Revista Coloana Infinitului nr. 60 - Brancusi

More documents

Recommendations

Info

Înţelepciunea lui Brâncuşi îmi favorizează întreruperea comentariului, cu scuzele datorate în primul rând iniţiatoarei sale, Marielle Tabart, cea care ne antrenează urmărind paşii acestui cercetător neostenit în domeniul artistic, explicat concentrat în Aforisme, cu o trimitere directă la creaţia sa. “Măsurătoarea este vătămătoare, tocmai pentru că există în lucruri… Ele se pot înălţa până la ceruri şi se pot coborî din nou, pe pământ – fără să îşi poată schimba proporţiile”. 14 Reiau concentrat doar consideraţiile de la care pornisem proiectul comunicării, deoarece temporalul parcimonios acordat impune o asemenea restricţionare şi le transpun ca pe concluziile necesare oricărui studiu. Elementele de perfecţiune recognoscibile în treptele parcurse, de la spiritualitatea clasică, respectând fenomenele universului concret, pentru a se ridica în lumea ideilor, însuşite arhetipal, printr-o stabilitate a tradiţiei, descinse din adâncul timpurilor, ca să dobândească întregul unitar, validat global, într-o viziune integratoare asupra lumii, înscriindu-se astfel într-o experienţă a contemporaneităţii, care-l include strălucit pe sculptorul nostru. De la creaţia concepută aproape organic, de parcă era o structură ce urma să respire, Brâncuşi se întoarce în prezent prin forţa sa expresivă, unde trăsăturile străvechi se transfigurează şi adoptă însemnele straniului, hipnozei şi ale perfecţiunii, mediatizate prin asamblări şi poziţionări, în care lumina era captată, condusă, răspândită şi reflectată pe suprafeţele sculpturilor, pentru o comunicare multiplă, minunată, strălucitoare, incitantă, de neînţeles iniţial, cu scopul de a deveni limpede precum lumea spiritului şi a conceptelor animatoare ulterior. Preocupat de chipul uman pe întregul itinerar al creaţiei sale, sculptorul îl extinde în reprezentări ce refuză conformismul, situate în lumea fetişurilor, precum “Noul Născut”, “Himera”, “Fiul Risipitor”, în cea cu alură totemică şi în “Şeful ori Regele Regilor”, unde atemporalul atrage caracterul simbolic al surselor de inspiraţie, stabilind o comunicare la nivel inconştient, ca şi cum o parte a minţii era tulburată într-un fel subtil, de neînţeles, iar privitorul este complet absorbit. Printr-o dislocare de semnificaţie, putem lărgi sfera de cuprindere datorată identităţii terminologice aparente, prin aceeaşi scriere – Chip – dar cu pronunţia engleză, denaturând această similitudine ortografică, din expresia tehnicii Comemorări 50 16 Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara calculatoarelor, corespunzătoare stocării întregii informaţii, deoarece galeria de reprezentări amintite corespunde unei acumulări sui-generis a memoriei umanităţii. De aici şi ideea comunicării printr-un proces al decodării artistice din comentariile specialiştilor capătă noi forme explicative, potrivit îndemnului brâncuşian – adăstarea întru luminarea semnificaţiilor. Astfel se poate influenţa conştientul privitorului, pentru a-i trezi intuiţii şi amintiri dintr-un trecut nedesluşit, într-o evitare a referenţialităţii. Ascendentul sau autoritatea pe care o reprezintă în sculptura secolului XX şi în continuare este evidentă, aşa încât exemplificările plastice oferite de reproducerea lucrărilor din Expoziţia de Sculptură Contemporană de la cumpăna anului 2001 cu 2002, cuprinse în Actualitatea Paradigmei Brâncuşi, Fundaţia Interart Triade 2001, Timişoara, vin să întărească aspectul charismatic din titlul comunicării, adică darul sapienţial, al vindecării, al tălmăcirii în limbaj sculptural. Trăsăturile înţelepciunii constituie o nouă evidenţă pentru capacitatea creatoare a sculptorului, fiecare interpretare devenind un prototip de această natură, cu o largă paletă, desluşind intenţii şi virtuţi fără număr. Brâncuşi îi reuneşte pe oameni într-o mulţime de ipostaze şi le asigură comunicarea prin simbolurile descinse din sculptura lui semnificativă, cuceritoare, conferind o veritabilă dianoia sau acea înţelegere a gândirii discursive prin aforismele dăruite, cale spre cuprinderea umanului. Această limită a timpului acordat se impune şi cu promisiunea revenirii, ne înclinăm în faţa nemuririi marelui Brâncuşi. Note 1 Pythagora – Les vers dòr/hierocles/ Commentaire sur les vers dòr de pythagoriciens/© Làrtisan du livre, Paris, Traducere şi îngrijire ediţie: Radu Duma, prefaţă şi note de Mario Meunier, Editura Herald, Bucureşti, p. 9 2 Constantin Zărnescu – Aforismele lui Brâncuşi, Volum publi-cat de Zamolxis – R. Fapta Transilvăneană, 1994, p. 160 3 Ibidem, p. 161 4 Cf. Nota 1, p. 17 5 Ibidem 6 Cf. Nota 2, p. 105 7 Ibidem, p. 93 8 Ibidem, p. 110 9 Cf. Nota 1, p. 18 10 Cf. Nota 2, p. 116 11 Ibidem, p. 161 12 Marielle Tabart – Brâncuşi/ Lìnventeur de la sculpture moderne, nr. 243, Découvertes Gallimard/ Centre Georges Pom-pidou/ Sculpture, p. 21 13 Cf. Nota 1-, p. 17 14 Cf. Nota 2, p. 124
Comemorări 50 Triunghiularul discret ION SCOROBETE Îmi spun adesea, la finiş de criză, de timp, că niciodată nu e prea târziu, asta şi dintr-un sentiment al speranţei cred, de a mă salva de amânare, simptom păgubos, la o adică, ce-aş putea zice, însă îmboldit de muza nestatornică şi, de ce nu, ca orice născocitor de imagini, profitând şi de un răgaz de weekend, privesc cucerit de o penumbră de plane şi dibuiesc precum întro anamneză, măreţia verticalei brâncuşiene, altfel de cum o găsisem în vreme, pe o falie a aerului nietzcheian întruchipând aripile decolării lui Vuia, într-o îmbinare onirică de triunghiular instant pe vibraţia melosului enescian, într-un moment inedit al lansării lor în eter. Este poate şi un efect retractil, de reflex la smoala vâltoratică a informaţiei de bâlci, a acestei mass-media neruşinate de noapte şi zi, dela noi, mai ales, dar şi revăzând o parafrază a lui Andre Malraux care, vorbind despre prietenie spunea că ea, prietenia nu se mărgineşte la a consemna întâmplări în sine ci, caută sensuri umane, relevă corespondenţe şi afinităţi morale, trăsături de personalitate ce acţionează ca un fluid spiritual atras în aceeaşi incidenţă sufletească şi, astfel, nu ezit să-mi adresez mie însumi o întrebare, sămi fac mie un interogatoriu, despre anomalia că, după un secol de lume în cascade de informaţie neîmblînzită, nu i-a atras nimănui atenţia, un model de prietenie precum cea legată în 1906, într-un loc binecuvântat, centru al civilizaţiei de pe Sena, între aceşti minunaţi tineri români, pribegiţi de geniu, în căutarea sensului propriu existenţei umane. Parisul lui 1906 poate fi numit cheagul visurilor celor cu chemări esenţiale, locul înspre care aleargă într-o suflare cei îmbrânciţi de destin, de o accentuare a fantasmei de care se ştiau sau nu locuiţi, iar înaintând pe firul întâmplării, îl găsim pe Brâncuşi urcând la mansarda de la numărul 17 Montmartre, adevărata Mecă a artiştilor secolului XX, spre care îl îndemnase un alt oltean, Drăghicescu întâlnit întâmplător pe o bancă, în grădina Tuileries, pornit anume să-l caute pe bănăţeanul Vuia, aşezat de mai devreme pe aceea arteră care duce dintr-o uitătură drept la Sacre-Coeur, acolo unde se depune rugăciunea spre a fi ales. Îşi face Brâncuşi, astfel adunat, un simplu inventar al gândurilor, care îl mână spre atelierul de idei al lui Vuia, undeva în aproprierea nedezminţitei Taverna, de unde răzbate în drum voioşia nopţii, spre a-l întâlni pe omul judecăţii la rece, care-l va tulbura de-a pururi, cum că, zborul omului, precum pasărea, decolarea şi aterizarea vie în sine, de pe pământ, vor fi în cele din urmă dezlegate, deşi savanţii lumii întregi, matematicieni celebri declară cu seninătate olimpiană că, realizarea ideii de a naviga în aer trebuie alungată în domeniul viselor, ca o himeră încolţită în creieri dezechilibraţi, oaspetele inventatorului având el însuşi opinia sa despre pasărea măiastră, această idee favorizând mereu un prilej plăcut, incandescent, fecund, de a se lansa în bogate şi nesfârşite dueluri de interferenţă intelectuală ştiinţă-artă, confruntări amicale ce au adus consacrarea fiecăruia în spaţiul de exprimare manifestat cu gingăşie, în mediile pe care le agreau. Ajuns în salonul aripelor de pe planşetă, angrenate imaginar în aerul unui aprilie, ţesând încă nori cenuşii deasupra Parisului, Vuia combate printr-o dialectică suplă creator, cu argumente de euristică, susţinerile ex chatedra ale lui H.Poincare, Bouquet de la Grye, sau ale tandemului Becanson&Tatin, desluşindui socraticului Brâncuşi semnele abia previzibile ale unei civilizaţii noi, ale unei lumi care bate în fereastra creatorilor cu degete tot mai acut descifrabile, doar intensitatea emoţiei fiind cea care poate să amâne clipa, momentul împlinirii destinului omului, acela de a se coagula în modelul concret, în pasărea mecanică săgetând cu inima insinuantă de oţel şi aripi precum ale liliacului, principiul ce va da visului substanţa ce i-a fost accesibilă doar demiurgului. Brâncuşi, în cea mai pură expresie a ţăranului român, astfel cum îi plăcea să se identifice, aduce cu el în mansarda avocatului lugojean, inginerit la şcoala austro-ungară de la Budapesta, un miez din concepţia primitivă sedimentată la poalele Carpaţilor de sud-vest, un aliaj în structura căruia îşi simte chemarea, aude ţipătul celor ce s-au întrupat de veacuri în spiritual său pentru valenţele de profet al artei moderne, în înfăţişarea lui de sfânt rătăcit într-o lume conservatoare, unde se dă pierzaniei într-un roi de curente, mişcări, direcţii, programe şi manifeste. Auzind ce spune Vuia, meşterul oltean se înclină în semn de respect pentru puterea de seducţie a bănăţeanului, care nu este cu mult mai departe decât el, ca origine, îi desparte doar Parângul din care-şi căra adesea lemnul pentru lucrul de cioplit, astfel că îşi lipeşte retina de liniile subţiri ale pergamentului la scară, unde un creion cu mină destul de fină, pentru un tâmplar, iscodeşte carul pe patru roţi cu punte de automobil, care însă nu e ceea ce pare, după el, e rodul unei fantasme care îl înspăimântă, îi dă fiori de gheaţă căci, aglutinând spaţiile cel terestru şi cel Dumnezeiesc, el nu concepe că se poate clinti vreo linie măcar a acestuia din urmă, că tot ce îi e permis omului, e să se înalţe la modul ideal, pe o scară, o coloană care sprijină întruchiparea divină, la care el doar visează. Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara 17
Page 1 and 2: Editorial Revista COLOANA INFINITUL
Page 3 and 4: ortodoxă românească, folosindu-s
Page 5 and 6: Comemorări 50 brâncuşiană” a
Page 7 and 8: Scrisoare către Mademoiselle POGAN
Page 9 and 10: Comemorări 50 Piatra a început s
Page 11 and 12: Résumé: La sagesse antique peut-
Page 13 and 14: Comemorări 50 Muză dormind timp B
Page 15: de tors”/ “Fragment al unui tor
Page 19 and 20: Comemorări 50 Poezii Închinate Ma
Page 21 and 22: Comemorări 50 Victor N. T. Popp -
Page 23 and 24: C.S. Nicolaescu-Plopşor a avut loc
Page 25 and 26: Comemorări 50 O zi de neuitat în
Page 27 and 28: Comemorări 50 întâlnim scris, la
Page 29 and 30: Arhitectură Spiritul european, Occ
Page 31 and 32: Patrimoniu Eminescu, poet creştin
Page 33 and 34: dintr-o icoană veche, un copil pre
Page 35 and 36: Înger dulce de plăcere S-a ivit s
Page 37 and 38: „ridică paharul pentru viitor”
Page 39 and 40: minte, la unele piese soldaţi în
Page 41 and 42: Contemporanii noştri Din mâini, d
Page 43 and 44: De la început vă mărturisesc că
Page 45 and 46: Contemporanii noştri Popa,artistul
Page 47 and 48: Proză 21 septembrie 2006 (file de
Page 49 and 50: Proză nişte flăcări de lumină
Page 51 and 52: Poesis Mariana Strungă Din volumul
Page 53 and 54: Muzică Omagiu la o aniversare a ma
Page 55 and 56: devine preferatul publicului clujea
Page 57 and 58: Picãturile Îmi picurã în ochi l
Page 59 and 60: A reuºit sã repete aproape toatã
Page 61 and 62: Poesis VASILE FILIP Cerul Cerul mi
Page 63 and 64: Tainic florile şoptesc! Cu faţa m

Revista Coloana Infinitului nr. 60 - Brancusi

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?