dunarea de jos 116 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

Cultură şi/sau civilizaţie
Cu o frecvenţă demnă de o cauză mai bună, cei doi
termeni - desemnând realităţi distincte - se utilizează
adesea unul în locul celuilalt sau cu sensuri tot mai
îndepărtate de semnificaţia lor originară. Nu ne
interesează neapărat definiţiile, care oricum diferă de la
sursă la sursă, ci mai degrabă mobilitatea în timp a celor
doi termeni. Distincţia cea mai simplă se face prin
dihotomia spiritual-material, ceea ce presupune că prin
cultură desemnăm, de regulă, ansamblul produselor
spirituale, adică cele validate estetic şi ca plus de
cunoaştere, pe când civilizaţia vizează tot ceea ce
ameliorează viaţa omului contemporan. Multă vreme
sporul de cultură a mers sincron cu cel de civilizaţie, astfel
încât un câştig spiritual se regăsea imediat în standardul
de viaţă al omului din diferite epoci. Avem în vedere inovaţii
culturale de tipul tiparului, marilor călătorii sau teoria
heliocentrică care s-au regăsit apoi în aport civilizator
substanţial: lumea de după Gutenberg, Columb sau
Copernic n-a mai semănat cu cea de dinainte, omul a
trecut rapid de la simpla satisfacere a nevoilor primare la
sete de cunoaştere aptă să-i amelioreze viaţa. Orice câştig
spiritual a fost valorizat, în consecinţă, pentru a da vieţii
orizonturi noi şi a-l pune pe om în situaţii favorabile în
raport cu mediul în care trăia.
După mai multe „revoluţii” ( industrială, cibernetică,
mediatică) între cultură şi civilizaţie s-a produs iniţial un
clivaj care s-a manifestat printr-o evoluţie paralelă, nu
neapărat şi sincronă, însă, de la un moment dat cele două
nu numai că şi-au mărit decalajele de avansare, ci şi-au
schimbat de-a dreptul direcţia. În timp ce civilizaţia merge
triumfător spre înainte, cultura a ales mersul melcului,
adică se întoarce vertiginos spre epoci anterioare. Omul
de azi se bucură atât de mult de avantajele civilizaţiei
(confort, igienă, viteză de deplasare, acces la informare,
divertisment etc.), încât uită să mai citească, să mai scrie
sau să mai gândească, să se bucure de un spectacol,
să-şi încânte privirea şi sufletul cu forme şi culori.
Binefacerile civilizaţiei, pe care nu le hulim, îl
îndepărtează, pe zi ce trece, de actul de cultură pentru
care găseşte tot mai puţin timp şi pentru care nu mai e
pregătit să-l recepteze la adevărata valoare.
Şcoala şi-a pierdut şi ea mult din statutul cultural,
fiind mai degrabă un spaţiu al divertismentului şi
al socializării.
Relaţia profesor-elev nu mai e aceea în care
magistrul oferă ucenicului cât mai mult din cultura
anterioară, ci una în care predomină aspectele ludice:
profesorul se face că transmite elevilor zestrea culturală
a umanităţii, iar elevii se prefac că învaţă, că-şi fac temele,
că acordă respectul cuvenit valorilor.
NR.116
George Lateş
Rezultatele de la examene de tipul bacalaureatului
din 2011 confirmă scepticismul nostru în ceea ce priveşte
aspectul cultural al şcolii, care, în ciuda modernizărilor,
reabilitărilor şi reformelor, regresează de la an la an. În
loc să dea societăţii tineri cu apetit cultural ridicat, şcoala
produce nonvalori şi noncunoaştere, nu în totalitate, e
adevărat, dar într-o proporţie alarmantă. De la absolvenţi
derutaţi de oferta culturală a sistemului de învăţământ,
obişnuiţi cu frecventarea căilor de a evita efortul
intelectual, neinteresaţi de creativitate, dar sensibili la
oferte tentante, chiar seducătoare, nu se poate aştepta o
reacţie culturală normală. Eşuarea culturală a mai multor
generaţii de absolvenţi de liceu nu va rămâne fără urme
adânci într-un viitor apropiat.
Starea culturii rămâne nu deloc roză, deşi statul
subvenţionează masiv instituţii de cultură, de la un minister
al culturii până la preţul cărţilor, spectacolelor, accesului
în instituţii de profil. Alocaţia pentru cultură din bugetul
anual al statului nu e prea mare, dar nici efectele cheltuirii
cu folos a banilor publici nu sunt prea vizibile. Orice
barometru cultural dă valori în descreştere de la an la an
şi atunci poate că şi diminuarea alocaţiei bugetare are, în
ochii politicienilor, o justificare sui generis. Cultura e însă
o realitate de dincolo de bani, niciodată suficienţi, ea
progresează prin entuziasm, prin solidaritate, prin emulaţie.
Statul democratic nu mai poate aloca sume la nivelul
statului totalitar care se folosea de cultură ca instrument
de propagandă politică. Sumele investite în cultură nu cresc
consumul, nu aduc costuri şi nu conferă notorietate celui
care face gestul nobil de a sprijini actul cultural cu bani
publici sau personali. Omul de cultură rămâne un model
neconvingător pentru cei mulţi, notorietatea lui e
circumscrisă domeniului în care activează, chiar şi aici,
circulaţia informaţiei fiind deficitară, valorile de excepţie
sunt tot mai greu cunoscute. Un sondaj de opinie care ar
solicita să se indice numele ministrului culturii, al
preşedinţilor uniunilor de creaţie sau al creatorilor marcanţi
din fiecare domeniu ar da rezultate jalnice, deşi efortul de
culturalizare nu e nesemnificativ.
Ne ferim să folosim cuvântul criză, compromis prin
utilizare excesivă. Pe lângă atâtea crize (economică,
financiară, politică, alimentară etc.), încă una n-ar spune
nimic. O criză culturală ar fi un succedaneu nefericit pentru
regresul cultural, mai mult decât evident. Cât de departe
va merge acest regres e greu de anticipat, dar ce e sigur
e faptul că scindarea dintre cultură şi civilizaţie se va
accentua. Nu vom plânge pe umerii unei culturi care
nu-şi mai găseşte receptarea adecvată la nivelul omului
(continuarea la pagina 32)
MMXI
9