Revista Coloana Infinitului nr. 60 - Brancusi

dintr-o icoană veche, un copil predestinat durerii,
pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri
viitoare. Filozoful, istoricul Alex Xenopol consemnează:
Când Caragiale l-a întâlnit la Giurgiu
pe Eminescu, acesta slujea la grajdurile unui boier
de acolo, având poeziile lui Schiller în buzunar, îi
recita poeziile dând fân la cai. Era un om ce nu
mai trăia cu corpul, ci numai cu mintea; era ca un
Rafael, ce uita chiar să mănânce şi zugrăvea toată
ziua, sau ca Beethoven, căruia până şi în surzenie,
tot îi vuiau în cap valurile simfoniilor”. Apoi un
atare om cum putea el să trăiască în lumea searbădă
şi fără simţ în care ne aflăm
Chiar după ce talentul său s-a manifestat
într-un chip netăgăduit cine îl citea Cine îl preţuia
Câţiva prieteni din cercul Junimei de la Iaşi.
Aceştia susţineau că el este poet şi poet mare. Din
motive de gaşcă literară, potrivnicii Junimei, şi
aceştia erau mulţi, îşi băteau joc de el. A trebuit să
înnebunească, să moară, să se creeze în jurul lui o
legendă – din nenorocire prea adevărată – a unei
vieţi petrecute în torturi, pentru ca minţile contemporanilor
să fie trezite din orbirea lor, pentru ca ei
să recunoască că odată cu Eminescu, ţara pierduse
pe unul din cei mai nobili fii ai săi. Cu meseria lui
de poet cum putea să-şi câştige traiul Apoi dacă el
nu putea câştiga pâinea lui zilnică, ar fi fost drept,
ca ţara să-l fi hrănit ea, cum cerea Socrate, să i se fi
încredinţat şi lui o sinecură, care să-i fi lăsat răgazul
spre a scrie şi a revărsa în lume focul interior,
de care era cuprins. Nu s-a făcut aceasta.
I s-au dat funcţiuni care cereau oboseala
minţii în alte direcţiuni decât aceea încotro îl trăgea
cu putere fatală, irezistibilă, inteligenţa lui, pe
lângă că aceste ocupaţiuni erau mizerabil plătite şi
nu răspundeau trebuinţelor unei vieţi de poet, adică
unei vieţi până la un punct dezordonată. I s-au dat
revizoria şcolară, postul de subbibliotecar la Iaşi,
sau acel de redactor la ziarul “Timpul”. Apoi dacă
ceva a putut avea o influenţă fatală asupra creierului
său, fără îndoială, a fost amestecarea în luptele
interesate, de rea credinţă, ale politicii. El, care era
naivitatea personificată, precum sunt toate geniile
literare, el a luat politica în serios, a pus în ea toată
pasiunea sufletului său; entuziasmat într-adevăr de
ideile pe care le susţinea, a urât pe adversarii lui şi
a pus inima lui cea nobilă şi mare de poet în serviciul
unui vânt schimbător; puterile sale intelectuale
s-au măcinat într-o luptă searbădă şi fără folos.
Apoi este de mirare că atare viaţă a trebuit să aibă
zdruncinarea la sfârşit a maşinii gânditoare Cine
Patrimoniu
l-a înnebunit pe Eminescu Căci contest cu energie
ca el să fi înnebunit de la sine. L-a înnebunit ţara
lui, poporul lui, ce nu l-a cunoscut, ce nu a făcut în
folosul lui cât a trăit, nici o jertfă spre a-i procura
mijloacele substanţiale. Nu e vorba, după moarte
artiştilor le sunt recunoscute meritele, li se înalţă
osanale şi li se ridică monumente! Dar atunci e
prea târziu, cel puţin pentru nenorocita victimă.
Această constatare mă duce cu gândul la Iisus, pe
care ai săi nu l-au recunoscut ca Messia şi au lăsat
să fie jertfit fără nici o vină. Într-un vers închinat
lui Eminescu, poetul Traian Demetrescu îl numeşte
“dulce al poeziei
Crist”.
Î n c h e i
acest capitol al
iubirii celor doi
creatori reamintind
o poezie a
Veronicăi Micle,
atât de nedrept
ponegrită din răutatea
şi invidia
celor ce nu i-au
înţeles şi au contribuit
la jertfa
iubirii lor. Poezia
Veronicăi “Lui”
reflectă frumuseţea şi nobleţea ei sufletească, fiind
o dedicaţie, a fost de fapt şi o profeţie.
Lui
Vârful-nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge
Lângă-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt…
Astfel tu, a cărui minte universul îl răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ.
Şi doreşti a mea iubire… Prin Iubire pân` la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s`o leg,
Cum să fac Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreaţă ta fiinţă poate că n-o înţeleg.
Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc.
Martora măririi tale să fiu pân` la pragul morţii
Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
33