dunarea de jos 116 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

Mi s-a întâmplat ca o povestire să o pot transforma
peste ani într-un roman, dar în cazul ăsta ai nevoie de o
altfel de tratare. Mi s-a întîmplat să transform o povestire
în scenariu de film şi după aceea în piesă. Îmi place jocul
ăsta.
N.O.: Ceva despre antologia din America în care
vei fi publicat?
V.C.:Antologiile au ieşit deja, de fapt, cea S.F.. Este
vorba de o editură din Maryland care scoate 900 de
titluri pe an şi s-o fi gândit să încerce şi cu noi. L-a scos
şi pe Doru Tătar cu un roman. Scoate în toamna asta
piesa Polonius şi dacă tot apare tipărită, după aia sper
să ajungă să fie pusă şi pe scenă - contractul semnat cu
ei e şi pentru drepturi de montare pe scenă. Antologia
S.F. a apărut şi deja sunt citit.
N.O.: Cum ai ajuns la editură?
V.C.: La editură am ajuns prin Petru Iamandi. El
printr-o scriitoare, A.E. Moreland, o scriitoare pe care
a tradus-o şi a adus-o la Galaţi. I-a făcut o impresie
bună scriitoarea directorului editurii, directorul editurii a
dat telefon să se intereseze cine e traducătorul, i-a cerut
nişte texte din România, iar Petru Iamandi i-a dat ce
avea tradus de ani buni, printre care şi cartea de poveşti
apărută în ‘91 şi care m-a ajutat să-mi cumpăr casă la
vremea aceea. Aşadar, urmează să apară şi asta tot la
aceeaşi editură. Petrică mi-a tradus-o împreună cu
Richard Wright.
N.O.: Scrii în fiecare zi, are nevoie scriitorul/
artistul de exerciţiu?
V.C.:Dacă nu scrii în fiecare zi, n-ai cum. Când nu
scriu, sunt bolnav.
NR.116
N.O.: Consideri că e valabil pentru toate
genurile?
V.C.: Consider că aşa trebuie. Pentru că i-am văzut
pe colegii de la muzică, pe când eram la plastică. Erau
violonişti şi eu credeam că s-au născut cu talent. Ai
ureche muzicală, ai o vibraţie , ai o voce a ta,
inconfundabilă, dar oamenii ăia făceau în fiecare zi flexiuni
de încheietură, ca să poată mânui arcuşul. Fără lucrul
ăsta nu se poate. În teatru veneai dimineaţa şi făceai
gimnastică, apoi vocalize, pregăteai glasul. Intrai în rol
cu o oră înainte. Povestea Mihai Mihail că intra cu o oră
înainte în pielea personajului şi îi trebuia o oră ca să
iasă. În ultima vreme nu vezi decât improvizaţie, actorul
nu ştie ce joacă. Dacă omul ăla lucrează două ore pe zi,
şi eu trebuie să lucrez două ore pe zi. Lucrez nopţile. E
o nevoie organică. Un mod de a te uşura. Te simţi grozav
când ţi-a ieşit. Îmi iese bine, îmi iese uşor, după care
trebuie să treci de câteva ori prin text, pentru că scapă
întotdeauna probleme de logică, nu găseşti cuvântul...
Cred că am un simţ al cuvântului pentru că mă deranjează
cuvintele care nu sunt din familia potrivită.
N.O.: Cât de mult contează experienţa de viaţă
în opera unui scriitor?
V.C.: Contează foarte mult. Dacă nu treci printr-o
dramă, printr-o bucurie, neavând ce povesti, eşti foarte
sărac, imaginezi nişte lucruri care nu le vezi decât în film,
trebuie să copiezi, să furi de undeva, ceea ce mi se pare
cea mai mare crimă. Pot să iert pe cineva care a făcut o
crimă dar nu pe cineva care a plagiat, care a furat de
undeva.
A consemnat Nicoleta Onofrei
MMXI
41