Revista Coloana Infinitului nr. 60 - Brancusi

Arhitectură
Spiritul european, Occidentul, Orientul şi Casa
românească
VALENTIN TAŞCU
Au existat păreri, ceva mai vechi, cum ar fi aceea
a lui Grigore Ionescu, istoric al arhitecturii româneşti,
cum că elementele autohtone au prevalat în concepţia
arhitecturală de la noi: „În afară de uşoarele înrâuriri
ale Renaşterii de şcoală transilvăneană, care s -au făcut
simţite începând din al doilea sfert al veacului al XVIlea,
dar numai în formele unor ancadramente de uşi
şi de ferestre, dezvoltarea arhitecturii moldoveneşti a
urmat, din ultimul sfert al veacului al XV-lea şi până
la sfârşitul veacului al XVI-lea, o linie ascendentă,
unitară, legată exclusiv de tradiţiile locale” 1 . Observaţia
se repetă şi se accentuează atunci când autorul se referă
la arhitectura din Ţara Românească din secolele al
XVI-lea şi al XVII-lea: „Folosirea unor materiale
de construcţie durabile, adesea luxoase, punerea lor
în operă cu mare măiestrie, prin
combinarea mai multor feluri de
tehnici, precum şi sporirea tot mai
accentuată a fastului clădirilor,
prin împodobirea lor cu sculpturi,
cu stucaturi şi cu picturi, pun în
evidenţă, de bună seamă, gustul şi
marile posibilităţi materiale de care
au dispus beneficiarii lor, dornici să
se impună şi ca iniţiatori de creaţii
artistice, dar oglindesc totodată şi
strădania şi priceperea celor care
au realizat în fapt aceste opere:
meşteri locali ridicaţi din sânul
poporului. Meritul deosebit al
acestor meşteri constă în aceea că
au imprimat clădirilor realizate de
ei un pronunţat caracter autohton,
prin introducerea şi integrarea în
compoziţia generală a monumentelor a unui mare
număr de elemente împrumutate din arhitectura
populară: schema de plan, foişoare, scheme şi motive
decorative etc.” 2 .
Totul este drept în cele două afirmaţii de mai
sus, în afară de exclusivismul lor. Fără îndoială
că aserţiunile atât de categorice sunt victime ale
mentalităţii proletculte şi patriotarde din anii ’50-’60,
când a scris Grigore Ionescu. Asemenea „axiome” suspecte
erau obligatorii din perspectiva esteticii populiste
(marxist-leniniste) şi ele erau semnate de specialişti
de marcă, cum a fost şi autorul în cauză, deseori chiar
împotriva convingerilor lor ascunse. Dar până şi Virgil
Vătăşianu se exprimă în acest fel, deşi mai lapidar:
„Despre prezenţa Renaşterii în Ţările Române nu se
poate vorbi decât în legătură cu anumite aspecte ale
artei din Transilvania. Arta românească îşi continuă
evoluţia în făgaşele tradiţionale, sub îndrumarea
Arhitectură populară
autorităţilor ecleziastice, potrivnice concepţiilor promovate
de Renaştere” 3 .
E limpede că nu se mai poate gândi astfel,
prin izolarea totală a unui spirit autohton de spiritul
european. Noroc că nu se cade în extrema cealaltă,
a absolutizării influenţelor slave, cum se impunea în
perioada stalinistă. Dar în mare măsură, cel puţin în
ceea ce priveşte cercetarea noastră, concluziile lui
Grigore Ionescu rezistă.
Sunt alte voci, mai recente, cum ar fi cele din
doctele studii ale cercetătorilor Anca Brătuleanu (1997)
sau Tereza Sinigalia (1998), care insistă cu precădere
asupra influenţelor arhitecturii italiene din epoca
Renaşterii asupra sistemului de edificare a caselor şi
palatelor din Ţările Române din secolele XVI-XVIII.
Această realitate indiscu tabilă trebuie
însă să fie şi ea controlată şi ferită de
exclusivism.
Referindu-se la opinii precum
cele de mai sus, Anca Brătuleanu
spune: „Fără a intra în detalii, se
poate susţine că asemenea aserţiuni
ignoră atât caracterul fundamental
diferit al celor două tipuri de programe,
cât şi deosebirile majore dintre
caracteristicile spaţial-planimetrice
ale construcţiilor analizate – mare
parte a acestor deosebiri fiind şi rezultatul
utilizării unor materiale ale căror
moduri specifice de punere în operă
conduc firesc la alcătuiri şi ele diferite.
Astfel, ar fi de remarcat că, posibil
inspirată iniţial de tipologia de plan
a caselor ţărăneşti, arhitectura de zid
a evoluat în scurtă vreme pe un firesc drum propriu, în
legătură şi cu necesităţi, posibilităţi, aspiraţii şi modele
culturale, care nu aveau nimic comun cu tiparul produs
de meşterii arhitecturii populare” 4 .
Evident că şi această autoare are dreptate, mai
puţin cealaltă latură de exclusivism (de fapt ea nu neagă
întru totul elementul popular, poate dintr-o prudenţă…
patriotică), care conduce spre imitaţie ceea ce este, nu
atât creaţie, cât cerinţă a ritmurilor specifice româneşti.
Dar nu numai româneşti, pentru că ritmurile esenţiale
s-au născut în spaţiul în care a apărut fiinţa umană, mai
ales cea civilizată, şi s-au transmis apoi în timp, dar şi
în spaţiu, pe măsură ce comunităţi desprinse din comunitatea
iniţială (putem admite că ea s-a constituit în Africa,
dar aceasta e mai puţin important) au ocupat noi şi
noi teritorii. Noile comunităţi nu au avut cum să piardă
sau să-şi modifice total ritmurile moştenite, ci doar să le
dea o altă specificitate locală şi personală. Lucrurile nu
29
Coloana Infinitului, anul X, vol I. (nr. 60) • 2007 Timiºoara