Revista Orizont

www.revistaorizont.ro
UNIVERS univers
PAGINI MAROCANE
VASILE POPOVICI
15 DECEMBRIE
O traducere din jurnalul lui Julien
Green, masacrat` infam, c` nici nu-]i mai
vine s-o deschizi: "Ieri, pe vremea cea
mai minunat` din lume, m-am plimbat pe
strada Passy. M` sim]eam fericit într-un
fel cu totul absurd, adic` nu-mi explicam
de unde vine fericirea aceea stranie care
stîrnea în mine pofta s` râd de unul singur".
Te opre[ti [i visezi: strada Passy!
Descoperit` tîrziu, în ultimele luni ale
[ederii tale la Paris. O ai limpede în fa]a
ochilor: treci peste podul Iena [i urci în
stînga printre cl`diri cu un etaj, cel mult
dou`, cu mici gr`dini, într-o atmosfer`
idilic`, în plin Paris. Culmea bun`st`rii
tihnite [i a fericirii. Strada, calm` în prima
ei jum`tate, se continu` cu o por]iune
animat`, populat` de superbe butice.
"Trecînd prin fa]a casei în care
locuisem noi pe vremuri, mi-am adus
aminte de nop]ile mele de groaz`, cînd ceva
ie[ea dintr-un cotlon al od`ii, [i cînd acel
ceva de nedescris d`dea ocol patului meu".
Tresari. A[adar, nop]ile copilului de pe
strada Passy, înf`[urat în acel decor cantr-o
mie de voaluri de m`tase, puteau s`
semene cu ale tale, copil dintr-un sat pierdut
la o margine de lume, st`pînit de violen]`
[i spaime. Ar`tarea f`r` nume, agil`,
întunecat`, piezi[`, avea puterea s` se
strecoare [i acolo, în inima cald`, protejat`,
a Parisului!
E[ti aproape bucuros, aproape consolat.
Nu totul ]i-a fost luat atunci! F`ceai totu[i
parte din lumea copiilor, de vreme ce [i
pe Passy se ar`tase acel ceva. De vreme
ce a[a ceva era posibil [i acolo.
Revela]ia asta ]i se pare c` te
legitimeaz` [i pentru ziua de azi.
16 DECEMBRIE
Cina la noi în format restrîns cu
ambasadorul turc [i înc` o familie de
prieteni.
Nimic nu l-ar putea distinge pe H. de
un occidental cre[tin. În afara umilin]ei
de a se [ti ]inut la por]ile Europei, umilin]`
cîtu[i de pu]in occidental`. M` recunosc
în starea lui [i pîn` [i-n cuvintele [i
argumentele pe care le-am mai auzit din
gura lui [i alt`dat`. Erau [i ale mele pîn`
nu demult. Se vede bine c` refuzul ce i
se opune Turciei acum e ca un stigmat la
vedere. Îns` H. are în plus tres`rirea de
orgoliu a unui popor mîndru, con[tient
de sine: cînd Europa o s` vrea, s-ar putea
ca ]ara lui mare s` nu mai vrea, ea. Nu-l
cred. M`car dac` ai putea s`-]i spui c` tu
ai dep`[it faza cînd toat` lumea se crede
datoare s`-]i dea lec]ii. Ascultîndu-l pe
H., te surprinzi din nou cu gîndul la ziua
aceea ce trebuie s` vin`, ziua revan[ei –
neap`rat una distinct` de toate cele de
dinaintea ei, nou`, str`lucind de cur`]enie
– cînd o s` la[i în urma ta toate astea,
ziua revan[ei cînd tu, mare de-acum, [i
frumos desigur, vei stîrni dorin]i [i vei
cyan magenta yellow black
fi în postura de a face mofturi.
Las aceste fraze a[a cum sunt, cu tot
infantilismul lor patent, fiindc` traduc exact
partea de sex – de sex [i prostitu]ie –
din povestea noastr` de dragoste cu
Occidentul.
17 DECEMBRIE,
CASABLACA
Tat`l lui Majid B., consulul nostru
general onorific la Casablanca, a murit ieri.
În anul din urm` au fost mereu probleme.
Era, cum spun marocanii în felul lor discret,
obosit. Îi întrebi de s`n`tate – ça va? labass?
beher?�– [i-]i r`spund chiar [i de pe patul
de moarte c` totul e perfect, Alhamdullah.
Cum ar putea r`spunde altfel cînd toate
vin de sus? S` r`spunzi altfel înseamn`
s`-l încarci pe cel`lalt cu problemele tale,
[i asta nu se face. E bine, întotdeauna bine,
cu zîmbetul pe buze.
Ajungem în Anfa, pe o colin` ce d`
spre ocean. E cartierul [ic al ora[ului, cu
vile ascunse dup` garduri înalte de verdea]`
dincolo de care se ridic` palmieri [i se
ghicesc piscine. Casa, dup` limuzinele
parcate pe mai multe str`zi, alt`dat` pustii,
trebuie s` fie pe-aproape. Lume de peste
tot a venit s`-l înso]easc` pe fostul demnitar,
de cîteva ori ministru, consilier regal, autor
de c`r]i [i profesor de [tiin]e islamiste al
lui Hassan II [i al fiului s`u care domne[te
azi.
Ne oprim în fa]a intr`rii frumoase,
lipsit` îns` de luxul afi[at de vilele recente,
[i m` strecor înauntru printre oameni de
toate vârstele. În hol, cei doi nepo]i, [coli]i
în Anglia [i SUA, azi îmbr`ca]i în djelaba
tradi]ional` de culoare crem. Sunt în babusi.
Au trecut de la costumele occidentale la
]inuta de s`rb`toare, pe care [i-o poate
permite orice marocan de condi]ie medie.
M` îndrept spre Majid [i so]ia sa în salonul
din mijloc deschis prin arcade spre alte
patru saloane, în form` de cruce. Majid
m` conduce mai departe, lîng` corul de
b`rba]i ce cînt` neîntrerupt.
Jos, în fa]a noastr`, a[ezat direct pe
podeaua din gresie artizanal`, sicriul,
complet lipsit de orice semn al bog`]iei,
dintr-un lemn ce aduce a cedru, vopsit maro
[i acoperit oarecum neglijent cu dou`
]es`turi, una verde, culoarea feti[ a
Islamului. Oameni intr` [i iau locul altora
pe canapeaua continu` de-a lungul pere]ilor
acoperi]i pîn` la tavan cu zelij m`runt. Pe
latura din fa]`, recunosc trei fo[ti primmini[tri.
Al`turi de mine, inepuizabil, corul.
Omul care-l conduce intervine în contratimp
peste ceilal]i cu o energie impresionant`,
de parc` s-ar teme s` nu lase s` sece izvorul
sonor, ce izbucne[te mereu cu o for]`
reîmprosp`tat`, ca un repro[ pentru ceilal]i,
afla]i cu un pas în urm`. Nimeni nu plînge
[i nu se jele[te. Gazdele g`sesc puterea
s` se asigure c` totul e în regul` cu mine,
c` mi-am g`sit locul, c` nu sînt stingher.
În jur oamenii se îmbr`]i[eaz` re]inut, cu
mult` demnitate.
Cedez cuiva locul, trec pe lîng` sicriul
din mijlocul înc`perii, trec din nou prin
salonul circular pentru a-l îmbr`]isa pe
Majid, c`ruia, pentru prima oar`, i se umplu
ochii de lacrimi în timp ce schimb`m cîteva
cuvinte. Mama [tie? Îmi arat` cu capul c`
mama e [i ea aici, într-unul din saloanele
al`turate, în ciuda accidentului vascular
prin care a trecut în urm` cu cîteva
s`pt`mîni, de cînd a r`mas f`r` vorbire.
Ieri, dup` ce medicul a anun]at familia c`
nu mai e decît o chestiune de ore, a cerut
s` fie dus` la spital. Va fi greu, i s-a spus.
L-au asistat cu to]ii pîn`-n ultima clip`.
Dac` [i-ar fi dat duhul în cursul
dimine]ii, înmormîntarea s-ar fi putut face
chiar [i dup`-amiaz`. A[a, se face a doua
zi, obligatoriu. Orarul e fix: de acas` va
fi dus la moschee pentru una din rug`ciunile
de peste zi, dup` care va fi condus la
cimitirul din apropiere. Mormîntul va fi
ca la toat` lumea, de o simplitate ultim`,
f`r` nimic altceva decît o piatr` de nici o
jum`tate de metru, pus` la cap`tul unui
orizont
32
mic dreptunghi din beton sau piatr`, ca
pentru un copil. Niciun semn nu va aminti
cine e acolo, niciun nume pe lespede, într-un
anonimat deplin. Îmi amintesc de mormintele
regilor saadieni de la Marrakech:
aceea[i piatr` modest`, acela[i dreptunghi
ce delimiteaz` un spa]iu strîmt, de fiin]`
mic`, mic[orat` de moarte; de-abia regii
dac` au dreptul la ceva mai mult, o inscrip]ie
minim` pe piatr`, un semn lapidar în sensul
propriu al cuvîntului.
M` a[ez în holul de la intrare al`turi
de un prieten din Fès. Corul înceteaz` s`
mai cînte, discu]iile în [oapt` amu]esc. Se
recit` din Coran. Într-un tablou din fa]a
mea, st`pîna casei d` s` coboare o scar`,
apuc` mînerul de lemn, iar caftanul elegant,
strîns sub piept cu o centur` lat` de m`tase
brodat`, i se desface u[or peste pantoful
ce pare c` avanseaz` spre treapt`. O femeie
frumoas` de patruzeci de ani. S-a încheiat
rug`ciunea, ascultat` [ezînd. Cei din jur
murmur` Allahou akbar! Asta a fost tot.
Pot pleca. Îmi fac loc spre ie[ire printre
notabilit`]ile ce umplu de-acum toate
înc`perile de la parter.