Revista Coloana Infinitului nr. 60 - Brancusi

minte, la unele piese soldaţi în pluton, dar asta
mergea la un spectacol , două, nu la toate).
– Îmi amintesc din studenţie piesa pe
care am văzut-o la Naţional „Un fluture pe
lampă”...
– Când a ajuns Un fluture pe lampă la a
416-a reprezentaţie, mi-am zis:„stai, domnule,
că un asemenea palmares înseamnă totuşi ceva”.
Când am mers atunci, sala, de 1100 de locuri,
era arhiplină, nu mai încăpeam, eu şi nevastămea
ne-am aşezat pe scări. A fost de altfel şi
ultima reprezentaţie, căci a doua zi a ars Teatrul
Naţional, venise nu ştiu ce chinez, s-au supărat
ruşii pe Ceauşescu, şi i-au făcut bucata asta...
După asemenea succese a venit contrapartida: de
atunci n-au vrut noile conduceri să accepte să mai
fiu jucat. „Stai aşa, că ăsta s-a îmbuibat, a spart
toate recordurile, mai lasă-l dracului pe afară”,
şi-au zis nou-veniţii.
– Dar aţi rămas fidel teatrului, un teatru
scris de pana unui licenţiat în drept şi-n filosofie.
– Într-adevăr, dramaturgia este ca o instanţă
judiciară: pui faţă în faţă mai mulţi oameni şi
fiecare vine cu justificarea lui. Nu e justiţie fără
drept şi nici dreptatea fără contrapartidă.”
– Precizaţi lecturile care v-au format, şi
pe care le-aţi recomanda ca fiind valabile şi formative
şi pentru tineretul de azi (care nu prea
se-nghesuie la citit !).
– Ţin în stimă pe Bergson, Huxley, Gide,
Dostoievsky, Schiller şi încă vreo mie.
– Cum vă definiţi în contemporaneitate,
în convieţuirea pe aceeaşi „scenă de teatru” cu
tinerii
– Preiau şi contest. Sunt preluat şi contestat.
Aparţin Galaxiei Guttenberg, muribundă. N-am
blog, ci memorii scrise, galant-răutăcioase. Iubesc
ce-am făcut. N-am mustrări de conştiinţă. Mi s-a
dat o epocă, am trăit-o. E o minune că am răzbit,
nearestat, nebătut (nici măcar la cap!), neîncolonat,
nesindicalizat, heterosexual, familist, fără
lojă, fără clică de cârciumă, fără congregaţie,
armată sau partid în spate. Am iubit Omul, în special
pe cel raţional. Am fost nebunatic cu măsură,
revoluţionar cumpătat. Am făcut mici farse vieţii;
mi-a făcut şi ea.
– Care este importanţa, semnificaţia
„conacului de la Podul Dâmboviţei” în viaţa
dumneavoastră Cum e perceput, ca un loc de refugiu
şi generator de energie şi echilibru, sau ca o
Meteora, o redută a unei simbolice creştinătăţi, o
cetate fortificată de unde se duce lupta cu „hidra
cu mai multe capete”!
– Nu sunt bigot, ci uşor panteist. Consider
ortodoxia o categorie istorică. Am făcut Podul
Dâmboviţei din devotament pentru frumos, pentru
un frumos cu tâlc, cu dimensiune istorică. M-am
înconjurat de duhuri fără să mă las obsedat. Am
Contemporanii noştri
practicat un volterianism politicos. Nu mă dau
în vânt după cultură ca surugat al spiritualităţii.
Socotesc binevenite Măsura şi Răgazul. Pentru
mine Sfântul Spirit nu e sfânt ci laic, umblă printre
noi, dacă îi facem loc. Eu i-am făcut loc la Podul
Dâmboviţei.
– Robinson a fost prima piesă scrisă. Vă
simţiţi la Podul Dâmboviţei ca un Robinson pe
insula proprie
– Vin de la ,,Robinson’’, adică de la o stare
de graţie, pură. Barbarizându-mă, mă disimulez
îndărătul unui pseudonim anodin. Îmi fac o a
doua identitate şi apoi, cu ajutorul pieselor, încă
o sută.
– Simţiţi necesară colaborarea cu alte
organizaţii cu un rol în contextul integrării europene
(având în vedere cooperarea între Fundaţia
„Steaua Carpatină” şi Asociaţia Culturală „România
în lume”) Poate fi o formă a unei vocaţii
de misionar, dorinţa unui rol civic!
– Rol civic în lume Nu e treaba mea! Pentru
asta sunt dealeri şi brockeri. Noi facem doar marfa.
Dar nu se prea uită nimeni la această marfă,
căci dealerii sunt din alt concern, transnaţional
şi cosmopolit. Ba chiar uşor anti-naţional. Deocamdată
trăim într-o cultură de nişă, creăm pentru
nişă şi ea în parte blocată. Dreapta s-a aşezat cu
spatele la cei de stânga , blochează nişa. Tineretul
semi-cultivat dă cu praştia. Facem cultură de
interpretare, analiză, hermeneutică, muzeu.
Muzeu fără muze! Construim un neo-capitalism
de cârnăţari agramaţi, cu burdihanul mare.
– În „Flacăra” / 31 ian. 2006 aţi publicat
un articol „Barba lui Goma sau dialectica patriotismului”,
devoalând afinităţi cu Paul Goma. În
jurnalul său, P. Goma nota că i-aţi trimis o carte
a dumneavoastră şi o scrisoare de solidaritate.
Nu e cam târzie şi inutilă acum această
solidaritate!, Cum explicaţi această adeziune
la dizidenţa sa acum, şi de ce nu atunci, înainte
de ’89
– De ce nu l-am ajutat atunci pe Paul
Goma! Nu sunt disident. Scrisoarea mea, respectându-i
gesturile, îi atrage atenţia că s-a sacrificat
de pomană. El a vrut să vie libertatea, a venit
hoţia. Edificiul ceauşist se face praf, mai exact
se face avere pentru briganzi, ceilalţi rămânând
sărăci. Merita osteneala
– Răspundeţi la o întrebare pe care aţi fi
vrut să vi-o pun, dar eu n-am ştiut-o!
–Nu cumva, aţi fi vrut, poate, să mă întrebaţi:
„De ce am trăit!”
„Uite aşa,... de kiki!...(Alţii trăiesc numai de
kaka!)
Şi ca să vă întâlnesc pe D-voastră. Să vă pot
asigura de toată stima mea.
Cu inserturi de simpatie. Mulţumesc de
întrebare!
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara
39