Nu mă pasionează!
încep în secolul 6, când imigranţii din Arabia au fuzionat Aceste arme şi armuri dezvăluie ura şi dorinţa de răzbunare
cu grupuri indigene şi au
a oamenilor din acea vreme. În
dezvoltat regatul lui Aksum.
vremurile noastre avem alte
Ne amintim de secolul 4 în
arme, alte armuri…
care creştinismul a devenit
Ieşim şi ne îndreptăm
religia oficială.
spre stânga, trecând din nou
Sculpturi din perioada
printre sculpturile greceşti şi
Renaşterii italiene - secolele
intrăm în sala Colecţiilor africane
şi americane: sculpturi
15-16: Michelangello! După
ce am citit „Agonie şi extaz”,
dorinţa mea de a vedea
aur şi argint. În prelungire -
în lemn, în piatră, obiecte din
Italia a crescut… „David”
cofetăria şi restaurantul.
se prezintă în măreţia lui;
Urcăm la etajul doi, considerat
inima acestui muzeu.
admirăm frumuseţea trupului
şi forţa care o emană, gata în
Este expusă Arta medievală
orice moment de o pasiune
din secolul 15 până în secolul
puternică. Este o sculptură
19, copii după Goya, Durer
fascinantă, imitând creaţia
şi Rembrandt. Superbă este
divină. O studiem cu răbdare,
pictura lui Giovanni Paolo
încercând să-i descoperim
Pannini (sec.18, ulei pe pânză).
defectele despre care au scris
„Vedere a Romei moderne”, o
unii: mâna dreaptă puţin
lucrare originală prin încorporarea
ingenioasă a peisajelor,
prea mare, gâtul prea lung,
piciorul stâng mai lung decât
elemente cu desen arhitectural
cel drept, asimetria feselor…
şi scene pictate, o întoarcere
Aşa este! Dar splendida lui
la natură şi un interes deosebit
siluetă, textura cărnii, nările palpitânde, cuta de pe frunte pentru perioada trecută, romană. Şi coloritul este superb:
şi multe alte amănunte ale expresiei, au determinat celebritatea
acestei statui.
nesc acest tablou, aici, în acest Muzeu. Copiii mei au
predomină roşul şi cărămiziul. Nu mă aşteptam să întâl-
Urmează sculpturi din restul Europei, din secolul lucrat o zi întreagă la un puzzle primit din Statele Unite,
16 şi până în secolul 19, lucrări ale lui Rodin. Tabloul care urmărea reconstituirea acestei picturi. „Îţi aminteşti,
„Sfântul Petru ca Papă” este realizat de Bertrand Francoise Ioana, de acest tablou” o întreb copleşită de emoţie.
Dupon, în 1689, figura Papei fiind inspirată din cele aflate Ne deplasăm, mai mult plutim, realizând o mişcare
în mormintele romane.
de translaţie pe luciul marmorei de culoare deschisă. Din
Coborâm pe nişte scări la mezanin şi vedem nou sculpturi, picturi şi artă decorativă europeană din
Colecţia Robert Lehman, dispusă în mai multe încăperi, cu secolul 19, printre care „Tânăra domnişoară în 1866” a
picturi, artă decorativă, desene, picturi italiene începând lui Manet. În continuare Artă cipriotă, sala cu lucrări de
cu anul 1300: Petrus Christus, Goya, Ingres, Rembrandt, Artă din Japonia, Asia şi China; tot aici sunt colecţiile
impresionişti şi post-impresionişti, emailuri, sticlă pictorilor europeni, desene, printuri şi fotografii. O
veneţiană, bronzuri; arabescuri, statui, colonete, nervuri, colecţie specială cu picturi din secolele 14-16: El Greco
lanţete, toate acestea pe vase de sticlă, vase din metale este prezent aici cu „Viziunea Apocalipsei”, tablou de o
nobile, pe mobilier din lemn, din metal, pe bijuterii din gravitate impresionantă, „Închinarea păstorilor”; liniile
aur şi argint; totul încărcat, dantelat, armonizat, găurit, curbe care se întretaie crează o viziune mistică, parcă vezi
aurit... Minunate şi uluitoare lucrături făcute de mâna îngerii plimbându-se pe cer. “Vedere a oraşului Toledo”,
omului... Ce fel de oameni au fost De unde atâta răbdare, un oraş sub un cer de furtună, în care formele norilor par
48 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Proză
nişte flăcări de lumină şi întuneric, simbolizând haosul… tentele pământii dar luminate de undeva din spate, ale
„Cardinalul Fernando Nino de Guevara”, personalitate lui Rembrandt. Cineva spunea că acesta din urmă picta
marcantă, preşedinte, pe atunci, al Sfântului Oficiu din în lumină, adică pe fondul luminii aşternea culorile sale
Toledo, „Autoportret”. În toate tablourile lui figurile sunt pământii. Dar câţi alţii nu se alătură acestor pictori geniali!
alungite, ca şi cum ar tinde să se înalţe la ceruri, sub forma
unor flăcări luminoase. Culorile iau locul luminilor, ele Închid ochii şi-mi apare în imagine tabloul din
uimesc prin varietatea şi intensitatea lor.
dormitorul Ioanei... „Santa Maria de la Salute” cu domul
Nu lipsesc Rembrandt, Goya, Ingres, Jan van său dublu... Cupola albă cu volutele-i întortocheate, cu
Eyck, Poussin, Raphael, Tiţian, Van Dyck, Velasquez, scara-i pentagonală şi cu o mulţime de statui; o Evă
Veronese şi alţii. „Autoportretul lui Rembrandt” tronează aproape goală, situată pe înaltul unei cornişe. O copie a
pe peretele central al sălii, îl poţi privi chiar înainte de tabloului lui Canaletto care se află în muzeul italian. Şi
a intra în sala respectivă. Mai descoperim şi al doilea coloritul alb – roz, până la cărămiziul pal... Peninsula în
autoportret, deci unul făcut în 1659 şi altul în 1660, apoi capătul căreia este situată cu adevărat biserica, se află
„Aristotel cu bustul lui Homer” şi „Portretul Nobilului între cele două mari canale: Giudecca şi S.Marco, pe principala
arteră de circulaţie a Veneţiei – Canale Grande...
oriental”. Iată şi „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp”
pictura care i-a adus celebritatea: se execută disecţia unui Un autor francez spune că este cel mai minunat loc din
cadavru, pictorul având aici rolul unui regizor, punând în lume. Cred!, dar şi pictorul a reuşit să redea pe deplin
scenă actul respectiv. Îmi plac tablourile lui Rembrandt frumuseţea şi misterul acestui locaş sfânt. Nu degeaba a
„la nebunie!”, nu numai pentru lumina pe care o foloseşte fost considerat, la începutul secolului 18, unul din marii
cu măiestrie, ci şi pentru expresivitatea chipurilor, pentru poeţi ai Veneţiei!
lumina lor interioară care străbate trupurile şi ajunge până Mergem mai departe... Ştiam că Tintoretto (sec.16)
la noi, cei ce privim „de departe”, aşa cum îi plăcea să este regele pictorilor puternici, poate chiar violenţi, prin
recomande celor ce-i priveau tablourile. Octavian Paler tuşele remarcabile şi ne convingem privindu-i lucrarea
spune într-o carte a sa, că bătrânii lui „obişnuiţi” par nişte „Miracolul pâinilor şi al peştilor”.
filosofi. Şi are dreptate!
De fapt, fiecare pictor, a folosit culorile, luminile,
Mi-a plăcut tabloul lui Viller „Fată pictând”; un umbrele, tuşele, spre a-şi exprima iubirea, a-şi face visul
chip diafan, cu îmbrăcăminte tot atât de diafană; fata nemuritor, într-un mod mai calm sau mai tulburător, mai
pictează în lumina care pătrunde prin fereastră. De asemenea
m-a amuzat tabloul pictorului Chardin “Baloanele de Gândesc: În poezie, cuvintele trebuie să redea şi culori,
melancolic sau mai grav, după temperamentul fiecăruia.
săpun”, în care o tânără este surprinsă în momentul în care şi lumini, şi umbre, şi tuşe. Aparent este mai uşor, dar
se joacă cu un pai în gură, suflând şi formând un balon numai aparent! Iar dacă spuneam că sculpturile mă uimesc
de săpun. Apoi Tiţian redând în tablourile sale frumuseţea şi mă întristează, picturile mă bucură; oricum şi unele şi
nudă, îndrăgostit fiind de formele pline ale femeii, de altele se adresează minţii şi ajung cu rapiditate la suflet.
culorile puternice pe care le-a folosit în pictură. Toate Se poate şi invers!
acestea le vedem în tabloul „Danae”, femeia cu forme Studiul „Capul unei femei” a lui Oreuze din Franţa
pline, carnaţia ei având gingăşie şi graţie, stând întinsă şi îmi place şi îl privim minute în şir.
bărbatul la picioarele ei, adorând-o... alb, albastru, verde şi În sala Artei moderne şi contemporane, adică
maro, lumini şi umbre, umbre şi lumini... Femeia se lasă perioada de la 1900 şi până în prezent, vedem lucrări de:
adorată asemenea unei divinităţi. „Madona cu copilul” Boccioni, Bonnard, Matisse. Privim tabloul „Marguerite
tablou pictat de Duccio di Buoninsegna (sec.13); Maica purtând pălărie” realizat în 1918, în Franţa de către Henri
Domnului poartă copilul pe braţul stâng şi îl arată lumii Matisse şi sesizăm seninătatea chipului; este pictură în
întregi. Icoana are o tentă bizantină dar şi una modernă. ulei pe pânză. Cubistul Georges Braque, prietenul lui
Cu uşurinţă şi graţie pictorul a încercat să ne dăruiască o Picasso de care se desparte mai târziu, este prezent cu
rază din frumuseţea imaterială, divină...
pictura sa „Masa muzicianului”(1913), în care obiectele
Fecioara Maria o întâlnim sub penelul mai multor se orânduiesc cumva pe verticală, mai mult decât în profunzime,
de parcă ar ieşi din sfera atracţiei gravitaţionale.
pictori, dar este mereu alta şi totuşi aceeaşi: ne uimeşte
şi ne tulbură privirile şi sufletele. O privim cu interes şi Pablo Ruiz Picasso, cel ce s-a jucat cu formele, practicând
smerenie.
asprimea lor şi în jocul său ajungând până la cubism, este
Şcoala veneţiană ne aduce desigur în memorie prezent cu multe lucrări, printre care: „Portretul Gertrudei
pe Tiţian, Veronese, Tintoretto, Giovanni Bellini şi Gorgione.
Bellini este de fapt numele unei familii de pictori în ulei pe pânză. Celelalte lucrări cred că sunt aduse de
Stein”, realizat în 1906 şi „Arlechinul” în 1901, picturi
veneţieni, dintre care Gentile şi Giovanni au fost cei mai la alte muzee, deoarece a fost o perioadă de expunere a
talentaţi. Giovanni se spune că a influenţat întreaga şcoală operei acestui pictor spaniol, atât de adorat de unii. Sincer,
veneţiană, cu coloritul său şi cu invenţiile sale alegorice.
“Sfânta Familie” a lui Veronese pe care o admirăm trebui să mă explic: Aceşti cubişti preferă natura moartă
nu mă mişcă tablourile lui! De gustibus... Poate totuşi ar
aici, plină de bogăţie şi fast, este, de fapt, o apoteoză şi şi chiar dacă includ şi figuri umane, psihologia individului
nicidecum reprezentarea familiei sărace a lui Iosif. Privim le este indiferenă.
picturile lui cu interes, ştiind că este considerat ca fiind Mai curând m-a impresionat fantezia suprarealistului
spaniol Salvador Dali, din tabloul – „Acomodarea
cel mai mare colorist...
Comparăm galbenul lui Tiţan, roşul lui Rubens, dorinţelor”, realizat în 1929. Apoi „Studiu” al francezului
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
49

Proză
George Braque, fondator al cubismului, alături de Picasso,
realizat în 1939, reprezentând chipul frumos, angelic
chiar, al unei femei.
Cu mare interes căutăm sala în care sunt expuse
lucrările lui Brâncuşi şi la găsirea ei ne bucurăm
ca nişte copii. Găsim trei lucrări ale lui: „Pasărea în
spaţiu strălucind”, realizată din marmură în 1923. Întradevăr
străluceşte ca şi cum ar fi luminată de o lumină
misterioasă, de natură cosmică. Concepută fără aripi,
fără pene, lucioasă, lustruită şi închisă în sine, sculptura
lui Brâncuşi radiază în jurul său frumuseţe şi speranţă.
Îmi amintesc de cele aflate de la Petre Ţuţea, anume că
Brâncuşi ar fi fost întrebat de cineva care a fost ideea
pentru înfăptuirea „Măiastrei” şi Brâncuşi ar fi răspuns:
”Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă şi când
am constatat că nu o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva
mi-ar fi dat peste mâini.” Obsesia vieţii lui fusese taina
zborului. „Muza adormită” - lucrată în bronz, sugerează
visul. De data aceasta muza visează cu ochii deschişi…
Interesant! Se spune că portretele lui de copii au anticipat
visul muzelor adormite, dar modelul acestei muze i-a
fost o baroneasă, prietenă a lui Rodin.. Erau de fapt nouă
muze, fiice ale lui Zeus, inspiratoare ale artelor care în
mitologia romană purtau numele de Camene. Faptul că în
această sculptură muza este adormită (care dintre ele),
poate sugera supliciul la care este supusă arta, fără a-şi
trăda suferinţa în afară, poate din mândrie, pe suprafaţa
obrazului neaflându-se nici o cută… A treia sculptură pe
care o vedem este „Portretul lui Nancy Cunard” lucrată
tot în bronz. Văzând-o de la distanţă, rămân contrariată
pentru câteva clipe: nu este cumva „Negresa blondă”, sau
„Pasărea de aur”- bronzul din 1933 Nu, nu! Este Nancy
Cunard, o poetă pe care a întâlnit-o Brâncuşi, prietenă cu
Tristan Tzara. Părul ei strâns la ceafă, nasul caraghios,
înclinarea capului asimetrică faţă de trup, totul sugerează
o figură comică.
Copiii încearcă să-mi tempereze emoţiile, neştiind
că acest maestru îmi evocă amintirea locului unde mi-am
petrecut o parte din copilărie…
În această sală a Sculptorilor europeni privim:
„Moartea lui Socrate” a lui Jacques-Luis David, cel care
la sfârşitul vieţii sale, a considerat că tabloul istoric este
singurul vrednic de apreciere. Ne oprim în faţa imensei
sculpturi a lui Auguste Rodin „Burghezii din Calais”-
lucrată în bronz, asamblată pentru prima oară în 1885, la
Paris şi zece ani mai târziu, în holul primăriei din Calais.
Alături este „Heracles arcaş” sculptura lui Antoine
Bourdelle, realizată între anii 1817-1923, în care-şi arată
prin această operă, ura şi dorinţa de răzbunare împotriva
asupritorilor.
În altă sală găsim expusă: Arta Cipriotă, Arta
Asiei Centrale şi Islamice, Arta Coreeană, Japoneză; apoi
urmează sala Instrumentelor muzicale, de la apariţia lor
şi până la cele existente în zilele noastre. Din balconul
imens al sălii Artei Asiei Centrale şi Artei Islamice se
vede parcul interior al Muzeului. Întorcându-ne spre
perete vedem impresionanta sculptură în lemn pictat şi
aurit „Sfântul Ioan Botezătorul”, realizată în Spania, în
secolul 17, de către Juan Martinez Montaneseste: Sfântul
Ioan arată cu degetul, atrăgând atenţia asupra sosirii lui
Iisus; este îmbrăcat în haină din piele de cămilă care este
simbolul tradiţional, făcând aluzie la simplitatea vieţii
din care a provenit.
Coborâm cu liftul la „Ground floor” şi vizităm sala
Artei egiptene, în care sunt expuse mumii şi sarcofage.
Sigur că este trist, macabru să le priveşti, dar este totodată
interesant; deschizi ochii bine şi gândeşti, îţi explici cum
s-a dezvoltat această artă; privim figurile drepte având
părţile corpului perfect simetrice faţă de mediana care
le traversează şi aceasta deoarece Egiptenii credeau că
sufletul (parte a fiinţei) pe care o numeau ka, continuă să
trăiască şi după moartea trupului şi că se poate întoarce în
trup. De aceea îmbălsămau trupurile, pentru a nu putrezi
şi mai puneau în morminte statuia celui mort pentru a
fi înlocuit trupul, în cazul putrezirii. Aşa s-a dezvoltat
sculptura şi pictura lor, având un caracter religios-funerar.
Doar capul era sculptat cu mare atenţie, pentru a reda cât
mai bine trăsăturile feţei. Culorile folosite erau: galbenul
pentru femei şi maroul pentru bărbaţi.
Sala costumelor este închisă pentru renovare şi în
pliant se indică faptul că poate fi vizitată începând cu data
de 12 decembrie 2006. Înainte de plecare mai vizităm
templul egiptean restaurat - Templul lui Dendur, construit
din stânci de mare, de către Romani, în cinstea unor zei.
Este expus în acest Muzeu din 1978. Templul măsoară
25 metri până la poarta din dreptul râului şi este înalt de
aproximativ 8 metri. Baza Templului este decorată cu
sculpturi reprezentând plante care cresc în apa Nilului.
Totul foarte interesant!
Ieşim tăcuţi, uluiţi, copleşiţi de orele de admiraţie
şi de farmec. Câţi bani s-au cheltuit pentru cumpărarea
acestor opere de artă! Şi totul făcut în ideea grijii pentru
sufletele noastre!Această grijă adaugă segmentului de
civilizaţie materială, un alt segment - cel spiritual, atât
de important pentru viaţa noastră.
Ora cinci şi un sfert. Muzeul se închide. Vrem să
beneficiem de ultimele minute... Muzeul se află în aria
Parcului Central. Ieşim din Muzeu, ne fotografiem pe
scări, suntem obosiţi, dar îmbogăţiţi sufleteşte. Profităm de
puţinele ore de lumină care mai însoţesc această zi, şi ne
îndreptăm spre una dintre intrările Parcului. Pe o porţiune
a şoselei care mărgineşte parcul, staţionează trăsuri de
închiriat, pentru plimbări în parc. Intrăm în adâncul parcului
care are o lungime de 4 km. şi o lăţime de 0,8 km.
În interiorul parcului; sunt alei şi străzi, vegetaţie foarte
bogată, copaci, flori, bănci. Ne plimbăm, ne odihnim pe o
bancă, timpul se scurge prea rapid, ne ducem spre maşină
şi plecăm spre casă.
După spusele unui monah artistul trebuie să facă
ceea ce-i place, să-i placă ceea ce a făcut; să nu-i pese
de nimeni şi de nimic”. Da, artiştii sunt oamenii care
simt cel mai bine libertatea! Şi iată ce minuni au realizat
folosindu-se de libertate! Să dăm crezare filosofului care
spunea că artistul are menirea de a media între lumea
de sus şi cea de jos şi aceasta este aşa-numita „poziţie
cosmică a artei”.
50 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Poesis
Mariana Strungă
Din volumul „EXTAZUL CENUŞII” 2006
CUVÂNT ŞI-N POEM ISPITÃ
Inimã
cãlãtoritã
Cântec peste moarte
pur
Îndoialã
risipitã,
Stea de purpurã
-n azur,
Raþiune
debordantã
În al paginii
înscris,
Mâna-ºi lasã
arogantã
Visu-n gânduri
circumscris.
Compasiune
inutilã
Pentru-al vieþii
rai obscur,
Pentru tot ce-a fost
ºi nu e,
Pentru tot ce-i
împrejur,
Cuvânt
ºi-n poem ispitã,
Armonie
risipitã
În oglinda
infinitã.
ZBOR MIORITIC
Nicãieri ºi pretutindeni,
pretutindeni, dor arzând,
Sunt lumina doinitoare-n
visul umbrei pe pãmânt,
Ce îºi cautã scrumul nopþii
ºi-n altarul dimineþii
Sufletul sã-ºi întrupeze
ca sã-l dea ofrandã vieþii.
Nicãieri ºi pretutindeni,
pretutindeni plãsmuind
Caut sublima decantare
armonii noi încifrând
ªi-n oglinzile de aºtri,
ºi-n oglinzile de dor
Sã aºez sigiliul tainei
mioriticului zbor
Nicãieri ºi pretutindeni,
pretutindeni ºi cântând
Sã jurãm pe veghea sacrã
a bradului bãtut de vânt,
Sã zidim din suflet, suflet
ºi din slove, slove noi
Macilor purtând spre slavã
jertfa celor vii în noi.
Nicãieri ºi pretutindeni
pretutindeni ºi durând,
S-adunãm din depãrtare
cântecul mereu arzând,
Inimile sã le-adune,
inimile sã-nfloreascã,
Sã-mplineascã legãmântul
celor ce-au ºtiut sã iubeascã.
Nicãieri ºi pretutindeni,
pretutindeni evocând
Sã suim pulberii piscul
gândului, mereu vibrând,
Sã-ndreptãm zodia ºuie
care tot ne trage-n jos,
Inimii sã-i dãm simþirea
însetatã de frumos.
Nicãieri ºi pretutindeni.
pretutindeni fremãtând
Sã aprindem vieþii stele
pentru-a nu uita nicicând
MEDITAŢIE
E un culoar prin care aspir
spre mai înalt,
ªi-n care nerostirea se-aseamãnã
c-un dor,
De unde se strãvede soarele
ce se-mparte
În raze ce-n oglindã ard
sângerând sonor.
ªi-aº vrea sã trec de uºa
de sardiu ºi iaspis,
Dar aerul roºiatic m-absoarbe
înapoi,
În cea din urmã tainã
din lacra mea de vis,
De unde curg luminã de cuvânt
înspre voi.
Apã ºi foc, luminã se contopesc
cu lutul,
ªi gnoza, înc-o datã
cu spiritul vital,
În lumea din oglindã
respirã infinitul
Când în stele de carne
se-ascund stele de-astral.
Cu braþele-mi de iarbã
cuprind cerul albastru,
Ce se adãposteºte-n
al ochiului preaplin,
Cu flori de inocenþã în ochi
ascund alt astru,
Sã nu mai ºtiu de clipa
cãreia-i aparþin.
Fluidicã himerã în noaptea
ce mã cere,
Vis veºnicind lumina
care m-a fost ivit,
Nici moartea, cã e moarte,
nici viaþa ce-i durere,
Nu-s decât aparenþe
ce se succed grãbit.
Sunt numai aparenþe
ce se succed grãbit.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
51

TAINA TAINELOR, IUBIREA
Doamne,
Eºti lumina lumii,
Ce aºteaptã
înflorirea
Inimii,
înlãcrãmatã
-n taina tainelor
iubirea.
Te-am gãsit
în suferinþã,
Cât mi-a fost
îngãduit,
Inima ºi gândul
tainic,
Cu lumina-Þi
le-am hrãnit.
În genunchi
cu umilinþã
ªi cu sufletu
-n rostire,
Eu implor
a Ta iubire
ªi Îþi cer
cu stãruinþã
Sã îmi spui ºi mie,
Tatã,
Tu, izvor
de mântuire,
Dacã viaþa
e durere,
Dacã tot
e amãgire,
Spune-mi, spune-mi,
unde, oare,
Mai existã
fericire,
Spune-mi, unde-altunde,
Doamne,
Este marea Ta
iubire
Cãci Tu eºti
nemãrginirea
Ce aºteaptã
sã-nfloreascã
Inima
neprihãnitã,
Taina tainei
s-o iveascã.
Poesis
MAGNETISM NOCTURN
Când ochii mei
în noaptea ta pãtrund,
Magnetizând
grotescul cu sublimul,
Stele de dor
pogoarã peste prund
ªi-mi reînvie-n suflet
arlechinul.
ªi iarãºi în iubire
mã-nveºmânt
ªi lacrima mi-o ºterg
nevinovatã,
Pe-un tren de aur
te înalþ în gând
ªi clipa o închid
într-o duratã.
Eliberat de lut
ºi de timp vid
Îþi pun coroana mea
de neuitare,
Cioplitã dintr-un
diamant lichid
În veºnicia
clipelor amare.
Nici nu mai ºtiu
ce oare mi se-ntâmplã,
În vraja nopþii
când te tãinuiesc,
Dar simt cum ochii-þi
în ai mei se-mplântã
ªi din ne-moarte strigã:
„TE IUBESC!”
Când ochii mei
în ochii tãi pãtrund
Magnetizând
poemul cu destinul,
De tine, preaiubite
iar m-ascund
Sã râd ºi sã mai plâng
cu arlechinul.
CU CHIPUL TĂU,
CU CHIPUL MEU
Cine eºti tu
Cine sunt eu
Ne-am cunoscut, oare,
vreodatã
Sus – rãbduriul
nepãtruns
Jos –câini
ce din adânc ne latrã.
M-ai cunoscut
Te-am cunoscut
Ne-am fost iubit,
sau niciodatã
Pãmântul viu
dintru-nceput
Când moare
se preschimbã-n apã.
Iar moartea apei
iscã aer
ªi aerul murind
e foc,
De ºapte parce
tors în caer
Spre-a pregãti
eternul joc.
Iar focul viu
din azimut
Când vine moartea
sã-l atingã,
Aer devine
-n zbucium mut
De stele
care-ar vrea sã ningã.
Iar aerul murind
e apã
La margine de lut
ºi gând,
ªi apa
murind dintr-o datã
E-altarul umbrei
pe pãmânt.
Cine sunt eu
Cine eºti tu
Vibraþie cu-aripi
de moarte,
O lacrimã
-ntre da ºi nu,
Cuvânt reîntrupat
în parte.
Te-am cunoscut
M-ai cunoscut
Omega
muºcã-n Alfa greu,
Reîntrupându-se
mereu
Cu chipul tãu,
cu chipul meu.
52 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Muzică
Omagiu la o aniversare a maestrului Doru Popovici
Se cuvine să întâmpinăm cu urările noastre cele
mai bune aniversarea unui neobosit creator, nobil fiu al
Banatului, născut în 17 februarie, zi fastă, când a venit
în lume spre a spori zestrea spirituală, prin lucrările
sale, cu care vrea să bucure pe semenii săi. Şi cum ar
putea fi altfel; el e un adevărat făurar de frumuseţi şi
înţelepciune.
P e r s o n a l i t a t e
polivalentă, profesor universitar,
compozitor, muzicolog,
critic muzical, scriitor,
filosof, om de permanente
iniţiative, dăruindu-se cu sentiment
de responsabilitate
pentru rezolvarea problemelor
muzicii româneşti pentru care
a trăit şi trăieşte. “Muzica e
Patria mea” afirmă dânsul, şi
nu pot să nu amintesc glasul
din radio al dânsului, care e de
zeci de ani, din 1968, e darul
ce intră în casele noastre aducând vestea unei lansări de
carte, a unui concert, în aşa numitele “Corespondenţe
spirituale”, pe care le aşteptăm şi ne bucură, aşa cum
o zi în care răsăritul soarelui ne luminează. Şi apoi
medităm la cele spuse.
În ultimele zile am urmărit cum la Bucureşti,
12 februarie a fost ziua de sărbătorire a Centrului
Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, în
cadrul căreia s-au executat lucrări de-ale sale de către
personalităţi ale culturii noastre. Între acestea, pianista
Ilinca Dumitrescu, o somitate. Maestrul Doru Popovici
s-a născut ;la Reşiţa, a studiat la Colegiul “Diaconovici
Loga” din Timişoara, apoi la Conservatorul “Ciprian
Porumbescu” din Bucureşti. Cu multă recunoştinţă
îşi aduce aminte de profesorii săi: Ion Românu, Liviu
Rusu, Mihail Jora, Mihail Andricu, Ioan D. Chirescu.
Îndrăgostit de ţara sa, de literatura clasică, de
marele nostru triumvirat – Eminescu, Enescu, Brâncuşi
– de la vârsta de 21 de ani când a fost distins cu primul
său premiu, de sub pana sa măiastră au apărut 21 de
cărţi despre muzica românească, modernă şi universală,
nenumărate eseuri, romane, poeme în proză şi
tulburătoare opere ca “Mariana Pineda”, “Prometheu”,
“Omagiu lui Ţuculescu”, “Omagiu lui Enescu”, “Simfonia
bizantină”, “Interogatoriul din zori” şi altele. Şi
lista continuă cu încă multe fermecătoare creaţii, încât
nu poţi să nu te întrebi cu admiraţie şi cu uimire cum îşi
împarte şi valorifică timpul, în întrecere cu sine însuşi,
spre a le izvodi. În ultimele luni a lansat două volume:
eseul monografic “Am cântat în vremuri de bejenie”,
închinat celebrei soprane Alexandra Niculescu Feraru
şi “Miltiade Nenoiu muzicianul poet”. În amândouă
lucrările personalităţile sunt prezentate pe fundalul unei
întregi epoci, finalul secolului 19 şi începutul secolului
20, o adevărată istorie, oglindă a culturii româneşti cu
ELENA mira popescu beleavcenco
ale sale bune şi rele.
Se cade să admirăm opera complexă, originală
şi profund naţională a maestrului Doru Popovici pentru
care în 2002 a fost distins cu Marele Premiu pentru întreaga
activitate, acesta adăugându-se la alte 17 premii
anterioare ale breslei muzicale, premiul Academiei
Române, cele cinci distincţii ale Societăţi Române de
Radiodifuziune, premiul Ion Vidu, diplomele de merit
ale municipiilor Braşov, Timişoara, Reşiţa, titlul de Comandor
al Italiei, premiul Uniunii Compozitorilor din
fosta Iugoslavie, premiul Pro Musica din Budapesta,
medalia Tristan Tzara (UNESCO), medalie jubiliară
Mihai Eminescu.
Oriunde răsună una din creaţiile sale muzicale
e primită cu căldură şi omagiată. În ele se simte
vibraţia sufletului său sensibil, profund legat de locurile
copilăriei şi de folclorul nostru, dorind să triumfe lumea
spiritului asupra materiei
“Dorul ce te împresoară
Ori spre bine, ori spre frumos
Rodeşte creaţii comoară
Un dar ce oferi ca un prinos
Petreci orele cu credinţă,
O melodie când izvodeşti
Prin fiecare notă scrisă
Ofrandă Domnului jertfeşti
Visezi la curăţia vieţii
Ispitele vrei să le învingi.
Cu cântul tău mângâi pe semeni.
Iubire dărui, răul s-alungi.”
Realizatorii revistei “Coloana Infinitului”, care
se bucură de a sa valoroasă colaborare, îi urează sănătate
şi încă mulţi ani bogaţi în noi creaţii şi succese!
Mi-e dor
DORU POPOVICI
Mi-e dor de dealurile aromitoare
Ale Caraşului meu natal
De Reşiţa învăluită
În fumul plumburiu bacovian al furnalelor
De oamenii ei,
Cei cu sufletul fremătător precum viorile Cremonei,
De cântece doinite, despre dragoste şi pace,
De sate cu oameni buni, blajini, cu suflet înalt şi drept,
De înţelepciunea ţăranilor identificată dorinţei
De a făptui binele lumii,
De o lume de mit, în care fecunditatea pământului
Şi puritatea inimilor omeneşti
Se-ngemănează
Sub arcul cosmic al armoniei planetei
Şi-n care trubadurii cântă:
- „De nu-i dragoste şi bună învoire,
Viaţa e singurătate deşartă!”
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
53

Muzică
80 DE ANI DE LA MOARTEA TENORULUI
TRAIAN GROSĂVESCU
Ziua de 15 februarie 1927 a fost o zi de
tristă amintire, de când glonţul ucigaş pornit din
mâna criminală a propriei sale soţii a curmat viaţa
cântăreţului bănăţean în plină glorie, la doar 31
de ani.
România a mai dat lumii muzicale voci frumoase
de tenori care
au răsunat pe marile
scene ale lumii, precum
Grigore Gabrielescu,
Giovanni Dumitrescu,
Ion Băjenaru, Dinu
Bădescu, Emil Marinescu,
Ludovic Spiess
şi alţii, însă nici unul
nu a stârnit atâta entuziasm
şi speranţe, dar
nici atâtea regrete ca
tragica sa dispariţie.
S - a n ă s c u t
la Lugoj în data de
21 noiembrie 1895
în familia lui Constantin
Grosăvescu,
funcţionar superior la
Prefectura din Lugoj,
el de asemeni un talentat
cântăreţ în Corul
Reuniunii române
de muzică şi cântări
condusă de maestrul
Ion Vidu. Din copilărie
micul Traian alintat de
părinţi cu diminutivul
Bubi iar mai târziu de
prieteni şi colegi cu cel
de Ciutca s-a remarcat
prin deosebite aptitudini muzicale şi printr-o voce
cu un volum deosebit. A debutat la vârsta de doar
6 ani într-o piesă pentru copii: “Frumoasa din
pădurea adormită”, într-un rol de paj cu ocazia
unei serbări şcolare iar apoi în clasele superioare
ale Liceului “Coriolan Brediceanu”, participând
alături de tatăl său în corul lui Vidu, ca şi în alte
AUREL CONTREA
coruri lugojene, concomitent începând şi primele
studii muzicale sub îndrumarea doctorului Iosif
Willer.
După absolvirea liceului, pleacă la Budapesta,
unde alături de studiile de drept urmate la
insistenţele părinţilor la Universitate, studiază
şi pe cele muzicale la
Academia de muzică.
Izbucnirea primului
război mondial îl
obligă însa curând a-şi
întrerupe studiile, fiind
trimis pe frontul din
Italia, la Doberdo, unde
se remarcă de asemeni
prin cântec, fiind apreciat
prin aplauze atât de
prietenii din tranşeele
camarazilor de luptă,
cât şi de soldaţii italieni
din tabăra inamică,
care-i strigau: „BRAVO
AUSTRIACA!”. Rănit
şi decorat, se întoarce
pentru scurtă vreme în
Lugojul natal, după care,
la încheierea războiului
revine la Academia de
muzică din Budapesta
pentru continuarea studiilor.
Dar la solicitarea
compozitorului
Tiberiu Brediceanu,
Grosăvescu este chemat
şi încadrat din toamna
anului 1920 în corul
operei nou înfiinţate la
Cluj, urmând în paralel şi studiile muzicale la noul
conservator din capitala Ardealului sub îndrumarea
profesorului Ionel Crişianu.
Timp de trei stagiuni(1920 - 1923) se
remarcă şi ca solist, fiind promovat înainte de terminarea
studiilor în rolul Pinkerton din opera Madame
Butterfly în 20 decembrie 1920. În scurt timp
54 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

devine preferatul publicului clujean. Îşi însuşeşte
în scurt timp un pretenţios repertoriu (Cavaradossi,
Radames, Don Jose, Rodolfo, Canio, Turridu şi
Faust) şi întreprinde o serie de turnee, concertând
alături de alţi doi apreciaţi artişti, Aca de Barbu şi
Oskar Kalman în oraşele Arad, Timişoara, Lugoj
, 0raviţa şi în Bucureşti.
Un conflict cu conducerea Operei clujene
aflată sub direcţiunea lui Dimitrie Popovici
Bayreuth îl obligă a părăsi Clujul în ianuarie 1923.
Se îndreaptă spre Viena, unde după scurt timp
debutează la Opera Populară în rolul lui Canio
din Paiaţe, alături de alţi trei români: dirijorul
Jean Bobescu, baritonul Jean Athanasiu şi soprana
Viorica Ursuleac, obţinând un strălucit succes. Întreprinde
între timp şi alte turnee în oraşe precum
Budapesta, Graz, Praga şi Berlin, obţinând peste
tot succese importante, dar nu uită nici a vizita
oraşele patriei: Oradea, Cluj, Arad, Timişoara şi
Lugojul. În anul următor, reîntors la Viena este
angajat şi la Opera de Stat din Viena în decembrie
1924 pentru rolul lui Vasco da Gama din Opera Africana
de Giacomo Mayerbehr, obţinând un mare
succes alături de renumita soprană Maria Jeritza.
Alte succese deosebite le obţine în operele Andrea
Chenier de Giordano Bruno, într-un rol deosebit
de greu, care a fost refuzat de alţi mari cântăreţi
ai timpului ca Alfred Piccaver şi Tino Patiera. Dar
în paralel cu marile succese profesionale pe care
le-a re-purtat pe marile scene europene, viaţa sa
personală a fost umbrită în urma căsătoriei sale cu
Nelly Kövesdy, fosta soţie a unui colonel Dimitrie
Călţun, care ca şi tatăl ei Theodor Kövesdy a fost
agent în serviciul de spionaj al Austro-Ungariei.
Nelly Kövesdy era o femeie meschină, geloasă,
avidă după câştiguri, cheltuitoare la jocuri de cărţi
şi implicată la rândul ei în serviciul de spionaj
austriac. Aceasta l-a izolat de prietenii săi aflaţi
în capitala Austriei, precum erau compozitorul
Filaret Barbu, baritonul Titus O1ariu şi alţi membri
ai societăţii România jună. Traian Grosăvescu
a fost solicitat a colabora şi cu alte mari teatre
de operă precum Scala din Milano, Metropolitan
din New-York şi Opera din Berlin, la care urma
să plece chiar în ziua în care, refuzând a o lua cu
dânsul, a fost ucis cu premeditare sub ochii surorii
sale Olga.
Fotografia îl înfăţişează în costumul ducelui
de Mantova din opera Rigoletto de Verdi,
rol pe care-1 interpretase pentru ultima oară în
seara precedentă morţii sale, alături de renumitul
Muzică
bariton bulgar Georg Baklanoff. Misterul morţii
sale învăluie încă adevărata cauză a morţii sale,
fiind vehiculate trei ipoteze: gelozia patologică
a fostei sale soţii, faptul că acesta ar fi surprins-o
cu anumite acte de spionaj, sau o intrigă datorată
intenţiei unui alt tenor dornic a-i ocupa locul în
cariera sa profesională. Un fapt cert este că Tribunalul
din Viena a achitat-o în temeiul unei legi
austriece valabile în acel timp, care graţia pe cei
ce ucid din gelozie.
Dispariţia tragică a cântăreţului a însemnat
o grea pierdere pentru arta lirică românească şi
chiar universală, lucru scos în evidenţă doi ani mai
târziu, în iunie 1929, cu ocazia unui concurs la care
au fost rulate plăcile de gramofon ale celor mai
proeminenţi tenori ai vremii, precum: Grosăvescu,
Caruso, Piccaver, Fieta, Gigli, Kiepura, Pertile,
Volpi şi Tauber, s-a scris : “Dacă ar trebui să
acordam titlul de VOCE DE AUR, acesta ar trebui
acordat vocii lui Traian Grosăvescu.”
Moartea lui Traian Grosăvescu a impresionat
profund atât publicul meloman admirator al marelui
tenor român, cât şi pe toţi cei care l-au cunoscut
şi i-au apreciat înalta calitate a vocii şi a artei sale
interpretative. El îşi doarme de opt decenii somnul
de veci în cimitirul de sub dealul viilor din Lugoj,
alături de alţi mari oameni de seamă ai Banatului
precum Eftimie Murgu, Coriolan Brediceanu, Ion
Vidu şi alţii.
BIBLIOGRAFIE
1. Barbu Filaret. Tenorul Traian Grosăvescu.
Biblioteca Luceafărul, Timişoara, 1935.
2. Barbu Filaret. Partitura unei vieţi, Editura Facla.
Timişoara, 1976, p. 56-71.
3. Demeter - Grozăvescu Mira, Voledi I. Traian
Grozăvescu. Editura Muzicală A Uniunii Compozitorilor
din R.S. România. Bucureşti. 1965.
4. Demeter Traian Dan. Traian Grosăvescu şi
lumea lui, (fragment). Adevărul despre moartea
tenorului, Coloana Infinitului,, Anul VIII, vol. III.
(nr 54). 2005. Timişoara, p. 9-13.
5. Demeter Traian Dana Traian Grosăvescu şi
lumea sa. Editura Nagard. Lugoj, 2006, p. 22
- 29.
6. Cuchescu Gheorghe, Demeter Luchescu Dan.
Traian Grosavescu - o voce de aur. Coloana Infinitului.
Anul VIII, vol. III. (nr. 54). 2005. Timişoara.
p. 5 – 8.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
55

Poesis
Maria Felicia David
Universul azi
(Stihuri de sertar)
Întoarcerea
Proiecţie
Universul concentraþional
În care trãim
Ne smulge unghiile
Ne scoate ochii
Ne taie avântul.
Ce ne mai rãmâne
Sã murim!
Frica
De fricã
sã nu calc
pe gânduri de semeni
îmi adun puterile
fac tumbe scalâmbãiate
n-am curaj sã vorbesc
ori sã tac
în horã mã bag
compromisurile
fac viaþa un iad.
Titluri pompoase
rotesc în minte
din alte vremi
din cãrþi împrumutate
ce zac pe jos
pe noptierã
mã atacã
apoi pleacã...
Mã-ndoi în miez de zi
de noapte
de mine
de toate
uitând de vreo menire
de soartã
de frate.
Constatare
Marele pãcat al
omenirii
rezidã din frica
de-a iubi
de-a urî
de-a trãi.
Suntem sloiuri pe gheaþã
în nopþile târzii!
1989
1989
1990
Sufletul zdrobit
se-aninã
de-o speranþã...
Pleacã în cãutarea
alteia
Când revine
mã priveºte uimit
ºi mã pãrãseºte.
La ce-ai mai venit
Sã fiu rug
Sã zic cã rug sunt
ºi iarna-i o poveste
Ar fi o farsã
de demult.
Mai bine sunt o fiarã
ce-n junglã se avântã
totul spãimântând.
Preferãm iarna
Sau poate fiara
Ori poate focul
Rãmân eu Rugul
Adversar-Potopul
Iar lumea-Jocul.
Durere în vis
Pe o planetã
- ce nu-i de vis -
facem cu toþii
un compromis
mânaþi
de un nãvalnic bis
intrãm apoi în apocalips.
Te doare strânsoarea
de prins
-in extremis-
Gândeºti la ceea ce
te-a remis
în funcþia de aspirant
la paradis.
Aprinzi în tine
un foc nestins
când cobori
-de factospre
abis.
1992
1993
1993
Proiectez în stele
visele mele
Proiectez într-o stea
viaþa mea.
Mã duc
urma sã-mi uit...
Cânt la þambal
calc pe flori de jar
visez cã vine o stea
îmi plimb mâna pe ea
povestesc de ce-mi pasã mie
ºi fug de poezie...
1994
Balada stelei de noapte
Ca sã scriu de stele
Trebuie sã vibrez cu ele
Ca sã scriu de-o stea
Trebuie sã trãiesc ca ea
Mã doare cã luna
Umbreºte prin lucirea-i într-una
Steaua mea, steaua ta...
Cu ea de vorbã aº sta
Din ea m-aº inspira
Versului viaþã aº da!
Dar steaua este sus
Suferã de-un dor nespus
Cãci nimeni nu i-a spus
În ce constelaþie-i dus
Cel de dor neajuns!
Vã spun doar atât
Balada stelei e fãrã sfârºit!
1995
Douã entitãţi
Când douã entitãþi gândesc
Sã fie bine-n lume
E greu de spus de-ar încerca
Sã-ntindã o mânã spre tine.
O entitate-i doar atât!
Dac-o atingi se sparge
Iar lichidul ce curge-i coclit
ªi te arde!
Pârjolind în jur
Nisip ºi stele
Când douã entitãþi se-ntrec
Râde lumea de ele.
1996
56 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Picãturile
Îmi picurã în ochi luminã
Dintr-un univers blagovian
Simt în ceafã divinã ºi seninã
Privirea unui ins rubensian.
Îmi picurã în suflet stropi de rouã
În ritm bacovian
Mi-adaug otravã în cupa cea nouã
ªi-o gust rablezian.
Îmi picurã în vine albastru curat
Dintr-un zid voroneþean
Mã-ndrept din drum spre-un þel
marcat
De-un cântec vivaldian.
Pic-pic-pic
ªi de-odatã pac.
Orgoliul vieþiiS-a spart!
Linişte
1995
E liniºte.În întunericul dens
gândurile picurã
precum nisipul
în clepsidra
vieþii.
Alunecã
unduios ºi dureros
precum sentimentul
trecerii noastre în etern.
1998
Banchet în doi
Îmi vin ades în minte
frânturi din altã viaã
Atât mã chinuiesc
Cad în genunchi
Implor ºi milã caut
dar un destin implacabil
m-aleargã ºi mã arde.
-Doamne ce lecþie viaþa mi-a dat :
Secvenþe din vis mã acceseazã
- imagini revolute -
cu ele cãlãtoresc prin veac
În vorbe le resimt
în cântec
în pãcat ancestral
Fãrã voie în el mã complac
N-am pace
N-am odihnã
N-am scãpare
De unde dezlegare sã obþin
Trãiesc ºi râd de viaþã
ºi sufletu-mi desfãt
când în miez de noapte
visez
ºi cu Platon
petrec...
Candela
1999
Închis în opreliºti
e trupul
Lasat sã zboare
e sufletul
Mã întorc la începuturi
când candela ardea
ºi-mi pãrea viaþa
Doresc s-o reaprind
ºi s-o ard
Reuºesc doar s-o astup
…Cãlãtor pe plai de dor
oprit în popas
ascultã –mã:
Ruga falnicului ºi-a obiditului
una este!
Nu poate cel rãu
s-o facã mai purã
cu a sa vrere!
Se va stinge
în tãcere…
2000
Cãrãrile
Pe cãrãrile toamnei
m-avânt
Hoinãresc
uit de rele
Un nimeni eu sunt
Prin parcuri ruginite
de vise grele
ploaia
rece ºi rea
îmi inundã faþa
Trupul rigid
se plimbã
singur pe alei
Înlãuntrul lui
viu ºi pur
-pentru o scurtã ºi falsã
eternitatetrãieºte
sufletul.
Clipa
Poesis
Clipa e doar atât:
O clipã ce trece
O privesc
O admir
2000
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
O reneg
O suprim
ªi viitorul soseºte.
Trecutul îmi pare o poveste
La el mã întorc
ªi cu amar reþin
O clipã -i doar atât
ªi tot atât ºi þine.
Cât mai rabzi
Sã râdã lumea
De tine
Curat murdar
Am viaþa în vârful
peniþei
În rest sunt o piatrã
în care se dã cu piciorul
urnind-o de pe culme
rostogolind-o în hãu.
Þipã bufniþa în miez
de noapte
îi rãspund în ºoapte.
Rãmân mut în faþa
sorþii
ce mãturã tot
curat ori murdar.
Prin al lumii furnicar
devin spectator
hilar...
Duet
2001
2002
Ca într-un vis m-aplec
spre fricã
ºi gândesc
de pot eu s-o apuc
ºi s-o strivesc
Mã-ndrept spre mulþime
dar repede imboldu-mi opresc
de-atâtea orgolii multiple rãnit
cedez.
Tresaltã inima în mine
precum un duet
priveºte înapoi
de replici lezatã
rememorând istoria lumii
cumplit revendicatã
Oarbã de-ar fi
ar îndrãzni spre stele
ar plânge pânã ce
foc devenind
s-ar mistui ca ºi ele
Rãmâne doar visul de aur
al celui ce piere.
2002
57

În campusul universitar era mare agitaþie. Se
întorceau studenþii dupã o vacanþã mare, binemeritatã.
Cei care mai aveau restanþe, trebuiau sã treacã
examenele, altfel rãmâneau repetenþi, fãrã a mai
avea drept la bursã. ªi apoi, nimeni nu era dispus
sã-ºi prelungeascã studenþia, chiar dacã se ºtie cã
este o perioadã minunatã din viaþa unui tânãr, poate
cea mai frumoasã.
La cãminul de fete era o adevãratã paradã a
modei. Fiecare îºi etala ce avea nou, mai ales ce a
reuºit sã-ºi procure din strãinãtate, pentru cã, în þarã,
nu se gãseau lucruri frumoase, în pas cu moda. Într-o
camerã de la etaj, douã studente, colege de camerã
de vreo trei ani ºi tot de atunci prietene foarte bune,
tocmai s-au întâlnit.
-Irina, unde ai fost de eºti aºa de bronzatã
-Am stat o lunã la mare la o sorã a mamei ºi
am ajutat-o la taraba unde lucreazã, la închirieri de
obiecte pentru plajã. Am avut destul timp sã stau la
soare, timpul a fost foarte frumos.
-Cred cã nu ai cheltuit prea mulþi bani, dacã
ai locuit la mãtuºa ta.
-Ai dreptate, chiar am reuºit sã câºtig bani
ajutând pe unii turiºti strãini sã vândã diverse produse
aduse de ei. Faptul cã mã descurc în limba
germanã ºi în limba rusã mi-a ajutat mult.
-Ce bine-þi vin blugii Levi-Strauss! Sunt
originali ªi tricoul cu imagini din Viena îþi stã
foarte bine. Mãi sã fie! Ce adidaºi ai! Sunt tot din
strãinãtate Nu sunt mulþi studenþi încãlþaþi aºa. Tot
de la mare i-ai cumpãrat
-Pãi de unde altundeva. Am ºi o surprizã
pentru tine, un cadou din partea mea, aºa cum þiam
scris.
Irina nu-i mai puse prietenei sale rãbdarea la
încercare ºi scoase rapid din geamantanul sãu douã
bluze. Erau albe, din supra-elastic foarte la modã,
cu mânecã scurtã, bufantã, cu un mic decolteu în
formã de V, garnisite în jurul taliei, decolteului ºi
la mâneci cu dungi, una cu dungi roºii, cealaltã cu
dungi bleu-marin.
-Îþi plac Una dintre ele este a ta.
-Mai întrebi Sunt la noi în mare vogã. Pe care
mi-o dai
-Este a ta cea pe care o preferi. Tu alegi.
-Sunt aºa de frumoase, dar o aleg pe cea cu
dungi roºii. Eu sunt brunetã ºi îmi va sta de minune.
O încerc chiar acum. Vezi ºi eu sunt bronzatã, dar
am stat la soare de nevoie, nu de plãcere.
-Da, aºa e, mi-ai scris cã i-ai ajutat pe pãrinþii
tãi la câmp, ca în fiecare an.
Proză
Şi adidaşii aduc fericirea
58 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
Monica M. Condan
-Toatã vara m-am ocupat de gospodãrie, de
animale, de grãdinãrit, am pus conserve pe iarnã, am
fost ºi la fân cu toatã familia, ca de obicei. În vara
asta a fost mai greu, pentru cã mama mea a fost cam
bolnavã ºi eu am muncit în locul ei, cât am putut de
mult. Abia aºtept sã termin facultatea anul viitor, sã
mã angajez ºi sã-i pot ajuta nu numai cu muncã fizicã,
ci ºi cu bani. Casa ar trebui reparatã. Dar acum, gata,
m-am îmbrãcat, ce pãrere ai
Privind-o pe prietena ei cum se fâþâie prin camerã,
Irina se amuzã copios. Dar gândul cã mâine are un
examen greu la statisticã, o face sã redeschidã caietul
de cursuri. În schimb, colega ei de camerã o invitã la
plimbare.
-Nu, nu pot acum, se scuzã Irina. Mâine am
,,bobiþa’’ ºi trebuie s-o iau negreºit, e ultimul termen.
Peste douã zile începe anul universitar. Mai am un an
ºi o sã-mi împlinesc visul de a ajunge contabil. Trebuie
sã iau examenul cu notã mare. ªtii cã ºi la mine acasã
nu este o situaþie prea bunã financiar ºi nu îmi permit
sã pierd bursa. Stãm toþi patru în douã camere de bloc,
trãim din salariul pãrinþilor de la fabricã, care nu este
prea mare ºi, anul acesta, ei trebuie sã-l ajute mai mult
pe fratele meu, cã este în clasa a douãsprezecea. Vrea
ºi el sã dea examen de admitere la facultate.
-Hai, cã nu se îngraºã porcul în ultima zi. Sunt
sigurã cã ai învãþat conºtiincios.
-Þie ce-þi pasã! Ai luat examenul ºi eºti deja
în anul patru, replicã Irina, felicitând-o încã o datã pe
prietena ei.
-Oricum trebuie sã mergem la cantinã sã
prânzim.
-Da, cred cã ai dreptate, dar mâncãm repede ºi eu
mã întorc la cãmin. Mai am de repetat, insistã Irina.
Cele douã fete se îndreaptã spre cantinã. Sunt
frumoase, iar pãrul lung le fluturã pe umeri. Spre deosebire
de prietena ei, care este brunetã cu ochi cãprui,
Irina are pãrul blond cenuºiu ºi ochi albaºtri. Mereu
zâmbitoare, este foarte serioasã în relaþiile cu oamenii,
este reþinutã, poate chiar prea sobrã cu bãieþii. Pentru
cã nu se bazeazã pe ajutorul venit din partea familiei,
vrea sã-ºi termine studiile cu medie mare ºi de aceea a
lãsat pe planul al doilea viaþa personalã, nu a gãsit timp
sã-ºi caute sufletul pereche. Astãzi, ca niciodatã, tot
drumul de la cãmin la cantinã ºi înapoi, s-a simþit privitã
insistent, dar nu a vãzut pe nimeni cunoscut. Colega ei
de camerã a rãmas sã-ºi întâlneascã prietenul, iar Irina
ajunsã în camera ei de la etajul întâi ºi-a spãlat frumoºii
adidaºi ºi i-a pus pe fereastra deschisã, la soare, sã se
usuce mai repede. Apoi s-a apucat de învãþat, nimeni
nu o mai deranja.

A reuºit sã repete aproape toatã materia când
un zgomot în fereastrã i-a distras atenþia. Încã nu se
înserase ºi a vãzut unul din adidaºii sãi zburând efectiv
prin faþa geamului. Se repede la fereastrã ºi-l vede
atârnat de un cârlig la capãtul unei undiþe mânuitã de
un tânãr.
-Hei, ce faci Dã-mi adidasul înapoi! strigã Irina
cât a putut de tare.
-Dacã vii sã mã sãruþi, veni rãspunsul.
-Ce vorbe-s astea! Nu îmi plac glumele tale. N-
auzi, dã-mi-l imediat înapoi!
-Atunci, dacã nu vrei sã-mi dai un sãrut, vrei sã
fii soþia mea
-Eºti nebun, nici nu te cunosc.
-Lasã cã o sã ne cunoaºtem. Ne întâlnim desearã
la cinã. ªi nu uita cã eu sunt perechea ta, aºa cum adidasul
din mâna mea este perechea celui din mâna ta.
Voi veni la ora 18.
ªi bãiatul plecã, iar Irina era uimitã, furioasã,
neliniºtitã, nici ea nu mai ºtia câte sentimente o încercau.
Vroia sã-ºi recupereze neapãrat încãlþãmintea,
dar cum sã ia o astfel de hotãrâre. Prietena ei încercã
sã o liniºteascã ºi apoi nu avea nimic de pierdut, dacã
se duce la întâlnire.
-Nu mã lãsa singurã, vino cu mine, o implorã Irina.
Prietenul la nevoie se cunoaºte, spune un proverb,
iar Irina avea o prietenã de nãdejde. Ajunse la cantinã,
au aºteptat ºi dupã ce au terminat masa, dar nu a venit
nimeni la ele. Tot priveau în jur ºi se întrebau din priviri:
Cine sã fie, de ce nu vine
-ªtii cum aratã bãiatul pe care- l aºteptãm
-Nu l-aº putea recunoaºte, l-am vãzut vreo câteva
minute, rãspunde Irina.
-Era blond sau brunet
-Mai degrabã ºaten, dar nu-mi aduc bine
aminte.
-Uite tipul acela de acolo, n-o fi el
-S-ar putea, dar nu sunt sigurã. Ne va recunoaºte el!
-Sã mai aºteptãm atunci.
-Bineînþeles, pentru cã trebuie sã-mi recuperez
adidaşii de la nebunul, care mi i-a luat. Ce farsor!
Iatã cã, în sfârºit se apropie, timid, de masa lor,
doi tineri.
-Eu sunt hoþul, mã numesc Grig ºi sunt student
la medicinã în ultimul an, îndrãzni sã murmure unul
din ei.
Se fac prezentãrile de rigoare. Urmeazã o lungã
tãcere.
-Deci , te-ai hotãrât întrebã în cele din urmã
Grig. Dacã accepþi sã te mãriþi cu mine, îþi înapoiez
adidasul. Mâine depunem actele la primãrie.
-Dar mâine am examen la statisticã ºi este foarte
greu.
-Bine, te mai las sã te gândeºti pânã mâine, dupã
Proză
examen.
-Dar nu sunt înstãritã, cum probabil par, dupã
hainele pe care le port. Sã ºtii cã nu am nimic altceva
decât ceea ce vezi pe mine, crede-mã.
-Tot ce vãd îmi este de ajuns. Baftã mâine la
examen!
-Sã fie!
Tânãrul i-a plãcut foarte mult Irinei, din primul
moment, dar cum sã accepte propunerea lui, fãrã sã-l
cunoascã, ce-o sã zicã familia ei, dar…nici n-ar fi vrut
sã rãmânã fãrã adidaºii ei ultramoderni. O dilemã greu
de rezolvat.
-Mâine voi lua o decizie, acum mã voi concentra
asupra examenului de statisticã, decide Irina, dar
adormi cu chipul tânãrului în gând. ªi tot cu el în gând
se trezi.
Evenimentele s-au derulat foarte repede dupã
aceea. A trecut cu brio examenul de a doua zi, l-a
luat pe Grig de bãrbat, a reuºit sã-ºi convingã pãrinþii
cã decizia luatã a fost bunã, ºi-a rupt adidaºii într-o
excursie la munte, cãþãrându-se dupã o floare de colþ,
este azi un prosper om de afaceri, are un bãiat ºi o
fatã, acum studenþi amândoi ºi a împlinit 25 de ani de
cãsnicie fericitã.
Epilog.
La aniversarea celor 25 de ani de cãsãtorie, Irina
a aflat cu surprindere de ce a aºteptat în zadar un cuvânt
sau mãcar o privire din partea lui Grig, tot drumul pânã
la primãrie, adicã mai bine de o jumãtate de orã, atunci
când au mers sã-ºi depunã actele. Grig a mãrturisit cã
nu se aºtepta ca Irina sã accepte aºa de repede sã se
mãrite cu el, de fapt cu un necunoscut. Poftise el la
ceva, e adevãrat, dar nu la însurãtoare.
Jose Manuel Barroso
văzut de Ştefan Popa Popa’s
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
59

Poesis
CONSTANTIN MĂNUŢĂ
Două anotimpuri
A fost o iarnă-primăvară de iubire
Şi-o vară-toamnă calmă, mai apoi;
Ninge frumos cu dor în amintire
În celelalte două parc-a fost război…
Iubirea mea cât cerul şi pământul
O stea a fost. Dar ce mai este acum
Înverzeşte piatra, se aprinde vântul
Rămâne întrebarea singură pe drum
În amintiri norocul a înroşit visarea
Tot în rugăciune mă despart de timp;
Pe care dor să-l mai oprească marea
Mă rog la steaua fără anotimp
Din când în când pe un ecran de noapte
Apar năluci în zbateri de retină;
În păsări vii sunt dorurile toate
Nu pot zbura când ziua e senină
A fost o iarnă-primăvară de iubire
Şi-o vară-toamnă calmă, mai apoi;
În care arbori dragostea-i uimire
În care anotimp am fost doar amândoi
Vine primăvara
Cine ştie Vine primăvara
Rar speranţa-n gând mi se anină;
Tare-aş vrea să fiu acum cu seara
Inundat de-o rază de lumină…
S-acostez pe un liman departe
Am în minte o floare princiară;
De trecut, nu viaţa mă desparte -
Şuieratul trenului din gară!
Multe drumuri am bătut în viaţă
Spune tu, pădurea mea cea dragă;
Arborii luminii îmi răsfaţă
Frunza ta, Copilăria-ntreagă…
Nu mai sunt cum mai eram odată
Bate vântul în cămări divine;
Mi-aş da viaţă, dragostea răsplată
Primăvară, să fiu iar cu tine…
Cine ştie Vine primăvara
Azi e soare şi e zi senină;
Pot să cred. Se va aprinde para
Numai noaptea când e lună plină
Sentiment ciudat
Un sentiment ciudat din altă eră vine
Visul mă leagă de un vag trecut;
Livadă-am fost cu zumzet de albine
Pasărea streină unde a căzut
Tristeţea mea şi-n pietre se arată
Ca Duhul Sfânt în păsările moi;
Geme sub prundul râului de piatră
Un trup de stâncă-n iureşul de ploi…
Stinsă-i furtuna-n steaua din stamine
Lujerul florii încropit adie;
Se lasă vremea-n mierea de albine
Un duh albastru umblă pe câmpie
Un sentiment ciudat din altă eră vine
Nuntă vestită-n frunzele solare
Cât te-am iubit Cât am crezut în tine
Nu poate luna să apună-n zare!
Azi
Azi, o pasăre mov îmi va trece prin gând,
O pasăre cu aripa frântă
Şi nu soarele, eu voi apune plângând
Şi nu luna va răsări,
Ci însăşi umbra mea sfântă;
Umbra din amintire,
Ram înfrunzit
Ca o îndumnezeire
În copilăria
Ce n-a mai murit.
Clopotele universului
Cuie vor bate
Şi voi fi răstignit
Pe Golgota
Care există în toţi şi în toate.
60 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Poesis
VASILE FILIP
Cerul
Cerul mi se pare cel mai aproape,
Cu stelele, cu luna, cu soarele,
Mai ales atunci când se scaldă în ape
Şi ne gâdilă nouă picioarele.
Atâta albastru nu mai încape
Prin cuiburi când pleacă cocoarele;
Cerul mi se pare cel mai aproape,
Cu stelele, cu luna, cu soarele.
Cineva parcă a prins să tot sape,
Cineva a aprins felinarele,
De căderea în păcat să ne scape.
Poate că-i vântul, poate izvoarele….
Cerul mi se pare cel mai aproape.
Păcatele mele
Vai de păcatele mele,
Că multe-am putut să mai fac!
Doamne, mai pune capac
Deasupra izvoarelor rele.
Mă culc cu privirea spre stele,
Cu Tine voind să mă-mpac;
Vai de păcatele mele,
Că multe-am putut să mai fac!
Adun şi adun la surcele,
Copacul tăiat să refac
Şi astfel, copac cu copac,
Pădurea să crească din ele.
Vai de păcatele mele.
Statuie în stâncă
Stânca aceasta pare a fi o statuie
Cioplită de-o daltă de nimeni văzută.
Pe umerii ei coboară şi suie
O lacrimă albă, din ochii lumii căzută.
O mână celestă pe ascuns a cioplit-o
Pe când Universul se afla în derută.
Cât de mult îţi seamănă ţie, iubito!
Cum de-a ştiut, pe când tu erai neştiută
Mă tot uit şi parcă mi-aş aduce aminte:
Eu am cioplit această statuie în stâncă,
Fără de daltă, ci doar din cuvinte,
Prin somn, şi prin vis, într-o noapte adâncă.
Sfat bătrânesc
Lăsaţi apele să curgă în albia lor,
Nu deturnaţi zborul păsărilor
Şi nu vă ridicaţi împotriva luminii.
Oamenii au nevoie de zbor,
Apele au nevoie de păsări,
Lumina are nevoie de oameni.
Ocrotiţi pământul ca pe sufletul vostru,
Respiraţi cu nesaţ aerul dimineţii
Şi nu vă încruntaţi în faţa durerii.
Pământul are nevoie de aer,
Sufletul se înalţă deasupra durerii,
Oamenii au nevoie de oameni.
Cântaţi şi jucaţi la nunta copiilor,
Nu vă feriţi de bâzâitul albinelor
Şi săpaţi fântâni cu privirile calde.
Nunţile sunt încoronate de îngeri,
Albinele sunt boabe de aur,
Numai privirea nu-şi istoveşte izvoarele.
Îmbrăţişaţi viaţa cu amândouă mâinile,
Ca şi cum aţi fi Ecuadorul Pământului
Şi nu daţi morţii mai mult decât merită.
Viaţa nu se poate măsura cu nimic,
Brâul Pământului – îmbrăţişare divină,
Moartea – pecete pe umbra şi urmele noastre.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
61

Prozã
Manole Popovici sau mitul noncreaţiei
Eu sunt Manole. Manole Popovici. Într-o
dimineaþã m-am trezit cã exist. Dormisem într-un
pat mare ºi cald, într-o camerã zãbrelitã de rulouri
trase ºi despicate de raze de luminã caldã. Acolo
m-am trezit dintr-un vis în care visasem cã mã
trezisem din vis... ºi iarãºi mã trezisem... dintr-un
vis neadormit care mã cuprindea ca o moarte a
conºtiinþei. Atunci m-am întrebat dacã chiar mã
trezisem cu adevãrat sau dacã întreaga mea viaþã
nu va fi un ºir neatins de vise încolonate, care mã
vor aduce cândva în acelaºi punct: poate într-o zi
mã voi trezi din vis ºi-mi voi da seama cã viaþa
de-abia începe acolo, în patul bunicilor în trup de
copil.
Eu sunt Manole, Meºterul Manole care încã
n-a aflat cã o bisericã se construieºte, pentru care
sã-ºi ofere sacrificiul suprem, pentru care sã moarã
devenind furtunã. Eu sunt Manole cel care ºtie cã
poate construi, cel care e gata sã sacrifice pentru
ideal, cel care însã nu cunoaºte construcþia a cãrei
inimã este.
Eu sunt meºterul, care s-a nãscut meºter,
eu am simþit inima pietrei bãtându-mi în vine ºi
implorând atingerea mea. Intr-o zi am construit
un castel de nisip ºi s-a dãrâmat, apoi am ridicat o
piramidã ºi mi s-a nãruit. Doar chemarea sufletului
pietrei nu m-a pãrãsit. Ea plânge ca o femeie
întemniþatã, din pântecul pãmântului cãutându-mi
atingerea. Iar eu o chem , ca într-un cântec vechi
de leagãn, ca pe un rod, ca pe un prunc, ca pe o
femeie.
Eu sunt Manole, am râs ºi am vorbit despre
tine femeie - bisericã, trup ºi piatrã. ªi-am construit
pentru tine ziduri de hârtie, vise volatile care m-
au respins pentru neant. ªi-am tras din mine seva
pãmântului matern care m-a fãcut, pentru a-mi zidi
în mine chipul bisericii nenãscute.
Eu sunt Manole, iar azi am murit pentru cã
trupul tãu s-a transformat în sânge, ºi-am sângerat
înãuntrul meu, ca o femeie am sângerat când
pruncul a murit. ªi-acolo, înãuntru, în pântec, în
creaþie, am murit ºi eu. Un zid gol, ca un schelet
uriaº, o fantoºã cu o imensã gaurã de proiectil în
pântecul ce nu mai bate, în inima pântecului, ce
Laura Ceica
s-a oprit.
Eu sunt Manole care-a învãþat sã fie constructor
doar în vis. Eu sunt acela care zideºte
maºini-unelte în loc de biserici. Sau acela e Manole
Popovici, inginerul. Artistul n-a învãþat niciodatã
cum sã ajungã la creaþia sa, artistul zace într-o
agonie înºelãtoare contemplându-ºi lacrimile ºi
moartea. El ºtie cã va fi trebuit sã ridice ceva,
cã va fi jertfit ceva, dar nu ºtie ce. A uitat limba
înþeleptului, puterea graiului liber, legãmântul
sufletului aruncat pe lume.
Într-o altã dimineaþã mã trezisem într-o
încãpere strãinã unde mâinile mele apãsau hotãrâte
claviatura dibace a tehnologiei ce alerga în unde
sub ele. Iar eu nu mai ºtiam ce cãutam acolo, în
acel loc, în acea clipã, cu sufletul înjunghiat de
dorul ce mã bântuia de azi-noapte. Ceva se zbãtea
în mine ca o fiarã, un dor; dorul creaþiei ce nu ºtia
sã se nascã.
Eu sunt Manole ºi am uitat cheia creaþiei.
Mã uit în jurul meu ºi-i vãd pe meºteri mergând,
chiar ºi pe calfe. Merg într-acolo sã întemeieze
Biserica-viaþã, dar nu vor reuºi. Undeva destinul
s-a surpat. ªi-ºi cautã sacrificiul primar. Deºi am
uitat sacrificiul sunt eu. Eu mor sacrificând imposibilitatea
sacrificiului de sine. Eu sunt Manole ºi
trebuia sã fiu preot. Credeam cã atunci voi fi mai
aproape de Bisericã, dar mã înºelam. Acum cred
cã trebuia sã fiu zidar. Doar el atinge cu mâna
carnea fragedã a cãrãmizii, punându-ºi odatã cu
ea în zid, propriul suflet. Ca într-un basm, unde
un tânãr construise lipind cu propriul sânge, de
dragul iubirii. ªi-ºi câºtigase iubirea, dar nu în
lumea aceasta, ci în cealaltã, cãci acolo toate visele
neîmplinite se împlinesc.
Eu sunt eu. Cineva îmi spune Manole, dar
eu îmi spun eu. ªi caut în fiecare dimineaþã cheia
cu care sã deschid poarta. Dar n-o gãsesc. Mi-e
fricã de mãreþia neatinsã. Mi-e fricã de Biserica
neînceputã ºi probabil niciodatã începutã.
Eu sunt Manole Popovici ºi nu m-am cunoscut
niciodatã. ªtiu doar cã tânjesc dupã aceastã
iubire, iubirea Bisericii-Femeie.
62 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara

Tainic florile şoptesc!
Cu faţa mereu spre Soare,
Despre frumuseţe şi candoare
Florile vorbesc acum
Prin culoare şi parfum.
Cu gingăşia lor senină
Florile vin să ne spună
C-a sosit în prag deodată
Primăvara aşteptată!
Florile discret şoptesc,
Gândul care nu-ndrăznesc
Prin cuvinte să-l rostesc,
Că primăvara a sosit
Şi tot plaiul e-nflorit!
Mi-e sufletul ca fulgul de uşor
De bucurie-aş vrea să zbor,
Precum o ciocârlie-n zori
Spre cerul albastru fără nori.
Poesis
Poeme
Drept în picioare s-a ridicat,
Îndreptându-se normal şi solemn
Către acel loc de ascunziş,
Unde se aflau în frunziş
Rucsacul şi… cârja de lemn!
Ajungând la poarta spitalului municipal,
Cerşea şi truca într-un chip ideal.
Secătura dându-şi arama pe faţă,
Nu mi-a produs decât repulsie şi greaţă.
MORALA:
În lumea modernă există anomalia
De a nu fi eradicată cerşetoria
Şi-n baza unui principiu absolut
Acest fenomen trebuie combătut.
Florile iubirii
Florile iubirii răsar anevoie
Udate cu lacrimi din suflet,
Din roua zilelor şi dimineţi târzii
Însângerate precum lacrimile lui Iisus.
ION PETRE STOICA
Un gând mă-ndeamnă
Să ies din casă.
Să colind cărări de dor,
Să-mbrăţişez pământul tot
De bucuria mare ce i-o port!
Cerşetorul invalid
(Fabulă)
ELENA CORNOIU COSTIN
Stătea pe o bancă din parcul botanic
Un bărbat de vârstă mijlocie.
Era sănătos din punct de vedere organic
Şi capabil să presteze o meserie.
A scos din ponositele-i buzunare
Un pacheţel ce conţinea mâncare,
Constând în pâine, salam şi tomate,
Din care înfulecă pe săturate.
Dar, din când în când îşi arunca pieziş
Privirile viclene către un tufiş.
Acest ins nebărbierit şi netuns
Arbora un aer cu totul nedemn
Căci, avea în lăstăriş ascuns
Un rucsac şi o cârjă de lemn.
După ce a mâncat liniştit
În mediul curat de afară,
O sticlă de bere a golit,
Apoi, şi-a aprins o ţigară.
Terminându-şi ţigara de fumat,
Ele răsar din inimile noastre
Cu mândre petale de-azur,
Iar soarele le mângâie gingaş
Şi le-ncălzeşte cu razele lui.
Nu ştiu mai mândre să fie,
Născute din inimi pline de dor,
Mirosul lor ne-mbată simţirea
Trezindu-mi mii şi mii de fiori.
Ne creşte în inimă dorul iubirii,
Cu mândre culori ele ne cheamă,
Iar oameni ca noi se desfată
Privindu-le cum mândre se-nalţă.
Covorul lor gingaş cu multe culori
Atrage privirile frumoaselor fete,
Şi mândri feciori le răsfaţă,
Iar roua le udă în zori.
Ferice de cel ce iubeşte o floare,
Parfumul ei ne trezeşte iubirea,
Ne face mai buni, mai miloşi
Iar inima ne cântă mărirea.
Florile iubirii ne cheamă mereu,
Trezindu-ne pofta de viaţă,
Iar sufletul nostru îl vom dărui
Celor mai frumoase flori din lume……
Florile Iubirii
VASILE BRADU
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
63

In memoriam Hermann Klee (1883 – 1970) dirijor şi compozitor la şaizeci de
ani de la înfiinţarea Operei Române din Timişoara
Muzica în Banat ca spaţiu cultural euroregional
Muzică
64 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
ELENA MIRA POPESCU BELEAVCENCO
Nãscut la Rendsburg în Germania la 8 iunie
1883, într-o familie iubitoare de muzicã, în care, de
timpuriu a cântat când avea musafiri, înzestrat cu o
voce frumoasã, a cunoscut opera, unde l-a condus un
amic al tatãlui sãu, prieten cu Gustav Mahler. A studiat
la Hamburg (1899-1904) la conservator, ca obiect
principal contrabasul, dar pasiunea lui era dirijatul.
Colaboreazã aici cu formaþii corale ca dirijor, pianist,
organist ºi compozitor.
Dupã absolvirea conservatorului se angajeazã
contrabasist în orchestra simfonicã din Dresda, unde a
studiat canto. În 1905-1906 se transferã la Dortmund,
apoi la Berlin (1906-1909) studiazã pianul ºi canto,
apoi cu Arthur Nikisch arta dirijatului. În 1909 a venit
în Transilvania, ca profesor de muzicã ºi organist la
biserica lutheranã din Bistriþa. Aici, timp de un deceniu
a activat la Reuniunea românã de cântãri ºi la formaþia
Bistritzer Gesangskränzchen . A învãþat limba
românã luând contact cu spiritualitatea unui popor a
cãrui muzicã l-a fascinat ºi l-a impresionat profund.
Curând renumele corurilor ºi al
sãu a trecut graniþele þinutului. Cu
formaþiile sale prezenta lucrãri
din muzica universalã ºi creaþii
ale compozitorilor români: Ion
Vidu, Timotei Popovici, Tiberiu
Brediceanu, Gavril Muzicescu,
Augustin Bena, Gheorghe Dima.
În 1913 a montat icoana din
popor « La ºezãtoare » de Tiberiu
Brediceanu, cu care a început o
trainicã prietenie. A pus în scenã
« Nevestele vesele din Windston »
ºi fragmente din opere de : Wagner,
Brahms, Schumann, alãturi de
compoziþii proprii. Dupã ce a aprobat
înfiinþarea unei opere române
la Cluj în noiembrie 1919, printre
membrii fondatori figureazã ºi
Hermann Klee, solicitat sã preia
conducerea corului. În « Aida » din
25 mai, corul a fost mult apreciat.
Peste un sfert de veac a condus
acest cor în oraº ºi din 1926, în turneele care se permanentizeazã
sub forma unor microstagiuni în : Oradea,
Arad, Timiºoara, Sibiu, Cernãuþi, Bucureºti. Presa îl
apreciazã la superlativ. : « Rar se pot înjgheba la noi
asemenea ansambluri corale », scria « Universul literar
» din 27 iulie 1927, cu prilejul reprezentãrii operei
« Fidelio » de Beethoven, montatã pentru prima oarã la
noi în þarã. În 1932, Opera prezintã la 1 iunie « Nunta
lui Figaro » de Mozart, într-o realizare în stilul specific,
artã purã. Din 1920, cu acelaºi cor (compus din
30 de persoane) a susþinut o serie de concerte prin þarã
la : Buziaº, Lugoj, Herculane, Govora, Cãlimãneºti,
Sibiu, Ocna Sibiului, Basna, în timpul vacanþelor,
cu program bogat ºi execuþie ireproºabilã.
În 1919-1920, solicitat tot de Tiberiu Brediceanu
a fost profesor de teorie–solfegii, armonie ºi
contrapunct, la Conservatorul de Muzicã ºi Artã
Dramaticã din Cluj, având ca elevi pe : Sabin Drãgoi,
Sava Golumba, Zeno Vancea, Eugen Cuteanu,
Traian Grosãvescu, Anton Ronai.
În 30 august 1940, în urma Dictatului de la
Viena, Opera din Cluj s-a refugiat la Timiºoara, pânã
în 1945. Din aceastã perioadã, muzicianul s-a ataºat
de acest oraº.
În 1945, dupã o boalã lungã ºi grea a vrut sã
se retragã. Colectivul operei clujene a organizat un
spectacol în beneficiul ºi onoarea lui H. Klee (avea 62
de ani). Zeno Vancea a susþinut o cuvântare în care a
omagiat munca istovitoare, cu elan ºi abnegaþie, timp de
un sfert de veac. În calitatea de dirijor a prezentat opere
într-o desãvârºitã puritate de stil, meritele de pedagog
ºi meritul cel mai mare în calitate de compozitor, autor
al unor lieduri româneºti, pe versuri de Zaharia Bârsan,
M. Sorbul, L. Blaga, opera-feerie “Fãt-Frumos” (inspiratã
de feeria “Înºir’te mãrgãrite” de Victor Eftimiu”
(1924, la 13 iunie), “Se face ziuã”, operã într-un act
dupã textul lui Zaharia Bârsan. În urma decretului
254 din 30 martie 1946 s-a înfiinþat Opera Românã
din Timiºoara. H. Klee figureazã ca
membru fondator, ca ºef de orchestrã
ºi maestru de cor. În prima stagiune a
dirijat “Traviata” (premiera – 20 mai
1947), “Cavaleria rusticanã”( 5 septembrie
1947), « Paiaþe » (20 aprilie
1948), « Boema » (1 iunie 1949).
În 1950, urma sã fie pensionat
abuziv, dar doamna directoare de atunci,
Aca D Barbu a fãcut un memoriu
pentru menþinerea în funcþie a acestui
apreciat muzician, care a muncit enorm
ºi cu rezultate strãlucite. S-a revenit
atunci ºi H. Klee a rãmas în funcþia de
maestru de cor.
În 1957 a primit distincþia de
artist emerit. El a fost un exemplu
de muncã neobositã, sensibilitate,
energie, dragoste pentru þara adoptivã
(România), creator în toate genurile
muzicale, de la miniaturi vocale la
opere. A compus ºi în genul simfonic
poemul “Lancelot” (1902), suita orchestralã
“Viaþa la þarã” (1952), lieduri pe versuri de
Mihai Eminescu, Z. Bârsan, V. Eftimiu. Contactul cu
muzica ºi poezia poporului nostru i-a stimulat fantezia
creatoare.
Acum, la 37 de ani de la plecarea dintre noi îi
aduc un pios omagiu ºi-mi lipseºte personalitatea sa,
de la care am avut de învãþat. În douã opere ale lui
am interpretat douã roluri deosebite : vrãjitoarea în
« Fãt-Frumos » (1957) ºi Ilina în « Se face ziuã »,
lucrare prezentatã în 30 decembrie 1956, sub bagheta
dirijorului M. Popa, în cadrul Filarmonicii. Compusã
în 1923-1926, de un puternic dramatism, o melodie
inspiratã într-o orchestraþie strãlucitã. S-a stins din viaþã
la 87 de ani. Încã energic ºi plin de vigoare ºi optimism,
fãcea zilnic un drum pe jos, din str. C. Porumbescu pânã
în Dumbrãviþa. Deºi de formaþie germanã, a contribuit
la ridicarea edificiului ºcolii muzicale româneºti.
Cu nostalgie îl evoc.