dunarea de jos 116 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

Nostalgie
Firul alb la tâmplă-apare
Ca un cal troian cu care
Timpu,-n pragul bătrâneţii,
Intră în cetatea vieţii!
Elis Râpeanu-Bucureşti
Eroare homerică
Este clar precum o apă
De izvor, deci cu temei,
„Calul” cred c-a fost o iapă
De-a „fătat” atâţi ahei!
Vasile Vajoga-Iaşi
Globalizare
Mai amărâţi din an în an,
Ne cântă şi prohodul, popa.
Când Grecia-i un cal troian,
Nechează toată Europa!
Gheorghe Leu- Brăila
Calul troian
Pe autostrăzi păstrăm
De la greci subtilul plan,
Căci, din când în când, mai dăm
De un cal sau de-un troian!
Ionel Negruţ-Brăila
(grupaj realizat de către Ion Moraru)
NR.116
Cei mai buni prieteni
(continuarea de la p.17)
O zi numai bună de murit. Oricum nu aveau
pentru ce trăi. Şi nici nu ar fi avut vreodată. Ar
fi făcut numai umbră pământului.
Sigur nu a stat ceasul? Nicio mişcare. Niciun
sunet. Poate nu fixase ceva cum trebuie ... era
posibil să fi greşit … 8,25 … o lumină orbitoare ...
geamurile zdrăngăniră, clădirea se cutremură,
suflul exploziei deschise larg porţile. Ţipetele
dezechilibrară soarele, angrenând, în căderea lor
nesfârşită, vârtejuri de praf şi cenuşă. Mirosul
de moarte trecu strada. Lucrurile decurgeau exact
aşa cum şi le imaginase. Pentru prima dată în viaţă,
simţi că el era dirijorul. Abia se abţinu să nu
aplaude.
De acum înainte te vor urma peste tot.
Numai prin tine vor trăi mai departe. Nimic nu
vă va mai despărţi.
Pe de o parte, gândul să plece, s-o ia la fugă,
să nu se mai oprească, pe de alta, curiozitatea
care îl îndemna să privească în extaz, cu ochii
ieşiţi din orbite.
Toţi cei din cafenea năvăliră afară. Îşi impuse
să se ridice, să facă şi el ce făceau ceilalţi. Încercă
din răsputeri să se arate surprins. Îşi simţi dinţii
clănţănind de emoţie. I se păru ciudat că nu-l
auzea nimeni.
Lumea fugea în toate părţile. Alergă şi el
câteva secunde alături de ceilalţi, până se lămuri
că nimeni nu-l băga de fapt în seamă.
O bucată de perete se prăbuşi cu zgomot,
încet-încet, toată clădirea îşi vărsă stomacul afară,
arătându-şi măruntaiele. În spatele
dărăpănăturilor se afla probabil ceea ce mai
rămăsese din foştii lui colegi: un pumn de cenuşă
amestecat cu moloz. Cuprinşi de panică, puştii
care scăpaseră se buluciră afară, în rând cu câţiva
dascăli, livizi. Pe maică-sa n-o zări. Ar fi trebuit să
fie în partea afectată a clădirii. Nu ar fi avut cum
să scape. De la etaj, un băieţel îşi sfâşie hainele
cuprinse de flăcări şi se aruncă în gol, ţipând.
- Aduceţi nişte pături, strigă cineva.
În mod ciudat, pe lângă sticlă, tencuială şi
cenuşă, trotuarul era presărat cu bucăţi mici de
aţe, cu capetele arse, frânghii rupte şi bucăţi de
pâslă.
Traversă strada, evitând în ultimul moment
o maşină. „Condu repede, ia-o pe principală”.
Şoferul se întoarse mirat spre tânărul ce se aşezase
pe locul din dreapta: să tot fi avut vreo 17 ani. Nu
părea să fie înarmat, dar ceva, poate inflexiunea
glasului, îi atrase atenţia că nu era omul pe carear
fi putut să-l refuze, astfel încât se supuse
comenzilor noului păpuşar şi porni. În spate,
clădirea sfârtecată fumega.
MMXI
35