Comemorări 50 Însă, captivat se dădu contemplaţiei cu uimire, sorbind din privire pasărea înfiorată din desenul cosângeanului său, urmărind vocea sigură a acestuia, cadenţa de ceasornic a ideilor lui Vuia, izvorând parcă din echerul revolut prin dimensiunile şi simetria trecerii instrumentale din geometria soluţiei în dinamica fluidului, adoptate în final, pentru a-i face demonstraţia unghiului, din care exultă scânteia desprinderii de la sol a aripelor, şi mai cu deosebire, temeiul îmbinării elementelor construcţiei ce i se par, mai apoi asemănătoare, îmbrătişării elementelor ideale, a bârnelor din construcţia casei pe care el a meşterit-o, în adolescenţa sa, la Hobiţa. Mai mult, proiectul înaripat îi dezvălui, cu simbolistica sa aparte, prin întrepătrunderea metalului cu lemnul, cu materialul textil, în magma gândului, o terifiantă îmbinare şi desfăşurare a substanţei unice care îi dezmărgini şi lui ideaţia, îi transferă în imaginar o respiraţie permiabilă, elastică, o inflexiune deschizătoare spre alte perspective, ferecate până atunci, calea către cele trei constante ale împătimitului Vuia, adică: spre viteza orizontală, cerută de o necesitate stabilă şi un raport între greutatea şi forţa energetică a păsării, un echilibru câştigat în spaţiu. Cheia însăşi, a unei lumi, ce stă să se nască. Temelia măiastrei se încropi, aşadar, din bizara acumulare de meşteşug ancestral, deconstruind volumele parazitare, adăugate fără nici un tâlc, ideii simple, fi liforme de creaţie. Îşi descoperi pe loc sensibilitatea emergentă, punctul de întâlnire fierbinte al crezului său, cu cel al inventatorului decolării mecanice, se aplecă la îndemnul acestuia din urmă spre odiseea construcţiei aparatului cu aripi şi află că zbuciumul care le ocroteşte odihna amândurora e de aceeaşi natură, vine dintr-un întuneric cărunt, grav dar fermecător, serafic de misterios şi se simţi copleşitor de contemporan cu cei care modelaseră zborul, care dovediseră principiul înălţării din smârcurile animalice ale omului, se întâlni aşadar cu idealurile unui Marey seducător, de ale cărui observaţii îşi arboră fâlfîirea şoimului, în rădăcina ideii de coloană nesfârşită, pe care să poată înainta fi ecare dintre semeni după puterea cugetului, a lungimii arcului de freamăt interior, şi de ce nu, se armoniză cu sfânta gândire a lui Pliniu cel bătrân, instrumentată de fapte la care a lucrat ochiul însuşi, măsurând prepararea momentului desprinderii. Se dumiri, astfel că, între arta lui şi ştiinţa tehnologizată a lui Vuia se exhiba un miez transversal, cu un anume sufl u ascuns, inefabil, dat de insolubila magmă paradoxală, fixată de ritm, precum ar fi incendiată de melosul sonurilor sprintene ale Simfoniei I în Mi bemol major a prietenului lor, Jurjac Enescu, la a cărei primă audiţie, ei luară parte, în a doua jumătate a lui ianuarie 1906. I se păru că-i reaude vocea lui Enescu, mărturisirea făcută la Salonul de artă de la Musee Luxembourg, de faţă cu Rodin şi Vuia, când mai tânărul Jurjac îi spune bănăţeanului că ideea zborului este nelipsită din imaginarul compoziţiilor sale, pentru că notele sale muzicale sunt înşirate pe portative precum păsările, gata să-şi fâlfîie aripile şi să-şi ia zborul, ţâşnind când mai sus când mai jos, spre înalt, fiecare cu sunetul său, mai lung ori mai domol, iar Vuia îi descrise principiul şi mecanismul decolării păsării mecanice, desprinderea maşinii sale cu aripi la Montesson, în 18 martie 1906, la nici două luni distanţă, de la zborul păsărilor de pe portativul Simfoniei I în Mi bemol a lui Jurjac. Brâncuşi stărui pe această temă, pentru că lucrarea sa, “Cap de copil”, de la Salonul din iunie 1906, îi adună într-un triunghiular efervescent, de nedisimulată performanţă, şi îi conferi postura orgoliului măsurat cu paharul bunei-cuviinţe, din care se încumetă să-i refuze lui Rodin invitaţia de a ucenici în Rue de Varene, când îi spuse că ” Nimic nu creşte la umbra marilor copaci”, dar, realiză în prezenţa celor trei, şi a Doamnei Lena că, în faţă i se deschise o poartă imensă, un început pentru a se concretiza pe sine, pentru a se pune cu titlu de cuib la dispoziţia “Oului universal”, mereu în “Rugăciune”, indus “Cuminţeniei pământului” şi de-a pururi, “Sărutului” pentru că, numai astfel, in-vocându-se pe sine ca mater, ţărână veşnică din care să erupă ideile, opera, se va ridica pe aripile “Măiastrei”, adăugând “Coloanei infinite”, noi geometrii. Sena anului 1906 le deveni astfel, apa sfântă de botez, într-un Paris dispus să înflăcăreze talentele, pasiunile veridice, apa metropolei se insinuă într-un Iordan al fenomenului păsării la început de secol XX, iar Vuia, Brâncuşi şi Enescu se învăpăiară în acest trident care cum spune Jurjac, are o singură muzică, muzica spiritului interior, a căutărilor nesfârşite, aceea de a exprima zbuciumul sufletului ”Nu dispunem de nimic altceva decât de magia incomparabilă a amintirii.Toate creaţiunile noastre, originale şi puternice sunt rodul unei concentrări şi a unei monomanii sublime, vecine cu nebunia. Eu port în mine un vis permanent:simt, zi şi noapte, în inima mea un freamăt neîntrerupt, care nu m- a făcut vreodată să cred că am ajuns la perfecţiune”. Să fie aceasta mai mult decât o replică ingenuă dată lui Brâncuşi, uluitorului său fond ancestral, dezvăluit cu atâta generozitate creatoare, la care, tot amintirea se dă drept cuib de locuire, de gestare a sâmburelui arhaic anonim Credem că nu e nicio îndoială, de vreme ce în sculpturile sale de păsări, el caută, cum spune David Levis să-i dea formei o viaţă activă, să zboare, viul fi ind până la urmă esenţa artei lor.Şi, atunci, nu este oare Vuia, omul de creaţie care dă expresia rotundă vieţii unei păsări artifi ciale care îmbină arta muzicii, sculpturii, raţiunii, ştiinţei, tehnicii într-un model nemaiaflat până în 18 martie 1906. Răspunsul nu poate fi decât unul categoric, care ne inundă de bucurie şi nelinişte. 18 <strong>Coloana</strong> <strong>Infinitului</strong>, anul X, vol I. (<strong>nr</strong>. <strong>60</strong>) • 2007 Timiºoara
Comemorări 50 Poezii Închinate Marelui Brâncuşi Mihai Ţopa Pasărea lui Brâncuşi Pasărea lui Brâncuşi, nu este o pasăre – Ci doar un zbor plin de avânt, Pe care un înger sau poate un sfânt l-a fost oprit pentru noi şi ni l-a dăruit să ni-l păstrăm pe pământ – în amintirea sufletelor celor duşi. Brâncuşi şi coloana Jos în zăvoiul Bistricioarei – un prunc făcea figuri din humă pân-ce cădea în juru-i brumă şi îngheţa firul cicoarei. Dar a crescut în chip de faur cioplind cu barda zori de dor pe o coloană de pridvor spre cerul pulbere de aur. Aşa crescuse din grăunte un spic de grâu Cu bob bogat de Domnul, binecuvântat în piatra aspră de sub munte. Tinereţea lui Brâncuşi În cafeneaua “La Rotonde” din cartierul Montparnasse se-adună oamenii selecţi – mulţi scriitori, artişti, poeţi. <strong>Coloana</strong> fără sfârşit îi vezi pe unii, gânditori argumentând printre săgeţi cum fac în faţa unei ceşti – sinteza clipei de popas. Modigliani şi Matisse – Joyce, Duchamp, Apollinaire, Satie şi vameşul Rousseau ce-şi fac aici eternul rond venind din sus, dinspre “Coupole” spre cafeneaua “La Rotonde” privesc cochetele trecând sau stelele lucind pe cer. Şi printre ei, un “Prometeu” cu barba fluturând în vânt vorbind ca un ţăran valah cu sensul vorbelor profund; se minuna Leger de el chiar şi estetul Ezra Pound. câtă putere are-n glas şi ce-nţelesuri în cuvânt. <strong>Coloana</strong> <strong>Infinitului</strong>, anul X, vol I. (<strong>nr</strong>. <strong>60</strong>) • 2007 Timiºoara 19
Change language