textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

INSTITUTUL DE FILOLOGIE AL ACADEMIEI DE ŞTIINŢE A
MOLDOVEI
COSMESCU ALEXANDRU
Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 811.135.1’342.4 (043.3)
TEXTUL MONOLOGIC ŞI TEXTUL DIALOGIC
DIN PERSPECTIVA ANALIZEI DISCURSULUI
10.02.01 LIMBA ROMÂNĂ
Teză de doctor în filologie
Conducător ştiinţific: Constantinovici Elena, doctor habilitat în
Autorul:
filologie, profesor universitar
CHIŞINĂU, 2012

(c) Cosmescu Alexandru, 2012
2

CUPRINS
ADNOTARE...................................................................................................................................5
ANNOTATION..............................................................................................................................6
АННОТАЦИЯ...............................................................................................................................7
Lista abrevierilor...........................................................................................................................8
INTRODUCERE......................................................................................................................... .9
1. DIALOG ȘI MONOLOG: REPERE CONCEPTUALE
1.1. Analiza discursului. Teorii și metode .................................................................................17
1.2. Relaţia dintre dialog şi monolog: abordări generale ........................................................31
1.3. Concepţia extinsă despre dialog a lui Mihail Bahtin ........................................................40
1.4 Relaţia dialogică şi relaţia monologică la Martin Buber ...................................................49
1.5. Dialog şi monolog. Determinări preliminare .....................................................................53
1.6. Concluzii la capitolul 1.........................................................................................................57
2. ABORDĂRI METODOLOGICE ÎN STUDIUL TEXTULUI DIALOGIC
2.1. Statutul ontologic al textului şi transcrierii .......................................................................58
2.2. Analiza semantică a dialogului ...........................................................................................68
2.3. Analiza coerenţei: teoria macrojocurilor dialogice...........................................................79
2.4. Interacţiunea participanţilor în conversaţie.......................................................................92
2.5. Concluzii la capitolul 2.......................................................................................................105
3. RELAŢIA DINTRE TEXTUL DIALOGIC ŞI TEXTUL MONOLOGIC
3.1. Continuumul „dialogicitate – monologicitate”.................................................................106
3.2. Textul monologic ca proces: strategii discursive în monologul oral .............................115
3.3. Textul monologic ca produs: macrostructura monologului scris ..................................131
3

3.4. Concluzii la capitolul 3.......................................................................................................137
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI ........................................................................................138
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................141
ANEXA 1. CONVENȚII UTILIZATE ÎN TRANSCRIEREA VORBIRII.........................148
DECLARAȚIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII....................................................149
CURRICULUM VITAE............................................................................................................150
4

ADNOTARE
Teza de doctorat în filologie Textul monologic și textul dialogic din perspectiva analizei
discursului, elaborată de Alexandru Cosmescu, definitivată la Chișinău, în anul 2012, include
următoarele compartimente: introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări,
bibliografie din 108 titluri, 140 pagini de text de bază, 2 tabele. Rezultatele obținute sunt
publicate în 7 lucrări științifice.
Cuvinte-cheie: dialog, monolog, text, discurs, analiza discursului, dialogicitate,
monologicitate, macrostructuri, microstructuri.
Domeniul de studiu căruia îi aparține cercetarea efectuată în teză este filologia, mai exact
analiza discursului. Scopul fundamental al tezei este de a identifica şi compara trăsăturile
textului dialogic şi ale textului monologic, cu mijloacele puse la dispoziţie de analiza discursului.
Obiectivele principale ale tezei sunt: tipologizarea şi analiza concepţiilor despre dialog și
monolog în literatura de specialitate; identificarea unor metode ce ţin de cadrul conceptual al
analizei discursului, adecvate pentru analiza textului dialogic şi a textului monologic;
determinarea statutului ontologic şi epistemologic al textului dialogic şi al textului monologic;
identificarea trăsăturilor principale ale textului dialogic; identificarea trăsăturilor principale ale
textului monologic; compararea textului dialogic cu textul monologic.
Cu mijloacele oferite de analiza discursului, a fost tratată problema științifică fundamentală
ce a făcut obiectul prezentei cercetări: a fost identificată trăsătura fundamentală a textului
dialogic: deschiderea spre o continuare posibilă, spre un răspuns, a fiecărui enunț, actualizată de
minim doi locutori. În schimb, trăsătura fundamentală a textului monologic este caracterul
contingent al oricărui răspuns la acesta. Ambele tipuri de text au ca trăsătură comună faptul de a
fi adresate și de a funcționa ca răspuns la un text anterior.
Rezultatele acestei analize permit scoaterea în evidență a aspectelor macrostructurale și
microstructurale ale textului dialogic și textului monologic, pentru determinarea mai exactă a
trăsăturilor acestora.
Rezultatele cercetării au fost parțial reflectate în comunicări la conferințe și colocvii
naționale și internaționale, precum și în monografii și articole publicate.
5

ANNOTATION
The present thesis, offered as a partial requirement for the title of a PhD in Philology,
written by Alexandru Cosmescu, finished in Chisinau, in 2012, includes the following parts:
introduction, three chapters, general conclusions and recommendations, a bibliography of 108
titles, 140 pages of text, 2 tables. The attained results are published in 7 research works.
Keywords: dialogue, monologue, text, discourse, discourse analysis, dialogicity,
monologicity, macrostructures, microstructures.
The field of study to which the present research pertains is philology, more specifically
discourse analysis. The fundamental purpose of the thesis is to identify and compare the
characteristics of monologic and dialogic texts, with the means of discourse analysis. The main
objectives of the research are: the typologization and analysis of conceptions regarding dialogue
and monologue in the works of different researchers; the identification of methods, included in
the conceptual framework of discourse analysis, adequate for the analysis of dialogic and
monologic texts; the identification of the main characteristics of the dialogic text; the
identification of the main characteristics of the monologic text; a comparison of dialogic and
monologic texts.
The main research problem of the thesis was treated with the means offered by discourse
analysis: the main characteristic of the dialogic text was identified – the openness of each
utterance towards a possible continuation, a response, which is actualized by at least two
speakers. At the same time, the main characteristic of the monologic text is the contingent
character of any response to it. Both types of text have as common characteristics the fact of
being addressed and of functioning as a response to a previous text.
The results of this analysis allow the identification of macrostructural and microstructural
aspects of dialogic and monologic text, for a more exact determination of their characteristics.
The research results were partially reflected in papers presented at various national and
international conferences and colloquia, as well as in published monographs and research
articles.
6

АННОТАЦИЯ
Докторская диссертация в области филологических наук, «Монологический и
диалогический текст с точки зрения анализа дискурса», выполнена Александром
Космеску, завершена в Кишиневе, в 2012 году, включает нижеуказанные разделы:
введение, три главы, общие выводы и рекомендации, библиография из 108 наименований,
139 страниц основного текста, 2 таблицы. Результаты исследования опубликованы в 7
научных работах.
Ключевые слова: диалог, монолог, текст, дискурс, анализ дискурса, диалогичность,
монологичность, макроструктуры, микроструктуры.
Область исследования данной диссертации является филология, точнее, анализ
дискурса. Основной целью диссертации является идентификация и сравнение
особенностей диалогического текста и монологического текста, утилизировав средства,
предоставленные методом анализа дискурса. Основными задачами диссертации являются:
типологизация и анализ понятий о диалоге и монологе в специализированной литературе;
выявление методов связанные с концептуальной основой анализа дискурса, подходящими
для анализа диалогического и монологического текстов; определение онтологического и
эпистемологического статусов диалогического и монологического текстов; выявление
основных особенностей диалогического текста; выявление основных особенностей
монологического текста; сравнение дилогического и монологического текстов.
Используя средства предоставляемые методом анализа дискурса, была рассмотрена
фундаментальная научная проблема, которая является предметом данной диссертации:
открытость любого утверждения к вероятному продолжению, к ответу,
актуализированное как минимум двумя собеседниками. В противовес, фундаментальной
особенностью монологического текста является условный характер любого ответа на
данное утверждение. Общая черта у этих двух типов текста является тот факт, что они
адресованы и работают как ответ некоему предыдущему тексту.
Результаты данного анализа позволяют выявление макроструктурных и
микроструктурных аспектов диалогического и монологического текстов, для более
точного определения их особенностей.
Результаты исследования были частично дискуссированы на конференциях,
национальных и международных симпозиумах, а также в опубликованных монографиях и
статьях.
7

AC – analiza conversației
ACD – analiza critică a discursului
aj – acceptare a jocului
APR – aprobare
CC – cerere de clarificare
CI – cerere de informaţie
COMP – completare
EVAL – evaluare
IC – Iniţierea conversaţiei
OI – oferire de informaţie
pj – propunere de joc
ptj – propunere de terminare a jocului
REV – revenire / revizuire
tj – terminare a jocului
TMD – teoria macrojocurilor dialogice
LISTA ABREVIERILOR
8

INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. În lingvistica actuală, se remarcă o
schimbare de paradigmă: de la accentul pus pe studiul acontextual al sistemului limbii pe
utilizarea limbajului într-un context determinat.
În acest sens, studiul dialogului, ca formă de bază a comunicării umane, este unul dintre
cele mai importante subiecte de cercetare. Or, în acest caz, dialogul poate fi conceptualizat cel
mai bine prin raportare la monolog, iar textul dialogic prin raportarea la textul monologic.
În mediul academic basarabean, de studiul dialogului, mai mult în linie bahtinană, se ocupă
în principiu teoreticienii literari. Din acest motiv, am considerat importantă tratarea dialogului
dintr-o perspectivă lingvistică axată pe analiza discursului.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul fundamental al tezei este de a identifica şi compara
trăsăturile textului dialogic şi ale textului monologic, cu mijloacele puse la dispoziţie de analiza
discursului. Obiectivele principale ale tezei sunt:
1. tipologizarea şi analiza concepţiilor despre dialog în literatura de specialitate;
2. identificarea unor metode ce ţin de cadrul conceptual al analizei discursului, adecvate
pentru analiza textului dialogic şi a textului monologic;
monologic;
3. determinarea statutului ontologic şi epistemologic al textului dialogic şi al textului
4. identificarea trăsăturilor principale ale textului dialogic;
5. identificarea trăsăturilor principale ale textului monologic;
6. compararea textului dialogic cu textul monologic.
Noutatea ştiinţifică. În măsura în care suntem familiarizaţi cu literatura de specialitate,
prezenta lucrare este prima cercetare din Republica Moldova care utilizează paradigma analizei
discursului pentru investigarea atentă a textului dialogic şi a textului monologic. Vom prezenta
succint linia argumentativă principală a tezei noastre.
Concepţia bahtiniană despre dialog – în opinia noastră, una dintre cele mai coerente şi mai
productive – pune sub semnul întrebării opoziţia radicală dintre dialog şi monolog. Conform
unora dintre formulările lui Bahtin, aspectul dialogic este prezent în orice utilizare a limbajului,
deoarece orice utilizare individuală a limbajului face trimitere la utilizări anterioare şi este
adresată cuiva, chiar dacă destinatarul nu este prezent în carne şi oase în faţa noastră. Avantajul
9

unei asemenea concepţii extinse asupra dialogului este faptul că poate explica o întreagă gamă de
fenomene care au scăpat până la momentul actual filologiei.
În acelaşi timp, o asemenea abordare are şi anumite limite. Dacă „totul este dialog”, cum
par să sugereze unii cercetători, dialogul suprapunându-se cu utilizarea limbajului, ce rol mai
poate avea acest concept? Un concept care acoperă absolut totul mai poate să ne ajute să
diferenţiem ceva de altceva? Mai are vreo funcţie euristică? În particular, dialogul este contrapus
monologului; or, dacă dialogul acoperă întreaga gamă de fenomene lingvistice, inclusiv textele
aparent monologice, această opoziţie îşi pierde total sensul.
Credem că aceste probleme nu pot fi soluţionate printr-o serie de raţionamente a priori, şi
nici prin intuiţia noastră, ca fiinţe dotate cu limbaj articulat sau chiar ca teoreticieni ai utilizării
limbajului. Singura cale rămasă deschisă pentru a oferi un răspuns la aceste întrebări şi a
destrăma anumite dubii rămâne analiza atentă a faptelor de limbă, a diferitor moduri de utilizare
a limbajului.
Aici se implică, în economia cercetării noastre, analiza discursului. Ca activitate, analiza
discursului implică, în primul rând, lucrul atent cu texte deja existente, pentru a observa
regularităţile ce survin şi modul în care ele pot pune în lumină modul în care funcţionează
limbajul într-un context determinat. Un aspect esenţial în acest sens (şi unul dintre lucrurile care
diferenţiază analiza discursului de alte abordări în studiul limbajului) este înregistrarea
limbajului oral spontan, apoi transcrierea lui, urmând anumite convenţii, fapt ce permite
includerea în analiză a unei întregi game de fenomene care sunt neglijate de abordările care
lucrează, în principiu, cu texte scrise. Pentru prima dată în lingvistica basarabeană, au fost
utilizate metode de analiză a textului precum teoria macrojocurilor dialogice, analiza fluxului
discursiv (derivată din analiza conversaţiei), analiza retorică a monologurilor scrise etc.
Astfel, am lucrat cu texte dialogice şi monologice orale şi scrise, pentru a observa lucrurile
care le diferenţiază. Rezultatele finale ale cercetării noastre au demonstrat că în conversaţiile
orale (şi în conversaţiile scrise prin mijloacele oferite de internet, precum chat-ul) apar în mod
regulat fenomene de genul întreruperilor, suprapunerilor dintre intervenţiile mai multor locutori,
pauzelor, iar temele sunt desfăşurate prin co-participarea locutorilor, chiar dacă sunt utilizate
anumite scheme preexistente. În schimb, în cazul textelor monologice (cazurile pe care le-am
analizat sunt discursurile la conferinţe şi textele scrise) asemenea fenomene sunt excluse în
principiu sau sunt minimizate.
10

Acest lucru ne permite să reconceptualizăm relaţia dintre dialog şi monolog, completând
teoria extinsă asupra dialogului. Într-adevăr, orice utilizare a limbajului se referă la cazuri
anterioare de utilizare a lui, o replică se raportează la intervenţia discursivă anterioară. În acest
sens, putem afirma, împreună cu Bahtin, că limbajul este dialogic prin natura lui.
În acelaşi timp, nu acesta este aspectul definitoriu pentru textele pe care le putem numi
monologice. Un text nu poate fi numit dialogic dacă, după o replică iniţială, nu urmează un
răspuns; în schimb, în cazul monologurilor, apariţia unui răspuns este contingentă. După un
discurs poate fi pusă o întrebare, dar această întrebare nu transformă discursul deja rostit în
altceva; un text scris poate fi comentat, dar mii de texte au rămas necomentate de destinatarii lor.
Astfel, definitorie pentru un text dialogic este orientarea spre un răspuns ulterior al
destinatarului, deschiderea pentru întreruperi şi continuări, care să aducă ceva nou la tema care
este desfăşurată cu participarea tuturor celor prezenţi; în schimb, pentru un text monologic este
caracteristic faptul că locutorul îşi desfăşoară intervenţia discursivă fără să aştepte neapărat un
răspuns imediat, iar uneori chiar fără să şi-l dorească sau fără să admită posibilitatea apariţiei lui
(de exemplu, atunci când un orator pleacă imediat ce şi-a rostit discursul). În acest sens, un text
poate fi numit monologic, chiar dacă apare ca răspuns la un text anterior, în cazul în care autorul
lui nu-şi propune ca cineva să-l continue, să-i răspundă.
Aceste concluzii ne conduc spre o reconceptualizare a relaţiei dintre dialog şi monolog, în
termeni de „intenţie dialogică” şi „intenţie monologică”: un text cu intenţie dialogică este cel
deschis spre întreruperi şi continuări, iar un text cu intenţie monologică e cel care le respinge. În
mod contingent, în funcție de diferiţi factori, un text cu intenţie dialogică poate să nu genereze
niciun răspuns, iar un text cu intenţie monologică poate să trezească reacţii virulente. Sub acest
aspect, putem plasa un text concret, în funcţie de prezenţa sau absenţa anumitor trăsături, pe o
axă ai cărei termeni extremi sunt dialogicitatea şi monologicitatea.
Semnificația teoretică a lucrării de față rezidă, în primul rând, în analiza diversificată a textelor
dialogice și monologice, pentru a le identifica trăsăturile fundamentale. Dialogul și monologul
nu au fost tratate în calitate de concepte a priori, ci în calitate de concepte empirice, în urma
analizei diferitor texte dialogice și monologice, atât orale, cât și scrise, a căror transcriere a fost
prezentată în lucrare. Au fost descrise caracteristicile care conferă diferitor texte calități precum
monologicitatea și dialogicitatea.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul de cercetare. Au fost identificate
criteriile fundamentale pentru diferențierea textelor monologice de textele monologice. Aceste
11

criterii permit evidențierea specificului diferitor tipuri de text, recunoscând faptul că
dialogicitatea, ca raportare la celălalt și raportare la discursul anterior, este o caracteristică
intrinsecă a utilizării limbajului, dar este actualizată diferit în textele dialogice și textele
monologice: textele dialogice se caracterizează prin deschiderea fiecărei replici spre o continuare
posibilă, iar textele monologice – prin caracterul lor închis intervenții ulterioare și contingența
oricărei replici la un text monologic.
Valoarea aplicativă a lucrării. Tezele de bază ale lucrării pot servi la elaborarea unui curs
de analiza discursului (sau chiar de analiza dialogului) pentru studenții și masteranzii de la
specialitățile umaniste. Au fost prezentate metode de analiză la nivel macrostructural și
microstructural a textelor dialogice și monologice, care pot fi aplicate și de alți cercetători care
vor decide să se ocupe de această temă.
Aprobarea rezultatelor științifice. Rezultatele cercetării au fost parțial reflectate în
comunicări la conferințe și colocvii naționale și internaționale (Filologia modernă, Lecturi in
memoriam acad. Silviu Berejan, Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului „Eugeniu
Coşeriu”, Identităţile Chişinăului etc.), precum și în monografii și articole publicate.
Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea include trei capitole.
Capitolul I, Dialog şi monolog: repere conceptuale, este consacrat analizei literaturii de
specialitate în domeniu şi formulării anumitor ipoteze preliminare referitoare la relaţia dintre
textul dialogic şi textul monologic.
Paragraful 1.1, Analiza discursului. Teorii şi metode, expune bazele teoretice şi
metodologice ale abordării prezentate în teza de faţă. Analiza discursului este una dintre cele mai
proteice fenomene din câmpul lingvisticii contemporane. Ea poate fi conceptualizată atât ca
teorie, cât și ca metodă. Ca activitate, analiza discursului presupune stabilirea de legături dintre
secvențe textuale/discursive și intențiile comunicative ale locutorului; identificarea regularităților
care apar într-o secvență discursivă. Ea poate fi realizată din diferite perspective, pe care le-am
grupat în: perspectiva semantică, sintactică, pragmatică și interdisciplinară. Perspectiva
semantică urmărește identificarea macrostructurilor semantice ale unui text; perspectivele
sintactică și pragmatică se axează în special pe microstructuri. În consecință, aplicarea diferitor
perspective poate scoate în evidență aspecte diferite ale textului studiat.
Paragraful 1.2, Relaţia dintre dialog şi monolog: abordări generale este consacrată
tipologizării concepţiilor despre relaţia dintre dialog şi monolog şi se prezintă sub forma unei
lecturi critice a literaturii de specialitate. Deoarece dialogul, monologul și relația dintre ele au
12

prezentat un interes de cercetare mai mare pentru filosofi și teoreticieni literari (fapt probat de
abundența literaturii consacrate acestei probleme în mediile respectivilor cercetători) decât
pentru lingviști, prezentăm mai mult concepțiile acestora. Totuși, ele prezintă o serie de
probleme și limitări, mai ales dacă interesul nostru este unul față de dialog și monolog ca
strategii discursive, nu concepte normative apriorice. Or, dialogul și monologul pot fi
operaționalizate în calitate de concepte empirice doar în urma analizei atente a faptelor de limbă,
nu doar pornind de la niște intuiții conceptuale. În același timp, intuițiile filosofilor pot servi
drept punct de pornire pentru o analiză empirică mai detaliată. În acest sens, pot fi identificate
două mari tipuri de concepţii: conform uneia, orice activitate umană are o dimensiune dialogică,
conform alteia dialogul reprezintă un tip special de activitate umană, care poate fi contrapus
altora.
Paragraful 1.3, Concepţia extinsă despre dialog a lui Mihail Bahtin, constituie o lectură
analitică a unui articol din perioada târzie a cercetătorului rus, care sintetizează concepţia
acestuia despre problema textului dialogic; abordarea bahtiniană este cazul paradigmatic al
concepţiei extinse despre dialog, de aceea am considerat necesar să-i consacrăm un paragraf
aparte. Pentru Bahtin, domeniul dialogicului se suprapune peste cel al utilizării limbajului. Chiar
și textele considerate în mod obișnuit monologice (de exemplu, cele lirice) au un aspect dialogic,
prin faptul că sunt adresate unui destinatar (fie și ipotetic) în care urmăresc trezirea unei reacții
de răspuns și prin faptul că se raportează la texte anterioare: utilizează cuvintele altora, survin ca
răspuns la textele altora, poartă în sine urmele textelor altora. Paragraful 1.4, Relaţia dialogică şi
relaţia monologică la Martin Buber prezintă ideile fundamentale ale unui alt reprezentant de
marcă al filosofiei dialogului, Martin Buber. Teoria buberiană poate fi considerată, în acest sens,
drept caz paradigmatic al unei concepţii restrânse referitoare la dialog, în care activitatea
dialogică este contrapusă celei monologice; abordările de acest gen au permis distincţia operată
de noi între intenţia dialogică şi intenţia monologică. M. Buber expune două tipuri de raportare la
alteritate: relația pe care el o numește Eu-Tu și relația Eu-Acela. Relația Eu-Tu este dialogică
prin esența ei, axată pe intersubiectivitate și deschidere reciprocă, în timp ce relația Eu-Acela –
pe utilizare, experimentare a celuilalt ca obiect, manipulare, înțelegere a celuilalt prin
intermediul unor concepte preexistente.
Paragraful 1.5, Dialog şi monolog. Determinări preliminare, introduce în discuţie
problema alterităţii şi adresării drept constitutive pentru dialog şi oferă o serie de ipoteze
preliminare referitoare la relaţia dintre dialog şi monolog, reluate şi amplificate pe parcursul
13

următoarelor două capitole. Deoarece conceptualizarea dialogului și monologului în lucrările
filosofilor și logicienilor ni s-a părut insuficientă pentru demersul prezentat în lucrarea de față,
am decis să utilizăm o altă strategie de cercetare: investigarea atentă a unor dialoguri și
monologuri real atestate, pentru a identifica trăsăturile fundamentale ce le diferențiază. În acest
scop, am prezentat câteva determinări preliminare ale conceptelor de dialog și monolog, care
fixează, ca diferență fundamentală, prezența/absența întreruperilor și suprapunerilor de replici.
Dialogul este definit, în acest context, ca tip de discurs pentru care este specifică prezența a
minimum doi locutori, cu minimum o intervenție discursivă fiecare; în cazul monologului, există
un singur locutor, cu o singură intervenție discursivă, care nu este întreruptă de către destinatar.
Astfel, în cazul dialogului se remarcă schimbarea rolurilor de locutor/destinatar, iar în cazul
monologului ele rămân fixate. În consecință, în cadrul dialogului tema este desfășurată prin
eforturile comune ale participanților, într-un mod pe care nimeni nu l-ar putea anticipa, iar în
cadrul monologului – de către un singur locutor, în baza unei scheme formulate anterior tot de el.
Capitolul II, Abordări metodologice în studiul textului dialogic, prezintă o serie de metode
de cercetare a textului dialogic, în special de analiză a coerenţei la nivel de macro- şi micro-
structuri, şi rezultatele la care se poate ajunge în urma acestor metode.
Paragraful 2.1, Statutul ontologic al textului şi transcrierii, prezintă o serie de aspecte
fundamentale pentru analiza textului dialogic, în special a transcrierilor de conversaţii, şi a
modului în care lucrul atent cu transcrierile poate revoluţiona concepţia noastră despre ce
înseamnă un text.
Paragraful 2.2, Analiza semantică a dialogului, propune o analiză tematică / semantică a
unei transcrieri a unei şedinţe de consiliere filosofică, urmărind modul în care se stabileşte
coerenţa globală a unui text dialogic. În cadrul acestei analize au fost decantate temele prezente
în transcrierea respectivei ședințe de consiliere, pentru a evidenția modul în care se construiește
coerența globală a discursului dialogic. În același timp, în urma investigării modului în care sunt
introduse respectivele teme, inclusiv a locutorului care le introduce, precum și a modului de
desfășurare a lor, s-a stabilit că un asemenea tip de analiză permite identificarea trăsăturilor
fundamentale ale genurilor discursive căruia îi aparține un text concret.
Paragraful 2.3, Analiza coerenţei: teoria macrojocurilor dialogice, prezintă în premieră
pentru Republica Moldova teoria macrojocurilor dialogice şi perspectivele pe care le oferă ea
pentru analiza macro-structurilor semantice din cadrul unui text dialogic (pe baza exemplului
unei conversaţii pe chat). În urma analizei, s-a stabilit că teoria macrojocurilor dialogice permite
14

identificarea și descrierea macrostructurilor semantice și pragmatice care determină interacțiunea
dialogică dar, în același timp, descrierea unui text dialogic doar la nivel de macrostructuri este
insuficientă. Totuși, aplicarea conceptelor formulate de exponenții acestei teorii permite
identificarea facilă a unor aspecte ce țin de interacțiunea participanților la un dialog, în special a
intențiilor comunicative individuale și a celor comune și a mijloacelor prin care sunt ele
exprimate.
Paragraful 2.4, Interacţiunea participanţilor în conversaţie, oferă perspective pentru
analiza desfăşurării conversaţiei la nivelul micro-structurilor semantice şi pragmatice care
asigură coerenţa şi coeziunea textului, identificând trăsăturile principale ale textelor dialogice /
conversaţionale cu ajutorul unei metodologii derivate din analiza conversaţiei şi analiza fluxului
discursiv, aplicate pe conversaţii transcrise şi pe chat-uri.
Capitolul III, Relaţia dintre textul dialogic şi textul monologic, este consacrat comparaţiei
dintre trăsăturile definitorii pentru textul dialogic şi textul monologic. Paragraful 3.1,
Continuumul „dialogicitate-monologicitate”, formulează o serie de consideraţii teoretice privind
relaţia dintre dialog şi monolog, completând perspectiva bahtiniană cu cea a cercetătorului rus L.
Iakubinski şi cu rezultatele analizei noastre pe texte concrete. Urmând, continuând și
reinterpretând cercetările pionierilor în studiul dialogului, putem afirma că monologul reprezintă
acea intervenţie textuală / act de discurs care, ca punere în act, este realizată de un singur locutor
şi nu solicită, pentru a fi completă, nici o reacţie de răspuns din partea auditoriului. Este, de
exemplu, cazul unui tratat, al unui roman sau chiar al unei postări pe blog; un tratat rămâne tratat
chiar dacă nu-l citează nimeni, un roman rămâne roman chiar dacă nu-l comentează niciun critic
literar şi o postare pe blog rămâne postare pe blog chiar dacă nu este comentată. În schimb, o
replică iniţială într-o conversaţie, dacă nu este continuată printr-o replică de răspuns a unui
destinatar, eşuează: nu putem vorbi în acest caz despre o conversaţie, ci despre un eşec al
acesteia.
Paragraful 3.2, Textul monologic ca proces: strategii discursive în monologul oral se
opreşte asupra transcrierii a două discursuri prezentate la o conferinţă, cu mijloacele oferite de
analiza fluxului discursiv, evidenţiind modalităţile de construcţie a textului monologic, de
realizare a coerenţei şi coeziunii la nivel de micro- şi macro- structuri. Trăsătura caracteristică
monologurilor orale este faptul că aparțin unui singur locutor, care desfășoară pe cont propriu
temele, fără intervenția destinatarului. În același timp, se remarcă mimarea unor strategii
dialogice: replici adresate explicit unei persoane prezente, întrebările retorice etc., dar, de
15

exemplu, în cazul rugăminților adresate destinatarului, nu se așteaptă un răspuns explicit. Chiar
dacă este vorba de structuri similare de dezvoltare a temelor (de exemplu, strategiile narative),
ele sunt caracterizate prin alternarea intenționată a contururilor intonaționale de diferite lungimi,
prezența anaforei, anacolutului etc. În plus, se remarcă aspectul dialogic al funcționării
limbajului, analizat de Bahtin: raportarea la discursul anterior, includerea discursului celuilalt ca
element structural în discursul propriu.
Paragraful 3.3, Textul monologic ca produs: macrostructura monologului scris, aplică o
metodă de analiză a coerenţei în textul monologic propusă de John Sinclair, care relevă
caracterul „totalizant” al monologului: prin intermediul relaţiei semantice stabilite între enunţuri,
textul totalizează, enunţ cu enunţ, conţinutul informativ al fiecărui enunţ în parte, ultimul
înglobând sensul întregului text, în cazul unui text coerent.
Concluziile și recomandările din final prezintă într-o formă succintă rezultatele la care s-a
ajuns în urma analizei.
16

1. DIALOG ŞI MONOLOG: REPERE CONCEPTUALE
1.1. Analiza discursului. Teorii şi metode
Analiza discursului poate fi conceptualizată în mai multe moduri – ca abordare generală, ca
metodă concretă, cluster de metode sau ca domeniu de cercetare.
Aceste diferenţe derivă din multiplele definiţii ale termenului discurs. În principiu, putem
să identificăm câteva abordări dominante în literatura de specialitate [cf. 5, 6]:
1. discurs = text = limbaj în uz [98, p. 86]; [80, p. ix]. Pentru cei care concep discursul în
acest mod, obiectul de interes îl formează construcţiile lingvistice care depăşesc limitele frazei
(fraza fiind considerată, în lingvistica structurală, nivelul final al analizei lingvistice; [cf. 106, p.
280 et passim]). În acest sens, analiza discursului porneşte de la (şi, parţial, se suprapune peste)
gramatica textului, lingvistica textului, lingvistica transfrastică, într-o tradiţie influenţată de
structuralism. Conform acestei abordări, textul este un ansamblu de fraze care dispun de trăsături
precum coerenţa, coeziunea, acceptabilitatea, intenţionalitatea etc.; obiectul analizei îl formează
aceste trăsături ale textului şi modul în care ele sunt actualizate prin structuri lingvistice.
2. discursul este definit ca "grup individualizabil de enunţuri" [70, p. 6] sau "totalitate de
texte reciproc relevante" [33]. O asemenea abordare se apropie de analiza genurilor şi
examinează modul în care un text (sau mai multe) corespunde principiilor / normelor unei
comunităţi de discurs. Deseori, o definiţie similară este utilizată şi în cadrul analizei critice a
discursului.
3. discurs = intenţie comunicativă [98, p. 6]. Conform acestei abordări, de profundă
inspiraţie pragmatică, discursul este disociat de text, reprezentând ansamblul de intenţii ale
autorului acestuia şi, pe de altă parte, "ceea ce este înţeles" de receptorul respectivului text. În
acest sens, analiza încearcă să determine intenţia comunicativă – ce face autorul în şi prin textul
pe care îl produce şi cum este el înţeles de receptor. O abordare similară e cea lui E. Benveniste,
care propunea o definiţie mai îngustă a termenului discours, pe care îl opunea lui histoire. Pentru
el, discursul presupune faptul-de-a-fi-adresat şi intenţia, în locutor, de a-şi influenţa într-un
anumit mod receptorul [cf. 70, p. 5].
4. discurs = domeniul general al interacţiunii verbale. Aici se pune accent în special pe
negocierea sensului şi pe modul în care discursul construieşte realitatea. Această abordare este
17

influenţată parţial de teoria foucauldiană a discursului, construcţionismul social şi analiza
conversaţiei.
Analiza discursului presupune lectura atentă a unui text (eventual transcrierea unei
conversaţii) şi examinarea limbajului utilizat, pentru a înţelege mai bine felul în care participanţii
concep un fragment de realitate, structura interacţiunii acestora, modul în care intenţiile lor
comunicative sunt reflectate în limbaj. Adică, în multe cazuri, practica analizei discursului este
similară, chiar dacă se porneşte de la presupoziţii teoretice diferite. Hugh Trappes-Lomax oferă o
descriere foarte exactă a analizei discursului ca activitate: „Analiştii discursului fac ceea ce
oamenii, în experienţa cotidiană a limbajului, fac în mod instinctiv şi, în mare măsură,
inconştient: observă tipare ale limbajului utilizat şi circumstanţele (participanţii, situaţiile,
intenţiile, rezultatele) cu care acestea se asociază în mod tipic. Contribuţia specială a analistului
discursului la această activitate altfel obişnuită e observarea conştientă, deliberată, sistematică şi,
în măsura în care e posibil, obiectivă, precum şi producerea de rapoarte (descrieri, interpretări,
explicaţii) privind lucrurile pe care le-a scos la iveală cercetarea lui" [43, p. 133].
În acest sens, analiza discursului se află la intersecţia mai multor discipline – retorica,
lingvistica, filosofia, sociologia, psihologia – şi fiecare aplică metodologia de analiză (deseori
virtualmente identică) într-o manieră proprie şi în interese proprii.
În acest paragraf ne propunem să caracterizăm principalele abordări în analiza discursului:
cele de factură semantică, cele de factură sintactică şi schematică, cele de factură pragmatică,
precum şi cele interdisciplinare, printr-o lectură critică şi analiză comparativă a textelor
specialiştilor în domeniu, recunoscuţi pe plan internaţional.
Dacă ne referim la analiza semantică a discursului, probabil cea mai simplă variantă ar fi
"analiza tematică a datului textual", aşa cum este ea practicată în lingvistica franceză
contemporană [cf. 104]. Analiza tematică a datului textual este aplicată, în principiu, asupra
textelor scrise (în special literare) şi presupune evidenţierea aspectelor lexicale ale unei teme
(tema fiind definită ca "acel ceva cu referinţă la care a fost scris un text"), apoi construirea unei
reţele asociative din mai multe teme puse în relaţie, care ne pot ajuta să evidenţiem "locul temei
în economia semantică a textului" [104, p. 22].
Generalizând, o practică de acest tip ar funcţiona mai mult la nivel intuitiv, pentru că o
asemenea concepere a temei acceptă diferite interpretări ale secvenţei textuale analizate (de
exemplu, aceeaşi secvenţă textuală poate să se refere la acţiunea de a te trezi, la oboseală, la
enervare etc.) şi totul depinde de subiectivitatea interpretului şi de obiectivele cercetării lui.
18

Astfel, "locul" temei nu este în text, ci în competenţa textuală a lectorului-semantician, care
poate inventa pe cont propriu teme pe care să le "descopere" ulterior în text.
În principiu, scopul unei analize tematice pare destul de clar: evidenţierea reţelei asociative
de teme, care contribuie la înţelegerea aspectului semantic şi referenţial al unui text şi la
integrarea materialului textual, uneori destul de variat, la un nivel mai general.
O altă abordare predominant semantică e "analiza semantică a discursului", propusă de
lingvistul olandez T. van Dijk. Pentru acest tip de analiză importantă pare a fi, întâi de toate,
urmărirea coerenţei. O formulare preliminară a acestui tip de analiză, după van Dijk [44, p. 105]
se bazează pe următoarele presupoziţii: „Presupunem [...] (1) că expresiile dintr-un discurs pot fi
analizate ca succesiuni de propoziţii şi (2) că unităţile de sens atribuite propoziţiilor sunt
judecăţi, care constau dintr-un predicat şi un număr de argumente care ar putea avea diferite
roluri (cazuale). Astfel, un prim aspect al analizei semantice de discurs e investigarea modului în
care succesiunile de propoziţii dintr-un discurs sunt legate cu succesiuni de judecăţi ce stau la
baza lor şi în care sensul acestor succesiuni este o funcţie a sensului propoziţiilor sau judecăţilor
constituente.
Acest nivel de analiză se efectuează asupra a ceea ce van Dijk numeşte coerenţă locală. La
acest nivel, se urmăresc structurile temă-remă, datum-novum, temă-comentariu, co-referinţa,
anafora, pronumele posesive etc., care apar în fraze diferite [44]. Pentru van Dijk, discursul e
perceput atât ca serie de acte de vorbire, cât şi ca act de vorbire global, şi poate fi analizat, la
acest nivel trans-frastic, cu ajutorul unei metode ce presupune combinarea teoriei actelor de
vorbire, pragmaticii griceene, lingvisticii funcţional-sistemice etc.
În acelaşi timp, discursul nu poate fi redus doar la o succesiune de fraze şi la sensul
acestora, luat în parte. Înţelegerea discursului, pentru van Dijk, nu se poate reduce la înţelegerea
sensului fiecărei expresii, deşi sensul discursului este o funcţie a sensului fiecărei expresii pe
care o conţine.
Astfel, van Dijk propune şi noţiunea de coerenţă globală, la nivelul unei secvenţe
discursive mai ample sau al unui text întreg. Noţiunile precum temă sau subiect sunt reconstituite
ca macrostructuri semantice, care formează coerenţa globală a discursului, explicând ce este
relevant şi important în informaţia semantică din discurs. Putem vorbi, în acest sens, despre tema
unui paragraf, a unei secţiuni sau a unui text, atunci când conectăm secvenţele textuale la un
nivel mai abstract şi general, reducându-le la ceea ce van Dijk numeşte macropropoziţii sau la
19

titluri pentru o secvenţă textuală. Conform teoriei lui, textele pot fi rezumate doar datorită acestei
capacităţi de a fi reduse la macrostructuri.
Concepţia lui van Dijk poate servi la determinarea mai exactă a temei unui text sau a unei
secvenţe textuale şi poate fi pusă la baza unei practici de analiză semantică de discurs
Tot predominant semantică este analiza discursului în varianta propusă de lingvistul
american Wallace Chafe. Pentru el, discursul reprezintă un "flux de sunete" determinat de un
"flux de gânduri". Una dintre forţele ce determină avansarea acestui flux de gânduri e prezenţa
temelor discursive. El defineşte tema în modul următor [41, p. 674]: „agregat coerent de gânduri
introdus de un participant la conversaţie, dezvoltat fie de acel participant, fie de altul, fie de
câţiva participanţi împreună, apoi încheiat în mod explicit sau lăsat să se estompeze”.
Temele pot avea elemente active (cele despre care se vorbeşte la momentul prezent),
semiactive (legate cu cele active şi care pot fi activate la un moment ulterior în discurs) şi
inactive. Una dintre sarcinile pe care şi le propune analistul e examinarea temelor discursive, a
modului în care sunt dezvoltate acestea (inclusiv prin interacţiunea participanţilor – strategiile
conversaţionale de dezvoltare a unei anumite teme – şi aici se implică şi elemente de
pragmatică), a strategiilor de interacţiune verbală (elemente de analiza conversaţiei) etc.
Prima etapă în analiza discursului, conform abordării lui Chafe [41, p. 674], o reprezintă
"ascultarea unei înregistrări a unei conversaţii pentru a identifica temele, segmentele de discurs
în care unul sau mai mulţi vorbitori vorbesc despre acelaşi lucru". În general, temele identificate
sunt încadrate în "supra-teme" mai generale. După ce a fost identificată secvenţa supusă analizei,
analistul descrie modul în care este prezentată şi dezvoltată tema, adică schema de prezentare a
ei. Vom examina analiza schematică în paragraful dedicat abordărilor sintactice.
O abordare a analizei discursului mai apropiată de filosofie, dar păstrând referinţele
lingvistice de la care se porneşte pentru analiză, presupune evidenţierea şi examinarea "armăturii
conceptuale" a unui text – a conceptelor fundamentale prezente în el şi a relaţiilor dintre acestea
(o întreprindere destul de apropiată de analiza tematică) – precum şi a "structurii narative" a
textului, a organizării lui sintactice, a ordinii în care sunt fixate diferite secvenţe. Un aspect
important al acestei analize este şi examinarea presupoziţiilor care stau la baza textului; dacă
folosim, precum structuraliştii, metafora reţelei [cf. 57, pp. 10 şi urm.], presupoziţiile sunt cele
care fixează într-o anumită poziţie ochiurile acesteia.
textului.
Abordările sintactice în analiza discursului sunt, în mare măsură, apropiate de lingvistica
20

În această categorie ar intra, de exemplu, analiza naraţiunii, în varianta practicată de W.
Labov. Acesta studia, în anii '60, naraţiunile orale. Conform studiului pe care l-a publicat
împreună cu Waletzky [cf. 98], secvenţele narative pot fi divizate în propoziţii referenţiale (care
se referă la un anumit eveniment) şi propoziţii evaluative (care exprimă reacţia la un anumit
eveniment). O naraţiune conţine, prin definiţie, minimum două propoziţii referenţiale. Ordinea
lor nu poate fi schimbată, pentru că, în acest caz, s-ar schimba naraţiunea însăşi şi ordinea ei
temporală.
Conform autorilor sus-numiți, există 6 etape fundamentale ale naraţiunilor orale:
1. rezumatul
2. orientarea
3. complicarea acţiunii
4. evaluarea
5. rezultatul sau finalul
6. reluarea.
Studiile lui Labov urmăresc relaţia reciprocă a acestor secvenţe, structurile semantice
invariante, alterarea sintaxei etc. Sub aspect metodologic, Labov a procedat în felul următor: şi-a
invitat subiecţii, le-a înregistrat naraţiunile, a transcris înregistrările apoi a lucrat cu transcrierile.
E, în general, abordarea dominantă în etnometodologie, analiza conversaţiei, sociologie etc.
Tot cu segmentarea textelor se ocupă şi analiştii care aplică unul dintre sistemele propuse
de van Dijk. Pentru el, există două tipuri fundamentale de "scheme textuale": schemele
argumentative şi schemele narative. Textele narative, conform lui van Dijk, sunt compuse din
episoade, iar episoadele, la rândul lor, din secvenţe referenţiale şi secvenţe evaluative (similar cu
Labov & Waletzky), încadrate, ca şi în abordarea lui Labov, de o "orientare" şi o "reluare" în
care se explică relevanţa evenimentului respectiv pentru locutor sau pentru auditor [cf. 58].
În aceeaşi categorie a analizei sintactice a discursului se încadrează şi primele studii ale lui
W. Chafe în domeniul discursului ("analiza schematică"; [cf. 40]). Conform lui, atunci când o
persoană începe să elaboreze o naraţiune, ea porneşte de la o impresie globală care, ca atare, nu
ar putea fi formulată decât în fraze foarte vagi şi rezumative (analoge cu "macro-structurile"
despre care vorbeşte van Dijk; [cf. 44]). Prima etapă a elaborării discursului este, după Chafe,
segmentarea acestei impresii globale / amintiri în secvenţe, ordonate într-o succesiune logică /
temporală şi care, în general, se referă la un singur eveniment (în acest sens, ele ar fi analoage cu
"episoadele" în terminologia lui van Dijk). Acest proces de segmentare continuă până la
21

determinarea unor unităţi mai comode – frazele – în care actanţilor li se conferă roluri semantice
concrete (aici Chafe se bazează pe frame semantics şi pe case grammar, în varianta Fillmore).
Ultima etapă a segmentării este alegerea cuvintelor – categorizarea efectivă a informaţiei. În
acest sens, sarcina unui analist pus în faţa unui text concret este de a determina elementele în
care a fost segmentat textul, la toate cele 3 etape, a examina relaţiile reciproce ale acestor
segmente şi funcţiile fiecăruia.
Alte abordări de factură sintactică pornesc de la segmente care aparţin ultimelor 2 etape
identificate de Chafe – elementele de bază din care se compune textul – şi le analizează "de jos
în sus", de la elementele de bază la structuri mai abstracte, precum ar fi temele sau macro-
structurile.
Studiile de acest gen sunt inspirate, în mare măsură, de tradiţia lingvisticii funcţionale
pragheze. O altă influenţă asupra acestei abordări sunt studiile lui M.A.K. Halliday, fondatorul
gramaticii sistemic-funcţionale. Halliday pune accentul pe studiul limbajului aşa cum apare
acesta în viaţa cotidiană şi pe funcţiile ideaţională, interpersonală şi textuală a diferitelor
elemente lingvistice.
Acest tip de studiu se ocupă de analiza coeziunii manifestate prin co-ocurenţă, progresie
tematică (succesiunea temă / remă; aici tema este concepută la nivelul frazei, nu ca "temă
discursivă" în varianta lui Chafe sau a lui van Dijk), asignarea de funcţii diferitor propoziţii ce
intră în componenţa textului analizat.
Această tradiţie se manifestă şi în varianta de analiză a discursului propusă de Raphael
Salkie în excelentul său manual Discourse and Text Analysis. El sugerează că analiza discursului
ar trebui să se ocupe în primul rând de analiza coeziunii lexicale, analiza anaforelor, co-
referinţelor, deicticelor, apoi de analiza organizării textului, la nivelul schemei textuale, într-o
progresie organică şi continuă [80].
Unele elemente ale abordării de acest tip au fost preluate şi de lingvistica bazată pe corpus;
[cf. 78], pentru o analiză detaliată a abordărilor moderne în analiza corpusurilor în lingvistică.
Reprezentanţii acestui curent în lingvistică analizează, cu ajutorul calculatoarelor, utilizarea
diferitor sintagme în corpusuri ample de texte şi generalizează privind utilizarea comună a
sintagmelor respective.
Tradiţia care se ocupă de atribuirea de funcţii diferitelor elemente textuale îşi are unul
dintre cei mai influenţi reprezentanţi în M. Coulthard şi J. Sinclair, fondatorii Şcolii de analiză a
discursului de la Birmingham. Combinând abordarea analizei discursului cu cea a analizei
22

conversaţiei, Coulthard, Sinclair şi discipolii lor atribuie diferitelor elemente textuale (pe care le
numesc "mişcări", cu un termen preluat de la L. Wittgenstein, care vorbea despre "mişcări în
jocurile de limbaj"; [cf. 31]) funcţii precum cauză / consecinţă, specificare / generalizare etc.;
pentru o tipologizare extinsă [cf. 42, p. 126-127]. Unul dintre subiectele studiate în profunzime
de Şcoala de la Birmingham este discursul didactic. Studiind transcrierile înregistrărilor de lecţii,
grupul de la Birmingham a observat că ele sunt caracterizate, în mare măsură, printr-o
succesiune tipizată de mişcări: iniţiere (de obicei printr-o întrebare din partea profesorului) –
răspuns (din partea elevului) – comentariu ("follow-up", en. continuare, din partea profesorului).
Ulterior, au fost studiate diferite tipuri şi forme ale acestor mişcări [42, pp. 1-34] şi efectul lor
asupra calităţii învăţării, atmosferei din sala de clasă, implicării elevilor etc. (ilustrative în acest
sens sunt [32] sau [51]).
O abordare cu unele suprapuneri parţiale cu cea a Şcolii de la Birmingham, dar cu scopuri
diferite, este Rhetorical Structure Theory (teoria structurii retorice, abreviat RST), elaborată de o
echipă condusă de Bill Mann (pentru o descriere a categoriilor RST, [cf. 67]). În principiu,
scopul pe care şi-l propune RST este de a atribui câte o funcţie (afirmaţie, dovadă, exemplu etc.)
fiecărei propoziţii prezente într-un text monologic scris, apoi de a marca relaţia dintre
respectivele propoziţii, în cadrul unei scheme care descrie structura semantică şi sintactică a
textului. Această abordare are unele aplicări în rezumarea computerizată a textului, predarea
scrierii şi lecturii critice etc.
În principiu, aceste abordări care divizează textul în elemente componente pentru a-i
determina schema după care a fost construit sau în raport cu care poate fi interpretat cel mai
eficient îşi are o sursă de inspiraţie şi un termen de comparaţie în tradiţia retorică. Retorica
religioasă medievală, de exemplu, recomanda elaborarea predicii în conformitate cu schema
compusă din temă, protemă, expunere, exemplu, peroraţie, încheiere [cf. 46], care a venit să
înlocuiască structura discursului retoricii clasice, compusă din exordiu, naraţiune, demonstraţie,
respingere şi peroraţie. Or, o structură schematică de acest gen are destul de multe în comun cu
analiza schematică în cadrul studiilor discursului; diferenţa fundamentală ar fi că analiza
discursului, în această privinţă, este predominant descriptivă, iar tradiţia retorică este
predominant normativă; analiza discursului ca analiză schematică are scopuri teoretice, iar
retorica este percepută fie ca artă de a convinge (retorica antică clasică) fie ca artă de a vorbi bine
/ frumos (retorica târzie); analiza discursului în această variantă se ocupă, în principiu, de sintaxa
23

discursivă (relaţia reciprocă a diferitelor secvenţe discursive) în timp ce retorica porneşte de la
principii şi obiective care fac, astăzi, obiectul de studiu al pragmaticii.
Una dintre abordările în analiza discursului care au o apropiere deosebită de retorică este
analiza genurilor. Una dintre primele lucrări în acest domeniu este cea a lui M. Bahtin, Problema
genurilor vorbirii [vezi 106]. Michel Foucault, în perioada sa arheologică, a examinat şi el
diferite genuri discursive şi efectul acestora în crearea diferitelor ştiinţe şi concepţii despre om.
Alţi autori se concentrează asupra practicilor acceptate într-o anumită comunitate de discurs.
Un exemplu deseori citat este cel al discursului ştiinţific. Autorii unui articol, atunci când
doresc să-l publice, încearcă să se integreze în comunitatea de discurs a cercetătorilor care
activează într-un anumit domeniu. Dacă articolul respectiv nu va corespunde tiparelor discursive
acceptate de comunitate, atunci el nu va fi luat în serios sau publicarea lui va fi respinsă. Deseori,
aceste norme discursive ce reglementează ce se face şi ce nu într-un anumit domeniu nici nu sunt
explicitate, fiind considerate de la sine înţelese. Avansarea unui nou cercetător poate fi
considerată analogă cu acceptarea progresivă de către comunitatea de discurs în cauză şi cu
asimilarea principiilor de construcţie a unui text ştiinţific acceptabil.
În mod analog funcţionează lucrurile, de exemplu, şi în cazul discursului didactic; un
profesor tânăr comunică cu studenţii într-un alt mod şi la alte niveluri decât unul experimentat.
Implicarea în mediul academic presupune, astfel, asumarea unui anumit tip de discurs şi
asimilarea regulilor acestuia.
Un studiu bazat pe analiza genurilor porneşte, în general, de la definirea discursului ca
ansamblu de texte reciproc relevante / cu legături reciproce şi încearcă să determine care sunt
trăsăturile comune şi ce face ca un text să fie acceptabil pentru o anumită comunitate de discurs.
În cazul în care se porneşte de le definiţia foucauldiană ca "grup individualizabil de enunţuri" [cf.
70], sarcinile analizei par a fi similare.
Acest gen de studii este destul de apropiat de retorică şi poate servi şi pentru predarea
scrierii – atât în varianta scrierii academice, cât şi a celei creatoare. În acelaşi timp, este
domeniul / abordarea din cadrul analizei discursului cea mai apropiată de teoria literară, dar
păstrând o serie de aspecte pur lingvistice – examinarea modului în care anumite particularităţi
ale discursului se actualizează în planul expresiei; pentru o privire de ansamblu asupra analizei
genurilor, [cf. 34].
Abordările bazate pe pragmatică derivă, în mare măsură, din filosofia limbajului obişnuit,
în tradiţia lui Ludwig Wittgenstein, J. L. Austin sau H.P. Grice. Intuiţia fundamentală a acestor
24

filosofi a fost că limbajul nu este pur şi simplu referenţial, nu doar reflectă / descrie realitatea, ci,
de fiecare dată, este utilizat într-un anumit context, în cadrul unei "forme de viaţă". În tradiţia
wittgensteiniană, limbajul pus în context şi condiţiile de utilizare a lui poartă numele de "joc de
limbaj".
J. L. Austin a stat la baza teoriei actelor de vorbire. Conform lui, limbajul trebuie să fie
privit nu atât ca set de propoziţii abstracte şi a-contextuale, cât ca activitate. În cadrul unui act de
vorbire, Austin distinge aspectul locuţionar (faptul de a vorbi / a te referi la ceva), aspectul
ilocuţionar (ceea ce faci în spunerea a ceva) şi aspectul perlocuţionar (ceea ce faci prin spunerea
a ceva). Oprindu-se mai mult asupra actelor ilocuţionare (promisiune, rugăminte, ordin, îndemn
etc.; Austin identifica aproape 1000 de termeni ce desemnează acte ilocuţionare), Austin şi
discipolul său J.R. Searle au studiat condiţiile de adecvare / realizare a unui act de vorbire şi au
propus diferite criterii de tipologizare a acestora. Metoda fundamentală a lui Austin era
examinarea detaliată a condiţiilor în care utilizăm o anumită expresie sau sintagmă.
O altă tradiţie în filosofia limbajului a fost cea a lui P. Grice, care a identificat o serie de
principii şi reguli care sunt respectate de la sine într-o comunicare. Principiul general este aşa-
zisul principiu al cooperării, formulat ca "fă-ţi contribuţia la conversaţie aşa cum o solicită, la
etapa la care apare, scopul sau direcţia acceptată a schimbului verbal la care participi". Principiul
cooperării este particularizat în maximele conversaţionale, grupate în 4 categorii [cf. 98]:
I. cantitate:
1) fă-ţi contribuţia atât de informativă pe cât e necesar
2) nu-ţi fă contribuţia mai informativă decât e necesar
II. calitate:
supermaximă: încearcă să-ţi faci contribuţia una adevărată
1) nu spune lucruri despre care ştii că sunt false
2) nu spune lucruri pentru care îţi lipsesc dovezile adecvate
III. relaţie:
fii relevant
IV. manieră:
supermaximă: fii clar
1) evită obscuritatea în exprimare
2) evită ambiguitatea
3) fii scurt (evită prolixitatea inutilă)
4) fii ordonat.
25

Conform lui Grice, aceste principii sunt, în general, respectate în interacţiunea
conversaţională obişnuită. Totuşi, există cazuri în care aceste maxime sunt încălcate flagrant şi
intenţionat – de exemplu, atunci când îi spui cuiva "eşti o dulceaţă" (afirmaţie în mod evident
falsă – o fiinţă umană nu poate fi dulceaţă). În aceste cazuri, intenţia este nu atât de a face o
afirmaţie, cât de a sugera ceva, prin încălcarea intenţionată a uneia dintre maxime. Grice numeşte
aceasta "implicatură conversaţională".
Realizările în domeniul filosofiei limbajului au fost, ulterior, preluate de lingviştii
specializaţi în analiza discursului, generând ceea ce a fost numit pragmatică lingvistică. Pentru
reprezentanţii filosofiei limbajului cotidian, sensul unui enunţ se suprapune peste intenţia lui
comunicativă; atunci când limbajul e studiat de un lingvist specializat în domeniul discursului, e
studiat, de fapt, acelaşi aspect şi se stabilesc legături între intenţia comunicativă şi expresia ei
lingvistică.
În acest sens, Widdowson [98, p. 6] defineşte discursul în modul următor: "ne putem referi
la acest complex de intenţii comunicative ca la discursul ce stă la baza textului şi îi motivează
producerea în primul rând". Astfel, analiza discursului este disociată de analiza textuală; în
sarcina analizei textuale ar intra analiza co-ocurenţelor, a schemelor de organizare textuală, a
temelor – adică, în mare, aspectele sintactice şi semantice – iar analiza discursului ar fi
esenţialmente pragmatică şi ar examina, pe urmele analizei textuale, intenţia cu care a fost
introdusă o anumită temă, modul în care organizarea textuală reflectă intenţiile autorului,
negocierea sensului etc.
Acesta şi era programul pe care îl fixa pentru analiza discursului, la începuturile dezvoltării
ei, W. Labov [98, p. 85]: „Ordinele şi refuzurile sunt acţiuni; declarativele, interogativele,
imperativele sunt categorii lingvistice – lucruri care sunt spuse, mai curând decât lucruri care
sunt făcute. Regulile de care avem nevoie vor arăta cum se fac lucruri cu ajutorul cuvintelor şi
cum aceste enunţuri sunt interpretate ca acţiuni: cu alte cuvinte, stabilind legături între ceea ce se
face şi ceea ce se spune şi între ceea ce se spune şi ceea ce se face. Acest domeniu al lingvisticii
poate fi numit 'analiza discursului', dar încă nu e bine cunoscut sau dezvoltat. Teoria lingvistică
nu este încă suficient de bogată pentru a elabora asemenea reguli, pentru că trebuie luate în
calcul şi categorii sociologice, non-lingvistice, precum rolurile, drepturile şi obligaţiile. Micul
progres făcut în acest domeniu e opera sociologilor şi filosofilor care cercetează informal regulile
de tip I care stau în spatele comportamentului cotidian "comun".”
26

Prin "filosofi", Labov se referea la reprezentanţii filosofiei limbajului obişnuit; prin
"sociologi", îi avea în vedere pe reprezentanţii analizei conversaţiei. Analiza conversaţiei îşi are
rădăcina în etnometodologie şi microsociologie – aplicarea descrierilor etnografice la situaţiile
cotidiene, spre deosebire de etnografia "clasică", care se axa pe societăţi diferite de cea a
cercetătorului. Una dintre cele mai mari influenţe asupra analizei conversaţiei, în varianta ei
actuală, a avut-o sociologii Erving Goffman şi Harold Garfinkel.
Garfinkel şi Goffman au fost printre primii sociologi care au observat atent interacţiunea
socială în medii concrete, stabilind legătura dintre contextul comunicării, rolurile participanţilor,
structura şi conţinutul comunicării verbale dintre aceştia, fără a beneficia de avantajele pe care le
oferă tehnica modernă.
Odată cu răspândirea generalizată a aparatelor de înregistrare a sunetului, o serie de
sociologi, printre care Harvey Sacks, au început să analizeze conversaţiile cotidiene, pentru a
determina structura interacţiunii verbale a participanţilor. Grupul lor se situa polemic în raport cu
curentele dominante pe atunci în lingvistică, care studiau limba mai curând ca entitate abstractă,
sistem de semne şi reguli, afirmând că o conversaţie cotidiană este prea haotică pentru a fi
analizată eficient.
Cercetările lui Sacks au demonstrat că nu este aşa. Conform lui, participanţii la o
conversaţie îşi negociază momentul în care să intervină cu o replică în baza unor reguli şi
principii care pot fi deduse din studiul efectiv al transcrierii unei conversaţii. Una dintre primele
asumpţii metodologice ale lui Sacks şi ale colegilor şi discipolilor săi este că vorbirea se
manifestă prin structuri ordonate şi secvenţiale, şi că "luarea cuvântului" este în egală măsură
influenţată de context şi influenţează contextul. Sacks a început cu analiza unor conversaţii
telefonice înregistrate şi a elaborat un sistem de transcriere care să permită observarea
momentelor exacte de trecere de la un vorbitor la altul. Sacks şi colaboratorii săi au determinat
că, în majoritatea cazurilor, trecerea de la un vorbitor la altul se realizează cu câteva secunde
înainte de încheierea replicii primului vorbitor şi că, tot în majoritatea cazurilor, replicile
succesive sunt legate în secvenţe. Analiştii au încercat să caracterizeze aceste secvenţe sub
aspect funcţional şi structural.
Practica analizei conversaţiei a permis caracterizarea conversaţiilor cotidiene şi este în
continuare utilizată în sociologie, psihologie, lingvistică, în calitate de abordare metodologică cu
un minimum de presupoziţii teoretice, adecvată pentru descrierea detaliată a ceea ce se întâmplă
într-o conversaţie.
27

O variantă de analiză a discursului influenţată de pragmatică şi de analiza discursului este
utilizată şi în sociologie, mai ales în curentele influenţate de construcţionismul social. Conform
reprezentanţilor acestei tendinţe, orice interpretare a realităţii, orice conferire de sens unui
anumit fenomen, este "construită" prin interacţiunea socială şi realizată cu mijloace discursive. O
asemenea analiză ar examina câteva texte care se referă la acelaşi fenomen şi ar evidenţia
asemănările şi diferenţele dintre ele. De exemplu, o inundaţie va fi interpretată, de o grupare
religioasă, ca pedeapsă a lui Dumnezeu iar de un partid de opoziţie ca eşec al guvernării de a lua
măsuri preventive. Un analist va examina discursurile comunităţilor / grupurilor respective ca
"porţi" spre viziunile întreţinute de ele şi expresii ale unui anumit mod de interpretare, construire
şi tematizare a unei realităţi.
Pentru cei care practică acest gen de analiză, discursul nu este perceput doar ca instrument
de descriere a realităţii, ci şi de construire a ei; practicile discursive sunt influenţate de şi au
influenţă asupra unor practici sociale [cf. 22; 57].
O analiză de acest tip are multe în comun / se poate transforma în "analiză critică a
discursului" (ACD). ACD se poziţionează polemic faţă de ceea ce reprezentanţii ei numesc
"eroarea descriptivistă" [cf. 56, p. 34-35]. Pornind de la construcţionismul social, pragmatică,
retorică şi teoria critică, analiştii influenţaţi de ACD îşi propun nu doar să descrie ce se întâmplă
într-un text / discurs, ci şi să detecteze urmele de ideologie prezente în el, practicile sociale în
care se integrează şi pe care le influenţează.
O asemenea analiză porneşte de la definirea discursului într-o manieră foucauldiană, ca
gen instituţionalizat, mod de a gândi şi a vorbi, iar autorii sunt percepuţi nu atât ca indivizi care
utilizează limbajul într-un anumit context, ci ca purtători ai unui anumit tip de discurs.
Discursurile respective sunt strâns legate de anumite valori şi reprezentări ideologice, iar
limbajul e perceput ca instrument prin care ideologia în cauză este impusă asupra receptorului –
deci, instrument al puterii. [cf. 55; 98].
Un analist influenţat de ACD va examina, astfel, nu atât modul concret în care e utilizat
limbajul, ci semnificaţia ideologică a diferitelor elemente lexicale şi gramaticale. De obicei,
analiştii de acest tip au convingeri politice de stânga şi analizează modul în care limbajul utilizat
de anumite grupuri sociale, în primul rând de reprezentanţii puterii politice, ascunde urme de
xenofobie, rasism, ostracizare a unor grupuri sociale etc. Deseori, ACD este utilizată şi de
activiştii grupurilor marginalizate.
28

O variantă care porneşte de la unele presupoziţii similare, dar este mai moderată sub aspect
politic este "critical language awareness" (atenţia critică faţă de limbaj), predată la nivel de liceu
şi universitate în spaţiul anglo-saxon. O analiză de acest tip porneşte de la examinarea
contextului retoric în care e produs un anumit text – un articol de ziar, de exemplu. Se identifică
destinatarii lui potenţiali, "vocea auctorială", în numele cui vorbeşte această voce, interesele
cărui grup social le reprezintă, momentele în care este prezent un limbaj colorat afectiv la adresa
minorităţilor, ce gen de alegeri lexicale şi gramaticale este asociat cu referinţa la diverse grupuri,
ce perspective sunt minimalizate, ce discursuri alternative ar mai fi fost posibile etc.[cf. 88; 48].
O altă variantă de analiză a discursului care depăşeşte interesele pur descriptive porneşte şi
ea de la presupoziţiile construcţionismului social dar, în general, nu urmăreşte vreo agendă
politică, deşi e utilizată, uneori, ca element în analiza critică a discursului. Mă refer la analiza
privind construcţia identităţii [cf. 45].
Conform constructivismului social, identităţile sunt construite cu mijloace discursive –
pentru că discursul este cel care oferă sens unui anumit comportament. Analiza construcţiei
identităţii examinează limbajul asociat diferitelor grupuri, trăsăturile comune ale discursului
reprezentanţilor grupului respectiv, temele / ideile / conceptele cu care e asociată, de obicei,
referinţa la un anumit grup, fie cel propriu, cu care se identifică purtătorul discursului analizat,
fie la unul considerat diferit. În general, în acest tip de analiză se includ şi consideraţii sintactice
şi pragmatice, pe lângă cele semantice.
În majoritatea cazurilor, analiştii de acest tip nu examinează doar texte preexistente şi
conversaţii înregistrate anterior, ci realizează şi interviuri cu membrii grupului social studiat.
Interviurile sunt apoi transcrise conform unor norme, de transcriere, care variază în funcție de
şcoală. După transcriere, în general, se procedează în conformitate cu tehnicile analizei
semantice a discursului: se caută teme comune în intervenţiile mai multor participanţi, se
marchează contradicţiile interne, se examinează limbajul specific grupului etc. De exemplu, în
studiile subculturilor se detaşează uşor teme precum alteritatea, excluderea, normalitatea,
dorinţa de a te individualiza, e bine să fii diferit etc.
Uneori, analiza de discurs de acest tip, bazată pe interviuri, se utilizează şi în psihologie şi
în ştiinţele educaţiei, pentru a determina modul în care, de exemplu, un pacient îşi interpretează
afecţiunea sau un elev experienţa educativă la o disciplină concretă. În general, se evită
întrebările care ar putea conduce persoana intervievată la un anumit răspuns, preferându-se
29

întrebările deschise şi susţinerea nonverbală. Practici similare de analiză pot fi aplicate şi în
antropologie sau etnografie.
Putem formula următoarele concluzii referitoare la practica analizei de discurs:
1. Analiza discursului reprezintă o activitate de lectură, descriere şi interpretare a structurii
textelor, în cadrul căreia se stabilesc legături între expresii lingvistice, pe de o parte, şi intenţii
comunicative, teme, participanţi, scheme – pe de altă parte.
2. Metodologia de analiză a discursului diferă în funcţie de definirea obiectului de studiu şi
de intenţiile cercetătorilor.
3. În abordările de factură semantică, predomină analiza temelor şi a conceptelor prezente
în text, precum şi a strategiilor de prezentare a temelor. Temele rezumă şi unifică, la un nivel
general, materialul lexical prezentat în text.
4. În abordările de factură schematică şi sintactică, se analizează schemele de organizare
textuală şi se atribuie o anumită funcţie diferitelor secvenţe textuale – fraze, episoade etc.
5. În abordările de factură pragmatică, se stabilesc legături între expresii şi intenţii
comunicative.
6. Abordările interdisciplinare preiau elemente din diferite tipuri de analiză a discursului,
pe care le nuanţează în funcţie de disciplina de provenienţă a cercetătorului.
7. Abordările descriptiviste încearcă să formuleze o descriere a structurii textuale;
abordările critice încearcă să detecteze urmele de ideologie prezente în text. Trecerea de la un pol
la celălalt este asigurată de pragmatica discursivă, care nu este nici pur descriptivă, nici critică
ideologică.
8. Metodologiile de analiză a discursului sunt suficient de versatile pentru a se adapta
diferitelor scopuri şi programe de cercetare, precum şi unor teorii cuprinse într-o gamă extrem de
largă – de la construcţionismul social la gramatica cognitivă.
9. Analiza discursului poate fi implementată şi în practica didactică – pentru a spori
sensibilitatea elevilor şi studenţilor la datele textuale, pentru a furniza instrumente de examinare
a textelor, dar şi pentru a-şi construi modalităţi proprii de elaborare a unor texte personale.
10. Discursul formează obiectul de studiu al tuturor disciplinelor socio-umane; astfel,
cercetători aparţinând tuturor disciplinelor socio-umane pot utiliza în mod profitabil
instrumentele de lucru, modelele şi teoriile furnizate de analiza discursului.
30

1.2. Relaţia dintre dialog şi monolog: abordări generale
Majoritatea teoriilor despre dialog și monolog pe care le-am întâlnit în literatura de
specialitate aparțin filosofilor sau teoreticienilor literaturii. Lingviștii, în marea lor majoritate, au
preferat să se concentreze asupra conceptului de conversație sau interacțiune verbală.
De obicei, filosofii pe care i-am studiat tratează dialogul și monologul ca pe niște concepte
apriorice și/sau normative, fără a analiza în detaliu producția discursivă dialogică și monologică.
În consecință, teoriile pe care le formulează ei au o serie de limite, pe care le vom fixa în ceea ce
urmează. Cu toate acestea, teoriile formulate de ei pot furniza un cadru conceptual inițial, de la
care să pornim pentru dezvoltarea unor concepte empirice de dialog și monolog, pe care le vom
formula în compartimentele practice ale lucrării.
Teoriile despre dialog şi relaţia dialog/monolog pot fi sistematizate în două mari categorii:
1) Orice activitate umană are o dimensiune dialogică, inclusiv cunoaşterea. În această
categorie ar intra, pe lângă reprezentanţii clasici ai abordărilor bazate pe filosofia dialogului – M.
Bahtin, M. Buber sau J.L. Nancy – şi autori precum U.G. Krishnamurti, care opunea "corpul"
lucrurilor non-corporale pe care le preluăm de la alţii – noi fiind un fel de "depozit" de lucruri pe
care le ştim din altă parte, le-am primit din altă parte şi le difuzăm, în continuare, şi celorlalţi.
Argumentul pe care îl oferă în acest sens Mihail Bahtin este că, vorbind, utilizăm cuvinte
preluate de la alţii şi, în acelaşi timp, ne adresăm altora. Argumente similare sunt oferite de L.
Wittgenstein cu referire la cunoaştere (elementele fundamentale care constituie cunoaşterea,
regulile în baza cărora operează ea, sunt preluate de la cei din jurul nostru; [cf. 100] şi de
Maurice Merleau Ponty, cu referire la constituirea conştiinţei [69].
Acest ansamblu de relaţii dialogice poate fi conceput ca un fel de reţea. De exemplu, ca ceva
similar cu reţeaua de concepte / teme dintr-un text: reţeaua şi relaţia dintre ele sunt ceva dat deja,
noi nu putem sa nu fim în dialog (aşa cum o confirmă şi şcoala de la Palo Alto), indiferent dacă o
conştientizăm sau nu.
În acest sens, viaţa în dialog depinde doar de disponibilitatea pe care o avem de a conştientiza
/ accepta dialogul care "ni se întâmplă". Dacă acceptăm ceea ce ni se întâmplă şi încercăm să ne
integrăm în această reţea, atunci trăim în mod dialogic. Dacă ne blocăm într-o ideologie, atunci
nu mai putem să înţelegem / acceptăm ceea ce e "mai mult" decât sistemul în care ne-am blocat.
Adică nu "intrăm" în dialog, ci "suntem deja" în el, numai că privim într-o direcţie sau subminăm
acest dialog prin blocarea noastră.
31

2) Reducerea dialogului la un tip special de interacţiune. În această categorie ar putea fi
incluşi M. Buber, cu relaţia Eu-Tu versus Eu-Acela, E. Levinas, cu relaţia etică, non-intruzivă şi
non-totalizatoare, Bahtin din prima perioadă, care interpretează dialogul în funcţie de atitudinea
cultivată şi manifestată de participanţii la el.
La acest nivel, dialogul este definit cu ajutorul conceptului de deschidere: e necesar să fii
deschis, disponibil pentru dialog, disponibil să asculţi mai curând decât să impui, să accepţi mai
curând decât să critici, pentru că atitudinea axată pe tine / violentă e cea care anulează orice
disponibilitate, deschidere, receptivitate.
În acest sens, dialogul este conceput prin opoziţie cu formele de comunicare axate pe
opoziţie, conflict, violenţă, agresivitate, impunere.
Maurice Blanchot interpretează aceasta, în modelul lecturii pe care îl propune el, ca pe un 'da'
tacit adresat celuilalt – "'lectura nu face nimic, nu adaugă nimic; ea lasă să fie ceea ce este; ea
este libertate, nu libertate ce dă fiinţă sau posedă, ci libertate care primeşte, consimte, spune da,
nu poate să spună decât da şi, în spaţiul deschis prin acest da, lasă să se afirme decizia
tulburătoare a operei, afirmaţia că ea este - şi nimic mai mult" [35, p. 196].
Pentru Buber, unul dintre aspectele definitorii ale dialogului este "disponibilitatea de a te lăsa
schimbat", de a nu te crampona de propriile convingeri şi propriul mod de a fi. Levinas descrie
acest proces, de mai multe ori, ca şi cum ar fi pus în situaţia să facă asta, ca şi cum această
pasivitate nu ar fi "opera" lui, nu ar fi felul lui de a lucra cu sine.
În viziunea lui Maurice Merleau-Ponty, "în experienţa dialogului, între celălalt şi mine se
constituie un teren comun: gândurile mele şi ale lui se întreţes într-o textură unică... Colaborăm
unul cu celălalt într-o reciprocitate consumată. Perspectivele noastre se unesc una cu cealaltă şi
co-existăm printr-o lume comună" [69, p. 120]. Această abordare aminteşte, într-o anumită
măsură, de cea buberiană – acelaşi accent pus pe reciprocitate şi constituirea unui între, a unui
spaţiu comun.
Un alt concept important pentru descrierea dialogului este ascultarea – interpretată într-un
mod special în discursul filosofic, terapeutic şi pedagogic contemporan: "Mi-a devenit clar că,
atunci când credeam că ascult, majoritatea atenţiei mele era cu mine însămi: mă întrebam cum se
aplică asupra mea mesajul celeilalte persoane; aveam imagini vagi referitoare la ce ar trebui să
spun, dat fiind rolul meu concret (de exemplu ca profesoară, mamă); mă gândeam ce aş putea să-
i spun în continuare persoanei pentru a dirija tema într-o altă direcţie, mai interesantă". În acest
sens, după cum se exprimă alţi cercetători, "ascultarea nu e uşoară. Ea solicită o conştientizare
32

profundă şi, în acelaşi timp, o suspendare a judecăţilor şi, întâi de toate, a prejudecăţilor noastre;
solicită deschidere pentru schimbare. Solicită să avem clar în minte valoarea necunoscutului şi să
fim capabili să depăşim sentimentul vidului şi precarităţii prin care trecem de fiecare dată când
certitudinile noastre sunt puse la îndoială" [52].
David Bohm vorbeşte şi despre caracterul dialogic al oricărei interacţiuni – de fiecare dată
afectăm ceva sau pe cineva şi suntem afectaţi în răspuns – dar majoritatea textelor lui despre
dialog pot fi integrate acestei a doua concepţii. Opunând dialogul dezbaterii, el afirmă: "Totuşi,
într-un dialog, nimeni nu încearcă să câştige. Toţi câştigă dacă cineva câştigă. Are un spirit
diferit. Într-un dialog, nu există încercări de a obţine puncte sau de a face astfel încât să fie
acceptată opinia ta concretă. Mai curând, de fiecare dată când de partea oricui e descoperită o
greşeală, câştigă toată lumea. E o situaţie de câştig-câştig, în timp ce celălalt joc e unul de câştig-
pierdere – dacă eu câştig, tu pierzi. Dar un dialog seamănă mai mult cu o participare comună, în
care nu jucăm un joc unul împotriva celuilalt, dar unul cu celălalt. Într-un dialog, toată lumea
câştigă" [36, p. 7].
Împreună cu o serie de colaboratori, el a creat aşa-zise grupuri de dialog, bazate pe urmărirea
şi atenţia reciprocă, conştientizarea prejudecăţilor fiecărei părţi, crearea unui "shared pool of
meaning" (bazin comun de sens). În dialogul Bohm, e vorba de o atenţie dublă, atât faţă de
celălalt, cât şi faţă de ceea ce se întâmplă în tine – faţă de reacţia pe care o manifeşti în raport cu
ceea ce spune celălalt.
Pentru Bohm nu există o agendă prestabilită a dialogului ca proces de grup, nici măcar o
temă fixată dinainte, totul e „free-form”, amorf, şi derivat din interacţiunea participanţilor – cum
se exprimă Bohm, "curgerea sensului între şi printre participanţi".
În acest sens, dialogul presupune suspendarea (pre)judecăţilor (un fel de epoche) şi
disponibilitatea de a asculta şi a răspunde, vorbind în baza propriei experienţe şi învăţând unul de
la celălalt, mai curând decât încercând să ne convingem unul pe celălalt – aici ar fi diferenţa
dintre dezbatere / discuţie şi procesul de dialog pe care îl proiectează Bohm.
Atunci când, spune Bohm, o persoană expune ceva, iar o altă persoană îi răspunde, prima
persoană observă în răspunsul celuilalt o anumită diferenţă de sens – diferenţă în felul în care
este interpretat / înţeles un anumit eveniment. Din această diferenţă – atunci când este scoasă la
iveală – pot învăţa ambii – ambii pot creşte şi-şi pot extinde viziunea, trecând dincolo de limitele
pe care le impun propriile prejudecăţi, opinii şi viziuni, eliberându-ne de ceea ce ar putea fi
numit dezordine interioară. Principiile fundamentale ale dialogului Bohm ar fi amânarea deciziei
33

(decizia nu se ia într-un dialog, ci într-o dezbatere), suspendarea judecăţilor, încercarea
membrilor grupului de dialog de a fi sinceri unii cu alţii şi de a construi, fiecare, bazându-se pe
contribuţia celorlalţi.
Tot aşa cum Bohm opune dialogul dezbaterii, într-o anumită tradiţie a filosofiei dezbaterea
(discuţia critică) e considerată tocmai drept caz paradigmatic al dialogului, ca la Socrate sau
Alexandru Dragomir, ca să oferim un exemplu contemporan. În acest caz, dialogul ar însemna
utilizarea argumentelor pentru convingerea raţională, plus disponibilitatea de a asculta
argumentele celuilalt, a le evalua, şi, dacă sunt convingătoare, a-ţi asuma concluzia lor. Adică,
într-o anumită măsură, se suprapune peste "disponibilitatea de a fi schimbat" despre care
vorbeşte Buber.
Nu putem fi, totuşi, de acord cu această viziune, atâta timp cât definim argumentativul ca
"aducere de temeiuri în favoarea unei teze, pentru a convinge în mod raţional".
1) Argumentarea e un mecanism pe care îl avem pentru crearea de consens. Atunci când eşti
convins de cineva, în mod raţional, îţi asumi viziunea propusă de el, concluziile lui, şi după
aceea "vorbiţi în aceeaşi voce" – deveniţi ambii purtători ai aceleiaşi idei. Or, acest "a vorbi în
aceeaşi voce" ni se pare a fi orice altceva decât dialog, care presupune diferenţa ce dublează ceea
ce puteţi avea în comun. Argumentarea pare a fi, în acest sens, un mecanism de ştergere a
diferenţelor de idei pe care le putem avea.
2) Din toate interacţiunile noastre dialogice, predominant este discursul narativ. Persoana A
povesteşte despre un eveniment, iar persoana B o ascultă, susţine, pune întrebări, preia discuţia
povestind experienţe proprii. Accentul este pus pe experienţa şi atitudinea locutorului, nu pe
convingerile lui – care, în majoritatea cazurilor, nici nu sunt chestionate, pentru că apropierea
dintre participanţii la o conversaţie şi regulile tactului exclud, de multe ori contradicţia. Şi atâta
timp cât nu punem la îndoială caracterul dialogic al conversaţiei "comune" nu putem lua
argumentativul drept caz paradigmatic al dialogicului.
(Una dintre obiecţiile posibile la acest argument este cea formulată, de exemplu, de V.
Tonoiu [23, p. 144]: "Aceleaşi constrângeri regulative fac din dialog o interacţiune verbală
puternic formalizată. Toate componentele sale sunt in-formate de o orientare argumentativă
sinergică. De unde un al doilea contrast între caracterul teleologic şi tetic al dialogului şi
caracterul ludic al conversaţiei. Aceasta amestecă tonurile, modalităţile şi genurile textuale, se
lasă modelată de puseurile dorinţei de recunoaştere, e foarte sensibilă la contextul spaţio-
temporal şi de o mare eterogenitate ilocuţionară şi presupoziţionară. Funcţia ei referenţială e
34

vădit subordonată preocupării fatice şi expresive, iar dimensiunea ludică o face să atârne în mai
mare măsură de principiul plăcerii decât de cel al realităţii ("reverie verbală diurnă", cum o
descrie Freud). Conversaţia consolidează relaţia de apartenenţă la comunitate. Ca atare, ea nu
progresează şi nici nu trebuie să progreseze în direcţia unui obiectiv extern bine determinat. În
conversaţie – remarca Hegel, deosebind-o astfel de dialogul platonician – "ceea ce spunem are
legătură întâmplătoare, şi aşa trebuie să fie; obiectul conversaţiei nu trebuie epuizat. Conversând,
vrem să întreţinem, şi de aici caracterul accidental al conversaţiei; în cuprinsul ei, regula este
arbitrarul părerilor incidentale". Dialogul, dimpotrivă, comportă o anume monotonie ilocuţionară
şi omogenitate a presupoziţiei. El privilegiază cererea de informaţie, căutarea mijloacelor
pertinente şi acceptabile în comun de confirmare / infirmare, aserţiunea, obligaţia fiecărui
partener de a evalua intervenţia celorlalţi".
Această interpretare a termenilor dialog şi conversaţie ni se pare extrem de reductivă.
Caracteristicile pe care autorul le oferă conversaţiei pot fi valabile pentru orice interacţiune
verbală; preocuparea expresivă poate fi caracteristică şi monologului artistic; ludicul e posibil şi
într-un dialog eristic – de foarte multe ori chiar anume din ludic derivă jocurile de argumentare
din cadrul dezbaterilor; apartenenţa la comunitate poate fi realizată şi prin practica de justificare /
argumentare din cadrul unui dialog; există şi conversaţii axate pe oferirea de informaţii etc.
Adică, pentru majoritatea caracteristicilor pe care autorul le oferă atât dialogului, cât şi
conversaţiei pot fi găsite numeroase contra-exemple, ceea ce face ca disocierea în cauză să
devină problematică şi limitativă. În plus, termenul discuţie critică caracterizează mai bine genul
de interacţiune verbală pe care o descrie aici filosoful decât termenul dialog, pe care îl propune).
3) "acceptarea raţională", deschiderea pentru argumentele celuilalt, disponibilitatea de a
renunţa la propriile convingeri sunt doar aspecte ale unei acceptări care poate fi concepută mai
larg – de exemplu, pentru a include şi acceptarea care survine în dialogul terapeutic şi se
manifestă prin repetare / reformulare (or, dialogul terapeutic, cu excepţia terapiilor cognitiviste,
nu este unul argumentativ – şi, atâta timp cât nu negăm caracterul dialogic al conversaţiei
terapeutice, nu putem nici să luăm "acceptarea raţională" a argumentelor celuilalt drept caz
paradigmatic al acceptării în cadrul dialogului)
4) dacă Buber fixează ca punct de pornire al dialogului "disponibilitatea de a te lăsa
schimbat" de Celălalt, schimbarea cu ajutorul argumentelor este doar unul dintre modurile în
care celălalt poate să te schimbe. Celălalt ne poate schimba printr-o acţiune, printr-un mod de a
35

fi, prin simplitate, printr-un gest, prin linişte, prin consolare, prin ură nejustificată, prin tăcerea ca
răspuns la o replică a noastră – toate acestea fiind demersuri non-argumentative, dar dialogice.
5) discursivul este un concept mai larg decât raţionalul, iar dialogul ţine de câmpul discursiv
– în timp ce justificarea este doar o practică în multitudinea de acte de vorbire posibile în
discursul unei comunităţi.
Filosoful român Vasile Tonoiu, care identifică şi el dialogul ca discuţie argumentativă,
încearcă să evite aceste obiecţii printr-o diferenţiere subtilă între diverse tipuri de conversaţii, pe
care o vom cita aici în extenso: "Să considerăm mai întâi cele două tipuri opuse de strategie
discursivă: (a) de constituţie alocutivă (destinatarul nu devine alocutor – alocuţiune) şi (b) de
constituţie interlocutivă (destinatarul devine interlocutor în numele lui sau al grupului. Strategia
(b) este plurivocală dacă destinatarul e nedeterminat (cuvântarea la o întrunire) sau bivocală dacă
destinatarul e determinat. Strategia discursivă de constituţie interlocutivă bivocală (care ne va
reţine atenţia în continuare). Poate pune în joc: (c) un obiectiv unilateral sau (d) un obiectiv
comun (entretien). Cazul (c) se diferenţiază după cum prezintă o funcţie internă autistică
(pseudologie) sau o funcţie externă argumentativă (altercaţie). Altercaţia lipsită de un cod
argumentativ comun şi care comportă o dimensiune agonistică va fi numită diferend. Altercaţia
în care există un cod argumentativ comun va fi numită dispută, dacă prezintă o dimensiune
eristică, şi discuţie contradictorie, dacă prezintă o dimensiune polemică. Fie acum cazul (d), cel
al strategiei discursive de constituţie interlocutivă bivocală în care se urmăreşte un obiectiv
comun. În linia funcţiei interne (fatice), (d) conduce la conversaţie, iar în linia funcţiei externe
teleologico-argumentative, la schimbul de vederi. Acesta din urmă poate fi de interes teoretic ori
metateoretic. Când interesul practic are o dimensiune utilitară şi presupune o apartenenţă
comunitară simplă avem de-a face cu discuţia dirijată (entretien dirige). Dacă apartenenţa
comunitară e dublă, avem de-a face cu negocierea. Interesul practic are o dimensiune etică în
cadrul a ceea ce numim deliberare. Dialogul în sens strict ar corespunde schimbului de vederi
care este motivat de un interes teoretic sau metateoretic. Numim dezbatere dialogul cu
dimensiune semantică. Dacă e vorba de o dimensiune tetică (apărarea şi/sau respingerea unor
teze), controversa ar corespunde determinării ei predicative, iar confruntarea, determinării
referenţiale (adică a referentului în legătură cu care se dialoghează)” [18, pp. 139-140].
Această categorizare extrem de atentă a interacţiunilor verbale se situează într-o bună tradiţie
a tipologizării conversaţiilor, dar este insuficient argumentat de ce se preferă restrângerea
36

termenului dialog la un singur tip de interacţiune comunicaţională şi substituirea termenului
dialog, aşa cum este el utilizat în limbajul comun, prin cel de strategie interlocutivă.
Logicianul canadian Douglas Walton [94, pp. 3 sq.], într-un alt demers de categorizare,
preferă să vorbească despre tipuri de dialog raţional (recunoscând implicit că ar putea exista şi
tipuri de dialog în care predomină un alt aspect decât cel raţional – dialogurile bazate pe
exprimarea emoţiilor, de exemplu) şi identifică următoarele tipuri:
- dialog eristic – care porneşte de la o situaţie de conflict personal sau ideatic între
participanţi şi se caracterizează prin atac la persoană şi alte tipuri de sofisme;
- dialog deliberativ – care porneşte de la constatarea unei dileme şi urmăreşte găsirea unei
soluţii optime;
- dialog ce urmăreşte obţinerea de informaţie – care porneşte de la o lipsă percepută a
informaţiei referitoare la un anumit domeniu şi urmăreşte obţinerea acesteia de la o persoană
despre care se consideră că ar deţine-o;
- dialog de negociere – care porneşte de la un conflict de interese şi urmăreşte rezolvarea lor
amiabilă pentru a găsi un modus vivendi;
- dialog de cercetare – care porneşte de la necesitatea demonstrării unei ipoteze şi
procedează prin examinarea împreună a argumentelor pro şi contra;
- dialog persuasiv – care porneşte de la o diferenţă de opinii şi urmăreşte câştigarea
adeziunii celuilalt la teza proprie cu ajutorul unor argumente raţionale.
Această clasificare a dialogurilor se suprapune parţial peste clasificarea oferită de V. Tonoiu;
diferenţa este că termenul general este aici dialog, iar la V. Tonoiu – strategie discursivă; în rest,
ambele clasificări au multe puncte comune.
Un alt filosof care suprapune dialogul şi discuţia argumentativă este Alexandru Dragomir, în
textul său intitulat De ce dialogul pur nu e cu putinţă [11, pp. 113-115].
Textul debutează cu una dintre ideile tipice pentru adepţii teoriei dialogului generalizat:
"Oriunde se vorbeşte – chiar şi cu tine însuţi, chiar şi în poruncă sau în rugăciune – este locul
dialogului: pe stradă, la telefon, în Parlament, la confesional, între îndrăgostiţi” [11, p. 113].
Astfel, dialogul este identificat cu vorbirea, considerându-se că utilizarea limbajului este
întotdeauna dialogică. Totuşi, atunci când identifică tipul de dialog pe care urmează să-l
examineze în calitate de caz paradigmatic, alege dialogul "heuristic şi peirastic... definit de
Thrasyllos şi de Aristofan din Bizanţ" [11, p. 113].
37

Definiţia de lucru pe care o propune Alexandru Dragomir este "dialogul este dezbatere în
comun, prin argumente logice, a unei teme (probleme), cu scopul rezolvării ei. Chiar şi din
această definiţie de lucru rezultă că dialogul ideal este irealizabil (s.a.)” [11, p. 113]. Chiar dacă
admitem identificarea dintre dialog şi dezbatere (am observat că o fac şi alţi filosofi), nu putem
înţelege motivele din care autorul reduce dialogul la ceva ce conştientizează că este irealizabil.
Autorul menţionează două motive de bază din care acest tip de dialog eşuează: în primul rând
"viciul obiectului" – temă vagă sau prost aleasă – şi "viciul interlocutorilor" – lipsa deschiderii
pentru dialog, dar şi:
"1) lipsa de disciplină: întreruperi, prolixitate, contradicţii, patimă, mârlănie
2) argumente ad hominem
3) afectivităţi nemărturisite (pica, invidia)
4) argumente logic greşite
5) neînţelegerea argumentelor celorlalţi sau nerăbdarea
6) abateri de la temă, voite sau nu." [11, p. 114].
Problemele pe care le are o asemenea abordare derivă din faptul că se porneşte de la două
asumpţii dubioase: dialogul urmăreşte neapărat un scop şi dialogul se realizează cu mijloacele
argumentelor logice. Vom reconstrui argumentul pe care îl propune Dragomir, şi îl vom nota cu
A:
1. Dialogul ideal are scopul de a soluţiona o problemă concretă.
2. Dialogul ideal se realizează doar cu argumente raţionale.
3. În viaţa cotidiană, dialogul e întotdeauna viciat fie de interlocutori (care nu sunt dispuşi
pentru dialog raţional) fie de tema pusă în discuţie (care poate fi prost aleasă).
4. Un fenomen viciat, fie şi într-o măsură minimă, nu poate fi numit ideal.
____
5. Deci, dialogul ideal este imposibil
Argumentul este valid, dar prezintă anumite probleme. În primul rând, nu vedem de ce ar
trebui să restrângem analiza dialogului la dialogul "ideal" şi de unde vin pretenţiile filosofului de
a delimita dialogul ideal de cel viciat – de a introduce criterii aproape morale în câmpul
dialogului. Şi, dacă restrângem analiza dialogului la dialogul "pur" şi "raţional" scăpăm din
vedere alte moduri fundamentale ale dialogului – dialogul afectiv, dialogul de susţinere etc. – şi
Dragomir însuşi porneşte, în analiza sa, de la constatarea ca locul dialogului este "oriunde se
38

vorbeşte". Şi dacă cineva omite tacit în mod intenţionat din analiza pe care o face anumite lucruri
pe care le-a admis de la bun început, analiza lui devine problematică.
Însă Dragomir ar putea să afirme, dacă i-am prezenta această obiecţie, că argumentul lui se
referă doar la dialogul euristic - şi că este imposibil doar dialogul euristic pur. Dar şi această
poziţie este problematică. Prima premisă a argumentului poate fi contrazisă de exemplul
dialogului Bohm, descris mai devreme – un dialog care nu urmăreşte niciun scop fixat din
exterior şi nu este consacrat nici unei teme anterior determinate. Totuşi, dialogul lui Bohm
rămâne "euristic" pentru că fiecare participant învaţă de la celălalt, descoperindu-și astfel
propriile prejudecăţi, şi poate ajunge la o viziune alternativă asupra lucrului despre care vorbeşte.
A doua premisă poate fi acceptată doar pornind de la definiţia pe care o propune Dragomir –
dialogul ideal este un dialog raţional, iar instrumentul raţional prin excelenţă este argumentarea.
În cazul în care nu acceptăm restrângerea dialogicului la argumentativ (am prezentat mai
devreme o serie de argumente în acest sens), această premisă decade, ca şi a treia.
Astfel, putem considera că argumentul oferit de A. Dragomir nu este constrângător, şi că
singurul lucru pe care îl contrazice este însăşi asumpţia că dialogul înseamnă discuţie
argumentativă: dacă discuţia argumentativă ideală este imposibilă (acceptând cele două "vicii"
identificate de Dragomir) şi oriunde se vorbeşte este locul dialogului (adică dialogul este
posibil), atunci rezultă că dialogul nu poate fi o discuţie argumentativă.
Mai multe probleme ale unei asemenea abordări predominant filosofice ar putea fi evitate
dacă dialogul şi monologul ar fi privite nu atât ca moduri de interacţiune între participanţi, cât ca
tipuri de discurs. Un demers deosebit de interesant în această direcţie este primul articol extins
consacrat problematicii dialogului în lingvistica basarabeană, semnat de cercetătorul A. Dîrul
[12]. Distinsul cercetător basarabean caracterizează dialogul drept „unitate comunicativă
complexă constituită dintr-o îmbinare a replicilor în aşa fel, că subordonarea dintre ele formează
un lanţ continuu”. Conform cercetătorului, „replica dialogală se deosebeşte de alte tipuri de
texte, în parte de monolog (de fapt, o replică luată aparte poate fi oarecum comparată cu
monologul) nu numai prin dimensiuni, prin orientare către parterner (parteneri) sau prin
îngustimea cadrelor tematice. Replica dialogală se află în strânsă dependenţă semantică şi
sintactică cu enunţul precedent al interlocutorului şi se prezintă ca o unitate sintactică cu anumite
semne caracteristice, proprii acestui constituent al unei structuri lingvistice foarte complexe”.
Autorul, după un demers de tipologizare a dialogurilor (în care evidenţiază dialogul întrebare-
răspuns, dialogul discuţie etc.), se opreşte asupra mijloacelor de realizare a dialogului în
literatura artistică.
39

1.3. Concepţia extinsă despre dialog a lui Mihail Bahtin
De-a lungul activităţii sale, teoreticianul rus Mihail Bahtin a susţinut concepţii extrem de
diverse despre dialog. Ceea ce s-a păstrat în ciuda modificărilor de suprafaţă este faptul că teoria
lui asupra dialogului nu este una reductivă; dialogul nu se reduce nici la schimbul conversaţional
cotidian (pentru că există un element dialogic şi în lectură, de exemplu, chiar dacă ea are loc
peste veacuri), nici la contradicţie, ca în cazul dialecticii (pentru că acordul este o reacţie
dialogică la fel de acceptabilă ca şi contradicţia). În principiu, aceste concepţii pot fi
sistematizate, urmându-i pe G. S. Morston şi C. Emerson [71], în trei mari categorii:
1. În primul sens al termenului dialog, dialogul se suprapune peste enunţare: toate enunţurile
sunt dialogice prin definiţie. În cazul acestei concepţii extinse despre dialog dispare posibilitatea
existenţei unui enunţ / discurs / text monologic. Un enunţ este dialogic pentru că presupune un
locutor care îl formulează (în acest sens devine clară diferenţa dintre un enunţ şi o propoziţie – o
propoziţie logică nu are nevoie de un locutor) şi un ascultător / destinatar căruia i se adresează.
Anume această adresare este cea care constituie enunţul ca enunţ, după Bahtin; faptul că enunţul
stabileşte o legătură între participanţi, ambii contribuind la construirea lui, la dotarea lui cu sens.
Sensul, pentru Bahtin, nu este ceva anterior enunţului, aşa cum ar fi, de exemplu, referentul la
Frege; din contra, sensul este construit la momentul adresării prin însuşi actul adresării (şi aici
Bahtin se apropie de teoria despre spus şi spunere a lui E. Levinas). Chiar dacă nu este prezent
un destinatar concret, el poate fi imaginat – sau o parte a locutorului poate fi concepută ca
destinatar, în cazul discursului interior. În plus, Bahtin mai introduce şi conceptul de supra-
destinatar (vezi infra).
2. În al doilea sens, dialogul este opus monologului (sau monologicului) ca mod al enunţării.
În acest caz, funcţia enunţului dialogic poate fi şi cea de a se orienta spre texte şi enunţuri
anterioare. În parodie, de exemplu, sunt prezente două voci în cadrul aceluiaşi text; dacă ele nu
sunt recunoscute ca atare, înseamnă că parodia nu-şi realizează intenţia. În acelaşi mod
funcţionează, de exemplu, şi citările, dialogurile construite, imitările, preluările de cuvinte în
interacţiunea cotidiană. În acelaşi timp, este posibil şi un discurs univoc, monologic – cum ar fi
discursul ştiinţific, de exemplu – în cazul căruia acest aspect bivocal este neglijat sau adus
aproape de zero.
40

3. În al treilea sens pe care îl are termenul dialog în opera bahtiniană, el nu mai e aplicat strict
enunţurilor, ci viziunilor asupra lumii şi asupra adevărului. Şi în acest sens termenul dialogic se
opune monologicului. De exemplu, Bahtin critică concepţia despre adevăr a tradiţiei raţionaliste-
idealiste europene: pentru reprezentanţii acestei tradiţii, adevărul este conceput ca ceva
reprezentabil doar de propoziţii logice, în baza concepţiei reprezentaţionaliste a limbajului, care
identifică conţinutul propoţional al unui enunţ (în termenii lui G. Frege, gândul pe care îl
exprimă acesta) cu sensul enunţului respectiv şi afirmă că o propoziţie poate fi adevărată sau
falsă în baza corespondenţei ei cu realitatea. Prin contrast, Bahtin consideră că adevărul poate fi
reprezentat adecvat doar în conversaţie, ca ceva care, prin natura sa, solicită mai multe voci şi
perspective. O asemenea viziune a adevărului, după Bahtin, este prezentată în dialogurile
socratice ale lui Platon (dialogurile timpurii), dar a fost adusă la dezvoltarea definitivă în
romanele polifonice ale lui Dostoievski. În acest sens, dialogicul se caracterizează prin
deschidere, acceptare, disponibilitate pentru mai multe puncte de vedere, toleranţa faţă de
viziunile opuse, iar monologicul – prin tiranie, impunere, ideologizare, demonizare a adversarilor
etc.
text.
Toate aceste trei sensuri sunt prezente în opera bahtiniană, uneori apărând chiar în acelaşi
Un alt aspect care îi caracterizează abordarea este evitarea dihotomiilor simple, Bahtin
preferând modele triadice. Putem identifica o serie de asemenea modele triadice în textele
consacrate dialogului [106]:
1. referindu-se la participanţii la dialog, el identifică trei: locutorul, destinatarul şi supra-
destinatarul. Destinatarul poate fi concret / cunoscut sau poate fi imaginat (aşa cum ne imaginăm
un auditoriu pentru ceea ce scriem) şi abstract – "ce tip de oameni ar fi atraşi de ceea ce spun
acum". În principiu, de la destinatar se aşteaptă un fel de reacţie de răspuns – fie acceptare, fie
contradicţie, fie comentariu etc. În schimb, atunci când e vorba de supra-destinatar, nu e neapărat
să fii conştient de el – Bahtin vorbeşte aici despre "posteritate", căreia i se adresează unii autori,
sau despre "judecata corectă" din partea viitorului la care speră aceştia. Supra-destinatarul e
cineva sau ceva de la care se aşteaptă înţelegerea şi evaluarea corectă a ceea ce spui – alte
exemple de supra-destinatar pe care le oferă Bahtin sunt Dumnezeu şi "raţiunea". Dacă
interpretez corect, Bahtin pare să afirme că a te adresa unui destinatar este posibil doar dacă
presupui un supra-destinatar, doar pe fundalul acestei 'înţelegeri' proiectate în viitor. "Supra-
destinatarul" e al treilea într-o conversaţie privată, prezent la un nivel nu neapărat conştient. Aici
41

am putea să ne referim la "al treilea" / neutrul în teoria conversaţiei la Blanchot, Levinas etc. (cf
[62, p. 57 sq şi 28, p. 305 sq) sau chiar şi la teologie – prezenţa lui Dumnezeu ("unde doi sau trei
se adună în numele meu, Eu sunt acolo, cu ei", Mt 18, 20) – sau am putea vorbi şi despre
"presupoziţia inteligibilităţii limbajului" ca bază pentru înţelegerea oricărui enunţ sau despre
supra-destinatar ca materializare a "competenţei discursive".
Atunci când vorbeşte despre ceea la ce se poate raporta un enunţ, Bahtin identifică iarăşi trei
aspecte:
a) obiectul acelui enunţ / referinţa lui – ceea ce propune Bahtin aici poate fi interpretat ca un
fel special de semantică, şi o analiză de acest gen ar implica verificarea relaţiei dintre enunţ şi
segmentul de realitate la care acesta se referă (în cazul unui text în care predomină funcţia
referenţială) dar şi, dintr-o perspectivă opusă, o interpretare a modului în care e construită
realitatea – ce aspecte din ea sunt selectate, cum sunt ele prezentate, cu ce alte teme se face
legătura etc.
b) autorul enunţului – aici Bahtin prefigurează teoria actelor de vorbire / analiza intenţiei
comunicative – ce încerci să faci în şi prin enunţul tău – cum te raportezi tu la el, în ce mod te
exprimă, în ce măsură intenţia pe care ţi-ai propus-o coincide cu realizarea ei în discurs etc. Aici
Bahtin poate fi perceput ca precursor al pragmaticii, pentru că abordarea şi ambiţiile lui depăşesc
cu mult limitele stilisticii post-saussuriene.
c) sistemul de enunţuri produse de alţi locutori şi care se referă la aceeaşi temă. Aici e vorba
de "metalingvistică" sau "translingvistică" – o ştiinţă care să se ocupe de relaţiile dialogice
stabilite între enunţuri, de modul în care enunţurile îşi răspund unul altuia, de modul în care
anumite elemente despre care vorbeşte cineva în textul lui sunt preluate de alţii, de modul în care
te raportezi la o anumită disciplină / tradiţie căreia îi aparţii sau de care te delimitezi, de temele
comune mai multor texte, de genurile discursive ş.a.m.d. Analiza genurilor, unul dintre
domeniile actuale ale analizei discursului, porneşte inclusiv de la acest proiect al lui Bahtin,
considerat drept precursor al ei.
Teoriile lui Bahtin din perioada târzie îşi găsesc o reflectare magistrală în articolul Problema
textului în lingvistică, filologie şi alte ştiinţe umaniste. Încercare de analiză filosofică [106]. În
continuare, voi urmări linia fundamentală de expunere a acestui text. Articolul reprezintă o
colecţie de note pe diferite teme, unele formulate în enunţuri complete, altele destul de eliptice;
dificultatea suplimentară generată de acest fapt reprezintă tocmai un stimul pentru interpretarea
42

textului bahtinian şi poate genera idei noi – la intersecţia dintre sensibilitatea lectorului şi textul
însuşi - intersecţie unde, după Bahtin, şi este generat sensul.
Conform lui Bahtin, textul este sursa esenţială a disciplinelor umaniste, punctul lor de
pornire, datul primar de la care pornesc acestea. Spre deosebire de ele, ştiinţele naturii pornesc
de la un fenomen fizic, fără sistemul suplimentar de mediere reprezentat de limbaj.
Textul este perceput aici într-un sens extins ca orice complex legat de semne. Această
definiţie poate fi aplicată şi asupra compoziţiilor muzicale, a gesturilor etc. – anticipând
conceptul de scriitură promovat de grupul Tel Quel.
În pre-modernitate, după Bahtin, relaţia cu textul presupunea încredere şi credinţă în text (cu
atât mai mult în cazul textelor religioase – care, o perioadă lungă, s-au numărat printre cele mai
importante texte ale comunităţilor care le-au produs). Acest tip de credinţă în text solicita doar
înţelegerea şi interpretarea lui – o înţelegere şi interpretare strict semantică, o capacitate de a
parafraza şi de a reformula sensul diferitor secvenţe textuale şi al textului ca ansamblu.
Una dintre caracteristicile de bază ale oricărui text este faptul că el are un autor; o analiză
strict lingvistică poate face abstracţie de el (să ne amintim de moartea autorului decretată de
post-structuralism, inspirat în mare parte de lingvistică) – însă pentru analiza bahtiniană (numită
aici "trans-lingvistică" sau "meta-lingvistică") o importanţă deosebită o au intenţia autorului şi
realizarea acestei intenţii la nivelul textului produs. În acelaşi timp, o altă problemă importantă
este a celui de-al doilea subiect – persoana care reproduce textul celuilalt, într-un anumit scop (şi
orice lectură este o reproducere a textului iniţial), astfel creându-și propriul text.
Bahtin a anticipat şi a influenţat, în acest context, şi unele abordări de bază în analiza
discursului, utilizând doar alţi termeni. După el, ca enunţ inclus în "lanţul textual" (ceea ce astăzi
am numi discurs) al unei anumite sfere, textul reflectă alte texte din domeniul respectiv, iar
sensurile prezente în textele care se oglindesc unul în altul interacţionează şi ele şi se modifică
reciproc.
În acest context, Bahtin menţionează şi dialectica dintre dat şi creaţie. Datul este reprezentat
de sistemul limbii, iar creaţia este individualul, unicul, irepetabilul – şi e formată în bază de
relaţii dialogice cu alte texte. După Bahtin, acest aspect e ceea ce, în text, ţine de "adevăr, bine,
frumos, istorie" şi se află dincolo de limitele lingvisticii şi filologiei.
Pentru a clarifica sensul expresiei relaţie dialogică, Bahtin o raportează la cea dialectică: în
cazul dialecticii se face abstracţie de autor [106, p. 284]. Propoziţiile logice care sunt schimbate
între subiecţii dialectici nu au nevoie de un purtător, un locutor, aşa cum are nevoie un enunţ;
43

enunţul este materializat în voce, în prezenţa fizică a locutorului, sau în urma acestei prezenţe
fizice care este textul produs; în schimb, relaţiile dintre propoziţii au loc la nivel abstract, logico-
semantic sau lingvistic.
Or, după Bahtin, spiritul nu poate fi dat ca obiect – ci doar exprimat prin semne, în text –
pentru el însuşi şi pentru celălalt. Aici este reluată ideea faptului-de-a-fi-adresat ca aspect
definitoriu al enunţării, dar o adresare nu doar în raport celălalt, ci şi în raport cu subiectul însuşi.
Una dintre funcţiile oricărui text este cea de a putea fi reluat – inclusiv prin lectură – şi, de
fiecare dată, reluarea textului de către un alt subiect este un eveniment, fiecare lectură fiind
unică. După cum se exprimă Bahtin, "evenimentul vieţii textului, adică esenţa lui autentică, se
dezvoltă întotdeauna la limita dintre două conştiinţe, doi subiecţi" [106, p. 285] – adică orice
relaţie autentică cu textul devine un dialog cu acesta, ceva care este produs împreună, cu
participarea amândurora.
Descriind relaţia dintre cei doi poli, polul limbajului şi polul "evenimentului irepetabil al
textului", Bahtin afirmă că un sistem de semne poate fi tradus, în schimb un text autentic, care
are această dimensiune suplimentară, nu poate fi tradus niciodată până la capăt, pentru că fiecare
lectură este o nouă traducere şi interpretare, iar un alt subiect l-ar interpreta altfel (aici poate fi
stabilită o paralelă cu surplusul de sens analizat de J. Derrida sau M. Blanchot). Referindu-se la
metodologia studierii textelor, Bahtin afirmă că "[textul] nu permite (în nucleul său liber) nicio
explicaţie cauzală, nicio predicţie ştiinţifică. Dar aceasta, desigur, nu exclude necesitatea internă
a unei logici interne a nucleului liber al textului (în absenţa ei, textul nu poate fi înţeles,
recunoscut şi activ)" [106, p. 285].
Relaţia cu textul este una dintre activităţile fundamentale ale cercetătorilor din domeniul
ştiinţelor sociale. Omul este fiinţa care se exprimă (zoon logon ehon, fiinţă dotată cu discurs) –
deci fiinţa care creează texte. Ca cercetători care studiem omul, studiem, în majoritatea cazurilor,
textul produs de acesta – sau, uneori, inventăm un text care ar putea justifica o anumită acţiune a
lui: "Actul uman este un text potenţial şi poate fi înţeles (ca act uman, nu ca acţiune fizică) doar
în contextul dialogic al timpului său (ca replică, ca poziţie semantică, ca sistem de motive)" [106,
p. 286]. Astfel, studiul textului devine una dintre cheile fundamentale pentru studiul omului în
cadrul ştiinţelor sociale. Aici nu este vorba de un studiu detaşat, rece şi absent – o obiectualizare
a omului pentru a-l cerceta –, ci de un dialog autentic cu textul pe care îl produce acesta.
În orice text, afirmă Bahtin, putem recunoaşte două voci: subiectul vorbitor (abstract) şi
autorul concret al enunţului. Relaţia dintre ei este relaţia dintre termenii dihotomiei saussuriene
44

limbă / vorbire: în limbă sunt şterse limitele dialogice ale enunţurilor. Limba diferă de
interacţiunea verbală / comunicarea verbală: dacă acelaşi enunţ este repetat de câteva ori,
rezultatele unei analize lingvistice vor fi mereu aceleaşi – structura morfosintactică a enunţului
nu se schimbă – însă, în vorbire, orice repetare a unui enunţ este un enunţ nou, pentru că este
rostit în circumstanţe diferite de enunţarea iniţială, în contexte diferite, cu intenţii diferite etc.
Astfel, comunicarea verbală poate fi definită ca schimb dialogic de enunţuri, prin opoziţie cu
sistemul abstract al limbii.
În consecinţă, afirmă Bahtin, este nevoie de o disciplină care să se ocupe cu "studiul tipurilor
şi formelor de relaţii dialogice între enunţuri şi formele lor tipologice" [106, p. 286] – disciplină
pe care o proiectează ca trans-lingvistică sau meta-lingvistică.
Această disciplină s-ar ocupa de studiul aspectelor dialogice, extralingvistice ale enunţului:
"Enunţul ca întreg este format ca atare din momente extra-lingvistice (dialogice), este legat de
alte enunţuri"[106, p. 287]. Această disciplină ar avea multe puncte de tangenţă cu pragmatica,
teoria actelor de vorbire, analiza discursului, abordări care studiază comunicarea nu doar sub
aspect lingvistic, ci şi sub cel al intenţiei comunicative şi sub cel al contextului: din punct de
vedere extralingvistic, lingvisticul este doar un mijloc.
După Bahtin, cuvintele sunt primite, preluate de la voci anterioare, şi orice autor le oferă altor
voci prezente în text, inclusiv imaginii autorului pe care o construieşte cu mijloacele textului –
imagine a autorului care e diferită de autorul însuşi, un construct elaborat de acesta. Astfel, a te
exprima înseamnă a te face obiect pentru tine şi pentru celălalt, cel căruia i te adresezi; în plus,
poţi exprima şi modul de a te raporta la tine ca obiect – prin ton, prin ironie, prin atitudinea faţă
de ceea ce spui.
La polul celălalt, al receptorului, se produce înţelegerea: înţelegerea e întotdeauna dialogică –
înţelegi un alt subiect (termenul sugerează un concept moale de alteritate, comparat cu
alteritatea radicală a lui Levinas, care nu poate fi descrisă în aceşti termeni). În cazul explicării
– aşa cum se practică ea în ştiinţele naturii, de exemplu – e vorba de un singur subiect şi obiectul
lui. Înţelegerea textului reprezintă, în acest sens, capacitatea de delimitare a enunţurilor, a relaţiei
dintre ele; identificarea răspunsurilor posibile; capacitatea de a răspunde la chemarea adresată de
către text. Inclusiv un răspuns emoţional: după cum se exprimă Bahtin, "toate emoţiile faţă de
om sunt dialogice" [106, p. 291].
Astfel, dacă percepem, după Bahtin, textul ca reflexie subiectivă a lumii obiective, exprimare
a unei conştiinţe ce reflectă ceva, atunci înţelegerea textului reprezintă reflectarea corectă a
45

acestei reflectări, trecând de la perceperea reflectării la însuşi obiectul reflectat. Înţelegem
oamenii, de exemplu, prin textele pe care ei le produc – sau ne imaginăm texte prin care ei şi-ar
justifica / explica acţiunile. Ca şi cum le cerem să vorbească, elaborând un text real sau posibil.
Astfel, cercetarea umanistă – care încearcă anume asta, să înţeleagă omul – "devine
interogare şi conversaţie, adică dialog" [106, p. 293]. În ştiinţele naturii, ne întrebăm pe noi
înşine şi organizăm un experiment ca să obţinem răspuns – dar în cercetarea umanistă căutăm
semne provenite de la altcineva şi le interpretăm; "ne interesează texte concrete şi condiţiile
concrete ale vieţii textelor, ale relaţiei şi interacţiunii dintre ele".
Relaţiile dialogice dintre enunţuri sunt de domeniul metalingvisticii. Ele diferă de relaţiile din
sistemul limbii şi de relaţiile stabilite între elementele unui singur enunţ. Într-un singur enunţ ele
sunt obiectual-logice, între mai multe enunţuri capătă un caracter sau o nuanţă dialogică
(sensurile sunt repartizate între mai multe voci). Separarea pe voci este irelevantă pentru
lingvistică, concepută de Bahtin ca lingvistică structurală: elementele se pot plimba din voce în
voce, fără a respecta limitele enunţurilor.
Două enunţuri diferite, chiar dacă autorii lor nu se cunosc, intră, după Bahtin, într-o relaţie
dialogică dacă abordează aceeaşi temă. Relaţia dialogică este o relaţie semantică de un tip
special: nu poate fi redusă nici la logică (nici măcar dialectică) şi nici la lingvistică. Dialogul e
posibil doar atunci când sunt prezente enunţuri întregi ale unor subiecţi lingvistici diferiţi [106,
p. 296]. Acolo unde nu există cuvânt, nu există discurs, nu există nici dialog – dialogul
presupune limbajul. Nu poate exista dialog între constante logice sau judecăţi.
Dacă percepem dialogul într-un sens îngust, atunci ar fi vorba de o formă compoziţională a
vorbirii opusă monologului: fiecare replică luată separat e monologică (un monolog de
dimensiuni reduse), iar fiecare monolog e o replică într-un dialog amplu (comunicarea verbală
dintr-un anumit domeniu discursiv). Relaţiile dialogice sunt relaţii semantice între enunţuri
realizate în comunicarea verbală. Oricare două enunţuri, dacă le suprapunem într-un plan
semantic (nu ca exemple lingvistice), vor intra într-un dialog – într-o formă forţată de dialog.
Atunci când un enunţ e analizat lingvistic, se uită de natura lui dialogică; analiza lingvistică
presupune examinarea lui în sistemul limbii (ca realizare a acestui sistem) şi nu în cadrul
comunicării verbale.
Obiectul lingvisticii, după Bahtin, e doar materialul, mijloacele de comunicare verbală, nu
însăşi comunicarea, enunţarea, dialogul, formele de comunicare verbală şi genurile vorbirii.
Lingvistica studiază semnele şi relaţia dintre ele într-o limbă sau într-un text – în limitele fixate.
46

În consecinţă, disciplinei proiectate de Bahtin îi rămâne să studieze relaţiile dintre enunţuri şi
relaţia enunţului cu realitatea şi cu locutorul. În raport cu enunţurile reale, limba e doar
potenţialitate; sensul unui cuvânt, sub aspect lingvistic, se defineşte doar în raport cu sensurile
altor cuvinte. El capătă o relaţie cu un concept, cu o imagine sau cu o realitate doar în enunţ şi
prin enunţ.
Elementele unui text (în sens lingvistic) sau ale sistemului limbii nu pot intra în dialog.
Stilurile, limbile pot dialoga doar dacă le tratezi din perspectivă non-lingvistică, ca viziuni asupra
lumii, voci sociale etc., şi aici capătă o importanţă deosebită imaginea celui care stă în spatele
unui stil – subiectul abstract al stilului în cauză.
"Enunţul nu e doar reflectare şi expresie a ceva exterior, preexistent" [106, p. 289], ci şi
creare a ceva nou şi unic. Astfel, de multe ori, studiul ştiinţific înseamnă doar reducere la ceea ce
este dat. Raportarea la un obiect e monologică – nu poţi discuta, nu poţi argumenta, nu poţi fi de
acord. În schimb, raportarea la sens e dialogică. Înţelegerea, după Bahtin, e întotdeauna dialogică
şi presupune o anumită raportare la cuvintele celuilalt – acceptare, modificare, completare, faptul
de a fi discipol etc. Aceste moduri ale raportării nu pot fi reduse la logică. Aici intră în joc poziţii
integre, personalităţi integre, voci. Discursul e intersubiectiv, nu aparţine doar celui care îl
rosteşte. Toţi au dreptul la el – şi cel care ascultă, şi cel ale cărui cuvinte sunt folosite; în plus,
obiectivându-mă (în liric, în confesiune), mă înstrăinez, mă îndepărtez de mine, şi atunci mă pot
raporta dialogic la mine însumi.
Şi, ca celălalt pol al enunţării, înţelegerea limbajului / înţelegerea enunţului include
capacitatea de a răspunde, deci şi evaluarea. Cel care înţelege devine parte a ceea ce este înţeles
– ca în fizica modernă, care consideră experimentatorul drept parte a experimentului – o parte a
schimbului de replici generat de textul analizat: relaţii dintre enunţuri întregi sau privite ca
întregi în spatele cărora stau şi prin care se exprimă subiecţi potenţial reali, autori ai enunţurilor
respective.
Relaţiile dialogice sunt evidente într-o conversaţie, dar şi în cazul în care autorii sunt
îndepărtaţi în timp, şi unul îi răspunde celuilalt, sau chiar dacă autorii nu ştiu unul de celălalt, dar
între ei există o temă comună, un punct de vedere comun, o convergenţă.
După Bahtin, dialogul nu poate fi redus la dezbatere, discuţie argumentativă, dezacord.
Acordul e şi el extrem de important: repetarea e şi ea un eveniment dialogic. În acelaşi timp,
dialogul devine un concept mai larg decât conversaţia, pentru că şi între enunţuri monologice se
poate construi un dialog, şi nu este necesară co-prezenţa locutorului şi destinatarului, mai ales că
47

este presupus supra-destinatarul, acea fiinţă ideală de la care se aşteaptă o înţelegere perfectă şi
dreaptă. Cel care înţelege (supra-destinatarul) devine un al treilea participant la dialog – nimeni
nu poate înţelege dintr-o perspectivă externă, ci îşi include propria lui perspectivă în câmpul
dialogului. Fiecare dintre noi vrea să fie auzit şi caută în răspuns înţelegerea, şi nu se opreşte
doar la cel mai apropiat, ci merge tot mai departe. După cum se exprimă Bahtin, nu există nimic
mai groaznic decât lipsa răspunsului.
Faptul de a fi auzit ca atare e şi el o relaţie dialogică. Discursul vrea să fie auzit, înţeles, să i
se răspundă şi să răspundă la răspuns şi aşa ad infinitum. Dialogul nu are un final semantic
prevăzut (deşi poate fi întrerupt fizic).
Atunci când, în urma analizei, categorizăm genurile de vorbire (de exemplu, în publice şi
intime) nu excludem unicitatea actului de vorbire. Genurile de vorbire sunt un prototip, dar ele
diferă de modelele lingvistice ale propoziţiei. Diferenţa e că modelele lingvistice pot fi repetate
de un număr infinit de ori, iar relaţia dintre ele – opoziţie, identitate, apropiere, suprapunere
parţială – nu e dialogică. Unităţile comunicării verbale – enunţurile – sunt unice şi nu pot fi
repetate, doar citate, mereu cu funcţii diferite, şi între ele este posibilă o relaţie dialogică.
Astfel, generalizând, pentru Bahtin dialogul funcţionează la un nivel dublu: atât la nivelul
relaţiei dintre enunţuri, cât şi la cel al relaţiei dintre fiinţele umane. Iar raportarea dialogică la
celălalt şi înţelegerea sunt acelaşi lucru. Şi ele, ambele, reprezintă valorificarea a ceea ce este cu
adevărat uman şi important în celălalt. Abordarea bahtiniană a dialogului manifestă un profund
umanism dar, în acelaşi timp, anticipează unele aspecte ale filosofiei franceze postumaniste din a
doua jumătate a sec. XX; poate anume această sinteză şi face ca Bahtin să fie studiat acum cu o
intensitate tot mai mare, inclusiv în spaţiul basarabean – deocamdată, doar din perspectiva
filologică a teoriei literaturii [cf. 13, 14, 15].
48

1.4 Relaţia dialogică şi relaţia monologică la Martin Buber
Un alt gânditor extrem de important pentru filosofia dialogului este Martin Buber. În celebra
sa lucrare Eu şi Tu, Buber examinează două moduri fundamentale de raportare la celălalt: relaţia
Eu-Tu şi relaţia Eu-Acela. Eul este întotdeauna constituit în mod relaţional – în funcție de modul
de raportare, la un Tu sau la un Acela. Astfel, putem vorbi de două domenii fundamentale ale
activităţii umane: domeniul lui Tu şi domeniul lui Acela.
Domeniul lui Acela este, pentru Buber, domeniul tranzitivităţii: "acele activităţi care au ca
obiect un lucru. Eu percep ceva. Eu experimentez ceva. Eu îmi reprezint ceva. Eu vreau ceva. Eu
simt ceva. Eu gândesc ceva." [1, p. 34] – domeniul experienţei, al lumii şi obiectelor ca ceva
experimentat. În schimb, domeniul lui Tu este cel care, după cum se exprimă Buber, nu are nimic
ca obiect – pentru că orice obiect se mărgineşte cu alte obiecte, e doar un element în sistemul
obiectelor, iar un Tu ca Tu nu se poate mărgini cu nimic. Domeniul lui Tu, pentru Buber, este
domeniul dialogului, al relaţiei, al deschiderii, al reciprocităţii.
Descrierea pe care o face Buber, în limbajul său percutant şi poetic, relaţiei Eu-Tu stabilite
între fiinţe umane este următoarea: "Dacă stau faţă în faţă cu un om, ca Tu al meu, dacă-i adresez
cuvântul fundamental Eu-Tu, acest om nu este un lucru printre alte lucruri şi nici nu este alcătuit
din lucruri.
Acest om nu este El sau Ea, limitat de un alt Eu sau Ea, adică un punct înscris pe reţeaua
universală de timp şi spaţiu; şi nu este nici o alcătuire care ar putea să fie experimentată,
descrisă, o legătură laxă de însuşiri precise. Ci, fără a avea vecini şi lacune [...] este Tu, şi umple
orizontul întreg. Nu pentru că n-ar mai exista nimic în afară de el: ci pentru că toate celelalte
trăiesc în lumina lui.
După cum melodia nu se compune din tonuri, după cum versul nu se compune din cuvinte,
nici columna din linii, căci e nevoie de o acţiune de tragere şi de smulgere pentru a desface
unitatea în multiplicitate, — tot aşa omul, căruia îi spun Tu. Pot să extrag din el culoarea părului
său sau culoarea vorbirii sale, sau culoarea bunătăţii sale, şi chiar fac aceasta fără încetare; dar în
felul acesta el a şi încetat să mai fie Tu.
Şi aşa cum rugăciunea nu este în timp, ci timpul în rugăciune, aşa cum sacrificiul nu este în
spaţiu, ci spaţiul în sacrificiu, iar cine răstoarnă acest raport distruge realitatea, — tot aşa eu nu-1
aflu pe omul căruia îi zic Tu într-un spaţiu anume şi într-un timp anume. Pot să-1 aşez înlăuntrul
lor, şi o fac mereu, dar o fac deja cu un El sau cu o Ea, cu un Acela, nu o mai fac cu Tu al meu.
49

Cât timp deasupra mea stă desfăşurat cerul lui Tu, rafalele de vânt ale cauzalităţii stau
ghemuite la călcâiele mele, şi vâltoarea fatalităţii se domoleşte.
Pe omul căruia îi zic Tu nu pot să-1 experimentez. Dar mă aflu în relaţie cu el, într-un cuvânt
fundamental sacru. Numai când ies din acest cuvânt fundamental, îl experimentez din nou.
Experienţa înseamnă depărtarea de Tu [...]
Relaţia poate să existe, chiar şi atunci când omul căruia îi zic Tu nu-şi dă seama de ea, prins
cum este ui experienţa sa. Căci Tu este mai mult decât ştie Acela. Tu face mult mai mult, lui i se
întâmplă mult mai multe decât ştie Acela. Nici o înşelăciune nu pătrunde până aici: aici e
leagănul vieţii adevărate" [1, p. 35-36].
Adică, Tu este scos din sistemul celorlalte obiecte; întâlnirea cu Tu este în afara spaţiului,
timpului şi cauzalităţii; relaţia cu Tu nu depinde de eforturile noastre, ci este ceva care ni se oferă
– şi putem doar să fim deschişi pentru ea, atunci când apare de la sine. Categorizarea,
interpretarea celuilalt au loc în sistemul lui Acela – pentru că reprezintă lipiri de etichete pe
celălalt, compararea lui cu alţii, interpretarea lui cu ajutorul unor concepte de ordin superior. Însă
relaţia Eu-Tu este, după Buber, o relaţie în care îl primeşti pe celălalt, i te deschizi lui, fără a-l
experimenta. Şi, după Buber, deşi este posibil ca Tu să nu fie conştient de caracterul privilegiat
al relaţiei voastre, relaţia Eu-Tu este una reciprocă – în general, tot aşa cu îi spun Tu cuiva, sunt
şi eu un Tu pentru el.
Această diferenţiere între relaţia Eu-Tu şi Eu-Acela a stat la baza majorităţii formelor actuale
pe care le ia filosofia relaţiei / dialogului, propunând o alternativă la ontologia totalizatoare a lui
M. Heidegger. Nu voi examina aici relaţia dintre cei doi gânditori; pentru asta este necesar un
studiu special, separat.
Într-un articol în care îşi continuă ideile din Eu şi Tu, intitulat chiar Dialog [37], Buber îşi
explicitează viziunile privind relaţia dialogică autentică.
Astfel, el identifică trei moduri fundamentale de interacţiune umană:
- atitudinea de observator – celălalt e un ansamblu de trăsături pe care le analizezi (cazul tipic
de Eu-Acela);
- spectator – nu observi, nu reduci – dar ai o atitudine faţă de ceea la ce priveşti, îţi păstrezi
poziţia de subiect în raport cu obiectul tău (ca un pictor care îşi desenează modelul)
- a deveni conştient – celălalt e cel care îmi spune ceva despre el sau despre mine – şi această
spunere nu e realizată neapărat în glas.
50

Ceea ce este specific pentru al treilea tip de relaţie, cea dialogică, este că limbajul respectiv
nu este neapărat auzit, nu este neapărat făcut public; o asemenea întâlnire poate fi o simplă
încrucişare a privirilor în timp ce mergem pe stradă. Nu-l pot descrie pe cel care îmi spune ceva,
pentru că, dacă l-aş descrie, ar redeveni obiectul meu. Faptul că el îmi spune ceva solicită ca eu
să fac ceva în răspuns. Poate trebuie doar să învăţ de la el, şi să accept ceea ce-mi spune; s-ar
putea să trebuiască să răspund acum, acestui om – sau mai târziu, altcuiva, cine ştie cui şi cum.
Astfel, pentru Buber, relaţia dialogică autentică presupune "o trecere de la comunicare la
comuniune" [37, p. 6]. Pentru el dialogurile autentice reprezintă o "vorbire de la siguranţă la
siguranţă, dar şi de la o persoană cu inima deschisă la altă persoană cu inima deschisă" [37, p.9],
adică presupun atât prezenţa unei certitudini, cât şi de disponibilitatea de a te schimba.
După Buber, "viaţa în dialog... [are] drept constituent minim un singur lucru, reciprocitatea
acţiunii interne. Doi oameni, legaţi în dialog, trebuie să fie, evident, întorşi unul spre celălalt,
trebuie, prin urmare – indiferent de măsura activităţii sau, într-adevăr, de conştientizarea
activităţii lor – să se fi întors unul spre celălalt" [37, p.9].
Acest "a te întoarce unul spre celălalt" este gestul minim care permite dialogul; înseamnă a fi
capabil să-ţi imaginezi relaţia voastră şi din perspectiva celuilalt, a înţelege felul în care o
percepe el. Ilustrativ în acest sens este un caz de non-dialog pe care îl citează Buber: afirmă,
despre relaţia sa cu o persoană, că "nu eram acolo în spirit", deşi "am avut o conversaţie atentă şi
deschisă cu el – numai că am omis să ghicesc întrebările pe care el nu le-a pus" [37, p. 16].
Pentru a avea acest tip de relaţie, spune Buber, este necesară responsabilitatea – percepută
inclusiv în sens etimologic, drept capacitate de a răspunde. Pentru asta, este necesar să ştii cine
vorbeşte – cine ţi se adresează şi care parte din tine i se adresează în discurs, şi a fi capabil să-i
răspunzi total.
dialog:
În funcţie de măsura în care aceste cerinţe sunt respectate, Buber menţionează trei tipuri de
1. dialog autentic – tăcut sau vorbit, în cadrul căruia "fiecare dintre participanţi îl are în
minte pe celălalt, în fiinţa lui prezentă şi concretă, şi se întoarce spre el cu intenţia de a stabili o
legătură reciprocă între ei" [37, p. 22].
2. dialog tehnic – care provine din necesitatea de înţelegere reciprocă. Aici dialogul autentic
se camuflează şi poate răzbate oricând la suprafaţă – această metaforă aminteşte de o sintagmă
din Eu şi Tu, "Acela este crisalida, Tu este fluturele".
51

3. monolog deghizat ca dialog – care apare atunci când fiecare vorbeşte adresându-se de
fapt lui însuşi şi imaginându-şi că a reuşit să stabilească un contact autentic cu celălalt.
Pentru o relaţie autentică cu celălalt, după cum afirmă Buber, este necesar să fii conştient de
alteritatea absolută a lui şi, în acelaşi timp, de faptul că, indiferent de orice, reuşeşti să comunici
cu el. Această relaţie dintre alteritate şi dialog este cea pe care încerc s-o analizez în lucrarea
prezentă; dialogul autentic presupune alteritatea – sau, dacă e să mă exprim în alţi termeni,
alteritatea e primară în raport cu orice dialog şi stă la baza acestuia.
Mişcarea de bază a vieţii dialogului, după Buber, este "întoarcerea spre celălalt", raportarea la
celălalt. Acest tip de raportare poate fi ceva pur fizic – te uiţi la cineva şi i te adresezi – sau poate
fi perceput în termeni de "atitudine esenţială": persoana celuilalt devine prezenţă, aducându-te şi
pe tine la prezenţă pentru tine însuţi. Buber o descrie ca "alteritatea imensă a Celuilalt, care totuşi
nu a rămas străină [...] ci [...] m-a lăsat să mă apropii şi s-o ating" [37, p. 26].
În schimb, monologul este caracterizat prin reflexie – definită ca trecerea la tine însuţi, fără a
te întoarce spre celălalt, fără a te mai raporta la el. Monologul reprezintă izolare şi blocare.
Buber descrie "reflexia" în modul următor: "când cineva se retrage de la acceptarea, cu fiinţa
lui esenţială, a unei alte persoane, în particularitatea ei – o particularitatea care nu trebuie în
niciun mod circumscrisă de cercul propriului său sine, cu toate că-i atinge şi-i mişcă sufletul cu
putere – şi îl lasă pe celălalt să existe numai ca propria lui experienţă, numai ca "parte din mine".
Atunci dialogul devine o ficţiune, relaţia misterioasă dintre două lumi umane – doar un joc, şi în
respingerea vieţii reale care îi iese în faţă începe să se dezintegreze esenţa întregii realităţi" [37,
p. 27-28].
Astfel, Buber opune relaţia dialogică relaţiei monologice; în acelaşi timp, ele nu sunt neapărat
atitudini care depind de noi: monologicul poate fi interpretat ca "incapacitate umană de a-l rosti
pe Tu", iar dialogicul ca ceva ce se oferă, ca o stare de graţie, la care contribuţia ta ca subiect este
minimă, totul reducându-se la o anumită deschidere, disponibilitate, capacitate de a nu-l judeca
pe celălalt, ci de a i te adresa.
52

1.5. Dialog şi monolog. Determinări preliminare
După analiza literaturii de specialitate în domeniul studiului conceptelor de dialog și
monolog, vom evidenţia o serie de trăsături specifice dialogului, respectiv monologului, care ne-
ar putea servi drept punct de pornire și ipoteze preliminare pentru analiza din compartimentele
practice ale tezei.
Astfel, în cazul dialogului / discursului dialogic putem evidenţia următoarele trăsături
definitorii:
- prezenţa a minimum 2 participanţi, cu minimum 2 mişcări conversaţionale. Adică, un
locutor şi un destinatar, destinatarul având posibilitatea să devină şi el locutor – adică să-i
răspundă locutorului iniţial, să-l completeze, să-l contrazică. Dacă ar fi un singur participant,
discursul ar deveni predominant monologic, destinatarul fiind unul imaginar; dacă destinatarului
nu i s-ar oferi posibilitatea să devină locutor, discursul ar deveni din nou unul monologic, chiar
dacă adresat.
- construcţia împreună a sensului. Sensul nu este impus din exterior de către locutor;
locutorul nu consideră că ceea ce spune el este adevărat în ultimă instanţă şi trebuie luat ca atare
de către destinatar. Destinatarul este cel care validează discursul locutorului, îl aprobă, îl
contrazice, găseşte aspecte importante în el sau nu. Astfel, dialogul este un proces colaborativ.
Nu este neapărat să existe un scop unic, fixat dinainte – sau o agendă a dialogului, cu teme care
trebuie neapărat atinse; temele şi scopurile apar în urma interacţiunii participanţilor şi pot fi
diferite la diferite etape ale comunicării dintre ei. În acelaşi timp, un dialog care are o asemenea
agendă poate fi mai focusat – dar are toate şansele să se transforme într-un demers monologic.
- tema este flexibilă, se modifică şi se construieşte prin iniţiativa mai multor participanţi.
Niciunul dintre participanţi nu poate anticipa cu exactitate care vor fi modurile în care se va
dezvolta tema generală a dialogului şi, cu atât mai mult, cum vor fi dezvoltate sub-temele. Există
două strategii discursive fundamentale care permit dezvoltarea unei anumite teme: strategiile
conversaţionale (adresarea de întrebări, comentarii, reacţii de răspuns – iniţiativa îi aparţine, în
acest sens, destinatarului şi discursul locutorului se mulează, în general, pe necesităţile şi
aşteptările acestuia) şi strategiile narative (care solicită reacţii minimale din partea participanţilor
în timpul naraţiunii, răspunsul şi evaluarea fiind posibile ulterior; dezvoltarea în baza unei
strategii narative se realizează cu ajutorului unei scheme narative tipice, care poate fi
recunoscută în majoritatea naraţiunilor conversaţionale). Ambele tipuri de strategii sunt
53

ăspândite atât în conversaţiile cotidiene, cât şi în interacţiunile mai formale, de genul discursului
terapeutic.
- este importantă nu doar – uneori nu în primul rând – transmiterea de informaţii, ci crearea
sau menţinerea relaţiei dintre participanţi. Nu este vorba doar de a vorbi despre ceva, ci şi de a
vorbi cu cineva. În acest sens, faptul-de-a-fi-adresat devine un aspect fundamental al dialogului,
conceput ca utilizare a limbajului pentru a produce sens.
- participanţii la dialog răspund la tranşele de vorbire aparţinând altor participanţi. În general,
între tranşe există o anumită legătură semantică. Sub acest aspect, se poate vorbi despre grupuri,
secvenţe, seturi de enunţuri în care locutorii vorbesc "despre acelaşi lucru" şi îşi negociază astfel
relaţiile reciproce.
- în general, participanţii la dialog vorbesc pe rând. La fiecare moment dat, predomină o
singură persoană care se expune. Se remarcă, totuşi, suprapuneri parţiale ale intervenţiilor
conversaţionale ale locutorilor, precum şi întreruperi. Funcţia acestor întreruperi şi suprapuneri
este examinată de cercetătorii care se ocupă de analiza conversaţiei.
- în cadrul dialogului, un aspect specific este preluarea cuvintelor celuilalt – repetiţii,
stabilirea unui vocabular comun, citări etc. – şi preluarea temelor (preluarea cuvintelor e cea care
asigură coeziunea textului rezultat din dialog, iar preluarea temelor – coerenţa).
- dialogul este colorat afectiv şi mult mai variat decât majoritatea tipurilor de discurs
monologic.
- dialogul poate include secvenţe mai extinse în care vorbeşte un singur locutor, şi care pot fi
interpretate ca monologuri în sensul comun al cuvântului.
- în funcţie de tipul de dialog, sunt posibile mai multe tipuri de răspuns. Adecvarea reacţiei
verbale de răspuns este determinată, în majoritatea cazurilor, de tipul de dialog în care apare
aceasta. Practica de tipologizare poate fi realizată atât la nivel macro – tipologizarea dialogurilor,
în maniera lui D. Walton sau A. Dîrul, de exemplu – cât şi la nivel micro, prin tipologizarea
replicilor, conform abordărilor din analiza discursului.
- de obicei, o mişcare conversaţională solicită în răspuns o altă mişcare. Este ceea ce, în
analiza conversaţiei, poartă numele de "pereche de adiacenţă". Cazul tipic de pereche de
adiacenţă este cuplul întrebare / răspuns. Pot fi identificate mai multe asemenea tipuri de mişcări
conversaţionale care îşi răspund una alteia, maximizând relevanţa reciprocă.
- în dialog, un factor important este urgenţa de a spune – dorinţa de a te implica, de a formula
lucrurile pe care le consideri importante astfel încât să le aduci la cunoştinţa celuilalt – sau de a-ţi
54

exprima cât mai repede opinia în raport cu ceva. În acelaşi timp, în unele tipuri de dialog,
precum în cel terapeutic, un rol important îl are abţinerea de a vorbi în anumite momente – în
momentele în care discursul tău nu are cum să-l ajute pe celălalt.
- dialogului îi este caracteristică ascultarea reciprocă. Participanţii consideră că fiecare are
ceva important să spună, şi sunt suficient de deschişi şi respectuoşi unul cu celălalt ca să se
asculte atent. Uneori, după cum o confirmă studiile psihoterapeuţilor, însăşi ascultarea are o
funcţie terapeutică extrem de importantă.
- structurarea informaţiei – pentru Levinas, aspectul esenţial al conversaţiei e "a adăuga ceva
nou la ceea ce spune celălalt"; această succesiune de "ceva nou" este cea care face conversaţia să
meargă înainte, să continue.
În cazul discursului monologic, putem fixa trăsături precum:
- monologul nu solicită un răspuns din partea destinatarului; în acest sens, scrisorile, de
exemplu, chiar dacă nu reprezintă un schimb de replici în timp real, au un pronunţat aspect
dialogic.
- deseori, monologul este definit prin trăsătura neadresat. Însă, conform concepţiei extinse
asupra dialogului, orice utilizare a limbajului este adresată cuiva – chiar dacă destinatarul este
unul abstract, neconştientizat, colectiv, absent ("posteritatea" ca destinatar, de exemplu). În acest
caz, genul discursiv care ar prelua, eventual, trăsătura "neadresat" de la monolog ar fi solilocviul.
- într-un sens restrâns, monologice ar fi doar notiţele personale şi jurnalele – pe care nu-ţi
propui să le vadă nimeni – dar şi aici putem identifica o serie de elemente dialogice: citarea
altora, referinţa la părerile altora, adresarea către un interlocutor imaginar etc.
- de obicei, o secvenţă monologică e consacrată unei singure teme, sau există o supra-temă
clară, cu câteva teme foarte strâns legate. În schimb, în cazul dialogului se remarcă trecerea
rapidă şi suficient de flexibilă de la o temă la alta.
- sensul e construit (tema e abordată) fără a ţine cont de prezenţa celuilalt – deşi, uneori,
ţinem cont de aşteptările pe care ne imaginăm că le are destinatarul absent sau, în cazul unei
prelegeri / discurs oficial, de feed-back-ul nonverbal. Există unele tipuri de discurs predominant
monologic care acceptă un răspuns – de exemplu, în cazul unor prelegeri extinse, studentul poate
pune întrebări la sfârşit de oră sau se poate apropia de profesor în pauză – şi tipuri de discurs care
nu acceptă un răspuns (folosim expresii de genul "a spus asta fără să mai aştepte ca să-i răspund
şi a plecat" – un exemplu de situaţie monologică)
55

- sub aspect pragmatic, monologul poate fi conceput ca un macro-act de vorbire, separabil în
micro-acte de vorbire.
- cel mai comod pentru analiza textuală este să vorbim de intenţie monologică, subminată de
elementele dialogice prezente în text – schemele preluate de la alţii, cuvintele altora etc.
56

1.6. Concluzii la capitolul 1
1. Cea mai adecvată metodă pentru analiza limbajului în uz este analiza discursului, în variatele
ei forme.
2. Limbajul în uz se poate manifesta fie în mod dialogic, fie în mod monologic.
3. Monologul și dialogul pot fi interpretate fie ca tipuri ideale ale unor intenții comunicative, fie
ca structuri actualizate în utilizarea limbajului.
4. Analiza filosofică a monologului și dialogului nu oferă rezultate ce să permită identificarea,
diferențierea și compararea lor la nivel de structuri actualizate de fiecare.
5. Identificarea structurilor poate fi efectuată doar în urma analizei datelor empirice.
57

2. ABORDĂRI METODOLOGICE ÎN STUDIUL TEXTULUI DIALOGIC
2.1. Statutul ontologic al textului şi transcrierii
Transcrierea unei conversaţii, care este obiectul esenţial de investigare în analiza
conversaţiei, cazul paradigmatic de analiză a dialogului, este un tip special de text, cu o serie de
trăsături specifice şi cu un statut ontologic unic.
Întrebarea privind statutul textului, relaţia lui cu lumea înconjurătoare şi cu cei care îl
produc are atât valenţe epistemologice, cât şi ontologice. Într-un anumit sens, putem spune că
orice analiză, orice metodologie îşi creează propriul obiect (pentru filosofia clasică germană,
orice obiect este creat de subiect, de ego-ul transcendental, care îşi substanţiază astfel o parte din
sine, pe care o pune faţă în faţă cu sine; în orice act discursiv, locutorul identifică o serie de
trăsături ale „lumii” percepută ca ceva exterior discursului şi, în discurs, îi conferă acelui
„obiect” o serie de caracteristici, îl prezintă drept „ceva”). Pentru a explicita această teză, vom
prezenta un exemplu oferit de Hugo Caviola [38, p. 46]. Să presupunem că o persoană ia o
bucată de cretă şi scrie pe o tablă neagră „A=A”. Caviola, oarecum ironic, spune că ar putea
exista câteva variante de analiză ştiinţifică a expresiei de pe tablă:
1. linii albe pe un fundal negru;
2. un aranjament de particule de cretă;
3. trei semne;
4. teorema identităţii.
Aceste patru variante de analiză ar putea aparţine, evident, unor tipuri diferite de savanţi: 1
– unui istoric al artei, 2 – unui chimist sau fizician, 3 – unui semiotician, 4 – unui filosof sau
matematician.
Reprezentanţii acestor ştiinţe selectează elementele observate de ei şi le introduc într-un
context teoretic mai larg, care le furnizează o explicaţie pentru datele concrete observabile;
discursul teoretic anterior – cel la care se raportează ei ca „specialişti” într-o anumită disciplină –
e cel care mediază interpretarea obiectului analizat. Putem vorbi aici despre o diferenţiere a
„faptului” sau „lucrului” de un „obiect al cercetării”: faptul devine obiect de cercetare prin
medierea discursului ce aparţine unui anumit tip de ştiinţă.
În baza experimentului de gândire propus de Caviola, putem determina mai clar modul în
care fiecare disciplină ştiinţifică îşi construieşte obiectul – diferenţele dintre ele încep să apară
58

chiar din primul moment al observării obiectului, pentru că cercetătorii aparţinând unor
discipline diferite îl iau drept ceva diferit. Această tendinţă este dublată de o anumită
„ermetizare” a discursului unei discipline faţă de discursurile altor abordări, care se manifestă
inclusiv ca „impermeabilitate”, dificultate în a combina abordările specifice diferitor discipline:
ca să menţinem exemplul oferit de Caviola, ar fi absurd să spunem „aceasta este teorema
identităţii pe un fundal negru sau să vorbim despre particulele de cretă ale semnelor” [38, p. 46].
Asemenea formulări ar putea avea, cel mult, o funcţie poetică. În acest sens,
interdisciplinaritatea, percepută ca întrepătrundere a discursurilor disciplinare ar părea o utopie.
Adică, ţinând cont de aceste considerente, putem afirma că, atunci când un lingvist
analizează textul unei conversaţii, el analizează un obiect creat de el însuşi, cu mijloacele
discursive oferite de comunitatea căreia îi aparţine; într-un anumit sens, chiar şi atunci când
consideră că lucrează cu „date atestate”, cercetătorul este co-autor al textului, în acelaşi timp,
reduce şi amplifică varietatea datelor de la care porneşte.
Totuşi, pornind de la aceste ipoteze, în ce sens putem afirma că un text „există”?
În încercarea lui de a defini textul, cercetătorul francez F. Rastier [105] atinge şi unele
aspecte ontologice. Lingvistul porneşte de la trei definiţii negative:
- în primul rând, a reduce textul la un lanţ de semne, chiar şi în cazul în care considerăm că
între ele se stabilesc anumite relaţii, înseamnă a lua în seamî doar substanţa lui grafică sau
sonoră, extrăgându-l din contextul în care apare şi din cultura căreia îi aparţine; e acelaşi lucru cu
a reduce limbajul doar la planul semnificantului;
- în al doilea rând, pentru Rastier, textul nu e o suită de instrucţiuni – aşa cum este el
conceptualizat de semantica procedurală, care „asimilează textul unui program informatic (care,
într-adevăr, este o suită de instrucţiuni) şi comprehensiunea sa – punerii lui în operă de către
spirit, comparat implicit cu un calculator”. [105] Noţiunea de instruire, aflată în legătură directă
cu acest model al textului, presupune o concepţie normativă. „Or, afirmă Rastier, nu este vorba
de impunerea unor norme, ci doar de descrierea lor. Într-un cadru general de interdicţii şi
prescrieri, activitatea interpretativă nu se aplică în baza unui sistem, dar în cadrul pe care l-am
putea numi o gramatică permisivă” [105]
- în al treilea rând, după Rastier, textul nu poate fi redus la o serie de scheme cognitive.
Desigur, lectura şi comprehensiunea lui generează anumite corelate mentale, dar structura lui nu
poate fi redusă la asemenea corelate. Pentru Rastier, „un text nu se prezintă ca un ansamblu de
reprezentări, ci ca (i) un ansamblu structurat de constrângeri privind formarea de reprezentări şi
59

(ii) o reţea de receptori semantici, care nu sunt mărci, ci locuri de realizare a aşteptărilor sau
mijloace de a proba prezumţiile” [105].
Dar, dacă textul nu se reduce la aceste modele, adică la aceste moduri în care unii
cercetători îşi construiesc obiectul, care e modul în care îl construieşte Rastier? Definiţia lui
preliminară sună în felul următor „Un text este o suită lingvistică empiric atestată, produsă în
cadrul unei practici sociale determinate şi fixat pe un anumit suport. Un text poate fi scris sau
oral, ori prezentat prin alte coduri convenţionale (Morse, Ascii etc) şi în interacţiune cu alte
semiotici” [105].
Pentru Rastier, aceste trei aspecte care fac ca o înşiruire de cuvinte să fie un text sunt
realizate în următoarele condiţii (vom cita in extenso):
„1. Textul este atestat: nu e o creaţie teoretică, precum exemplele din lingvistică, chiar
considerate ca text. Această primă condiţie enunţă un principiu al obiectivităţii.
2. El este produs într-o practică socială determinată: acesta este un principiu al ecologiei.
Cunoaşterea sau restituirea ipotetică a acestei practici este necesară, chiar dacă nu suficientă.
Delimitarea textului este asigurată de practica socială din care porneşte el.
3. E fixat pe un suport: e condiţia pentru studiul lui critic, presupunând dezbateri şi
conjecturi. Această condiţie empirică rupe cu privilegiul exclusiv al scriiturii şi aminteşte că
substanţa expresiei nu este definitorie pentru un text”.
Pornind de la aceste consideraţii, lingvistica, percepută ca ştiinţă a textelor, urmează să
caracterizeze, prin conjecturi raţionale sau formale, semnificaţia textelor, intenţia autorilor,
referinţele non-ostensive, interpretările care îi sunt date de destinatari (accentul pus pe
caracterizarea semnificaţiei, intenţiilor şi interpretărilor posibile. În acest context, Rastier, spre
deosebire de Beaugrande şi primele şcoli de lingvistică textuală, nu propune universalii textuale
sau trăsături care ar defini textualitatea in abstracto: „dacă există reguli de bună formare, ele se
referă la genuri, nu la textualitate”, universaliile fiind termeni care par utili pentru a descrie
diferite discursuri, genuri sau texte. În acest sens, „semantica textelor” propusă de Rastier ca
abordare lingvistică nu este o „semantică a textului”, fiindcă „textul în sine nu este decât o
abstracţie temporar utilă. O teorie a textului este utilă dacă elaborează şi ierarhizează concepte
descriptive pentru a înfrunta diversitatea. În acelaşi mod în care diversitatea limbilor este
problema fondatoare a lingvisticii, diversitatea textelor fondează semantica textelor” [105].
O problemă care poate fi pusă, în acest context, e, bunăoară, în ce măsură putem considera
că un text citit în voce poate fi considerat „acelaşi text” cu unul tipărit. De exemplu, un poem de
60

Ruxandra Novac, în lectura autoarei [19], la care am avut acces în calitate de înregistrare audio,
ar putea fi transcris, urmând convenţiile analizei discursului propuse de Wallace Chafe, în modul
următor:
1 Ruxandra La douăzeci de ani, undeva în spatele măduvei, creşte o pată mare,
2 ..o scară murdară, care duce în camere goale şi ma=ri;
3 ...cine vrea să trăiască sfârşeşte prin a-şi rupe gâtul,
4 sau toamna, adunând ştiuleţii de porumb ca să-şi facă din ei căsuţe de jucărie.
5 Aici se scrie jurnalul celor gazaţi.
6 De două săptămâ=ni e sărbătoare.
7 Ai ieşit ai văzut te-ai făcut praf,
8 veghi=nd în preajma torţelor de nartex avântat.
9 ..Fetiţa nu înţelege că aşa nu se poate trăi
10 .fiincă aşa ceva nu există.
11 Există cimitirul, sudoarea,
12 există o casă, o facultate,
13 o linişte mică, un zâmbet discret, o oboseală ciudată în oase.
14 ..Fetiţa stă pe marginea patului, priveşte.
15 Din încheietura mâinii stângi porneşte o ţară în care se cultivă zarzavaturi şi
flori.
16 Pe încheietura mâinii drepte cineva din aceeaşi specie a scris fericire bai necro.
Am marcat cu puncte de suspensie pauzele cu durata de o secundă şi mai puţin; despărţirea în
rânduri e motivată de prezenţa unui contur intonaţional unic; punctul marchează un contur
intonaţional terminal definitiv, în timp ce virgula – un contur intonaţional final mai puţin decisiv;
semnul = , o lungire a vocalei anterioare.
Acelaşi text, publicat în volum [20, p. 23]:
la douăzeci de ani undeva în spatele măduvei
creşte o pată mare o scară murdară
în camere goale
şi mari
care duce
la douăzeci de ani cine vrea să trăiască
61

sfîrşeşte prin a-şi rupe gîtul
sau toamna adunînd ştiuleţii de porumb
ca să-şi facă din el căsuţe de jucărie
aici se scrie
jurnalul celor gazaţi
de două săptămîni e sărbătoare
ai ieşit ai văzut te-ai făcut praf
veghind în preajma torţelor de nartex avîntat.
fetiţa nu înţelege că nu se poate trăi
fiindcă aşa ceva nu există
există cimitirul
există o casă
o facultate
sudoarea
o linişte mică un zîmbet discret
o oboseală ciudată în oase.
fetiţa stă pe marginea patului priveşte
din încheietura mîinii stîngi porneşte o ţară
în care se cultivă zarzavaturi şi flori.
pe încheietura mîinii drepte cineva din aceeaşi
specie a scris
FERICIRE by nekro.
Diferenţa observabilă imediat e prezenţa ingambamentelor şi separării în strofe, care
corespunde intenţiilor autoarei; în cazul textului poetic, dispunerea tipografică oferă un surplus
de sens, evidenţiind, într-un rând aparte, un grup de cuvinte sau creând o anticipare, o aşteptare
referitoare la primele cuvinte din rândul următor; în plus, din textul citit în voce, de la începutul
unităţii intonaţionale 3, lipsesc cuvintele „la douăzeci de ani”, iar cuvântul „fericire” din ultimul
62

vers este scris cu majuscule (singurele majuscule din întregul text) – iarăşi un mod de a-l
evidenţia.
Este vorba de diferenţe minore; fac ele oare ca textul să fie unul diferit? Aceeaşi
succesiune de cuvinte, publicată o dată separată în versuri şi altă dată continuu, ca proză, ar
forma oare „acelaşi text”? Un alt exemplu e prezenţa semnelor de punctuaţie sau chiar separarea
în cuvinte; un text scris în antichitate, pe un sul de papirus, în scriptio continua, „acelaşi text”
publicat în Renaştere, într-o carte în sensul actual al cuvântului, cu separarea în cuvinte – până la
urmă diferită de la editor la editor în cazul lecţiunilor mai dificile – şi „acelaşi text” înregistrat ca
audio book reprezintă oare acelaşi text?
În aceste cazuri, ca şi în cel al eşantioanelor de text pe care le-am prezentat aici, cea mai
notabilă diferenţă este suportul; totuşi, ea nu generează o diferenţă radicală: în niciunul dintre
aceste cazuri nu am putea spune că avem de a face cu două texte diferite.
Să luăm un alt exemplu – un extras dintr-o conversaţie cu un artist contemporan [28]
(numele acestuia a fost modificat):
1 Alex Ai putea să descrii întâ=i... în ce constă practica ta artistică?
2 Ian ..În momentul ăsta=... am o practică, să spunem aşa, FUNCŢIONALĂ,
3 ..în sensul în care=...
4 ..transform spaţiul în care expun în propriul meu atelier,
5 deci.. în galerie, în.. muzeu, în spaţiul ăla
6 acolo şi produc lucrările,
7 nu le mai transport.
8 ...Şi... deci am o practică teoretic ă= minimală;
9 mă duc într-un loc, desenez pe pereţii, podeaua, tavanul, geamurile locului
respectiv;
10 inventez desenele acolo şi le execut la faţa locului.
11 ...Şi ele rămân cât timp..
12 expoziţia e în picioare şi pe urmă..
13 se şterg sau se pictează peste când se termină expoziţia.
14 ..Cam asta-i practica de bază, că pe..
15 ..în lateral, stânga-dreapta, mai fac diverse alte lucruri, [inclusiv
16 Alex [instalaţii, perform[ans?
63

17 Ian [hmm
18 Performans nu mai fac, că...
19 ce-ai văzut ieri e pentru mine un performans,
20 mă consumă la fel de mult ca şi cum aş performa=, ştii
21 un lecciă din ăsta public, cu întrebă=ri... e..
22 ..e pentru mi.. eu cheltui o energie la fel de mare ca într-o expoziţie, ştii
23 pentru mine ĂLA-i deja performans acuma,
24 ..un tip de spectacol, un tip de comunicare şi-aşa.
25 Nu... mai mai fac obiecte, tot felul de alte pro.. proiecte;
26 să spunem inserturi,
27 public cărţi de artist, desene,
28 care şi e.. şi ele pentru mine sunt importante,
29 deci apar în siviul meu ca şi.. ca şi realizări.
30 Ă= da practic asta e principală.
31 Mers, desenat şi..
Iarăşi, conform convenţiilor transcrierii pentru analiza conversaţiei, textul care urmează
după paranteze pătrate reprezintă o suprapunere a intervenţiilor discursive aparţinând locutorilor.
Intervenţiile discursive pot fi integrate, din punct de vedere tematic, într-o supratemă ce poate fi
numită practica artistică a lui Ian. Tema este pornită de Alex, la modul direct, printr-o întrebare,
formulată în mod atenuat / politicos, ca
(1) Alex Ai putea să descrii întâ=i... în ce constă practica ta artistică?
După care Ian descrie, în 2-13, o practică pe care o numeşte „funcţională” şi „minimală”;
în 14, îi atribuie calificativul „de bază” şi porneşte o nouă sub-temă, care poate fi numită
„practicile artistice din paralel”; Alex se suprapune, încercând să obţină informaţii specifice:
oferă două exemple de forme de artă contemporană, exploatate anterior de Ian – instalaţii şi
performance. Ian refuză totuşi completarea lui Alex, expunând o serie de motive din care nu mai
face performance, în seria de intervenţii 18-24. Totuşi, Ian admite că funcţia prelegerilor publice
(pentru care utilizează termenul englezesc lecture) are o funcţie şi un efect similar cu al
64

performance-urilor; aşadar, tema acestei secvenţe discursive poate fi totuşi formulată ca
performance-uri şi prelegeri.
Ulterior, Ian enumeră şi alte forme de activitate artistică, pe care le consideră totuşi
secundare în raport cu practica de bază, deşi sunt importante (nuanţă sugerată de formularea
repetată „şi ele”):
(28) care şi e.. şi ele pentru mine sunt importante,
(29) deci apar în siviul meu ca şi.. ca şi realizări.
Apoi revine la tema practicii artistice de bază, încheind-o:
(30) Ă= da practic asta e principală.
(31) Mers, desenat şi..
Începând cu intervenţia (32), Ian introduce o altă temă, legată şi ea de practica lui
artistică: la prima vedere, ea poate fi descrisă ca „surse de inspiraţie”.
(32) Eu mi-iau surse...
(33) fac un fel de cercetare, aşa, diletantă;
Retrospectiv, apariţia acestei noi sub-teme face ca restul intervenţiilor anterioare să fie
grupate sub o sub-temă comună: tipuri de practică artistică.
Această succesiune de teme poate fi descrisă grafic în felul următor:
(Practica artistică a lui Ian
(tipuri de practică artistică
(practica artistică de bază)
(performance şi prelegeri)
(alte tipuri de practică artistică))
(surse de inspiraţie
Tema generală – practica artistică a lui Ian – rămâne deschisă; în cadrul ei a fost deschisă
o sub-temă (tipuri de practică artistică) în care au fost incluse trei „sub-sub-teme”, vizând trei
forme de practică artistică a lui Ian; fiecare dintre ele a fost încheiată. Odată cu a treia, a fost
65

încheiată şi sub-tema ce le includea, printr-o revenire la „sub-sub-tema” 1 – practica artistică de
bază, în raport cu care celelalte două sunt secundare. După încheierea acestei sub-teme, Ian
lansează o nouă sub-temă, caracterizată iniţial ca „surse de inspiraţie”.
Din câte putem observa, temele funcţionează şi retro-activ; deseori, determinăm conturul
şi intenţia unei sub-teme, raportând-o la cea care urmează. În acest sens, discursul funcţionează
atât anticipativ (atunci când cineva ni se adresează, avem anumite aşteptări referitoare la ceea ce
urmează), cât şi retrospectiv (în baza explicaţiilor / dezvoltărilor ulterioare, determinăm mai
exact sensul a ceea ce le precede).
Totuşi, care este statutul ontologic al unui obiect precum conversaţia pe care am analizat-
o aici? Şi în ce mod această analiză poate să ne permită să concluzionăm cu referire la statutul
ontologic al textului, în general?
Urmând linia de investigaţie propusă de Wallace Chafe [41, p.685], o primă ipoteză, care
poate fi uşor combătută, e că un asemenea obiect reprezintă ceva existent în mintea
participanţilor la o conversaţie înainte de a rosti aceste lucruri. Dar, după cum notează Chafe,
„nimeni nu ar fi putut planifica aceste lucruri sau prezice că o conversaţie s-ar putea dezvolta
anume în acest mod” [41, p.685]. Nu e nici ceea ce rămâne în mintea participanţilor după ce s-a
încheiat conversaţia; chiar dacă unele dintre idei ar putea fi reţinute, iar dacă participanţii la
conversaţie (sau, cu acelaşi succes, cititorii Ruxandrei Novac) ar fi întrebaţi „ce ţineţi minte din
ceea ce s-a vorbit sau aţi citit?” ar furniza ceva asemănător cu structura tematică pe care am
descris-o aici, toate detaliile ar fi pierdute, deoarece modul concret în care s-au legat ideile una
de alta şi au fost exprimate este unul efemer, care poate supravieţui doar dacă este notat în scris
sau memorizat expres.
Ceea ce ne oferă o asemenea transcriere este, după Chafe [41, p.686], „o înregistrare
durabilă a unor evenimente evanescente, pe care o putem examina vizual în voie. Ca un fel de
maşină a timpului, e o resursă care ne permite nouă, analiştilor, să vedem dintr-o dată procesele
dinamice prin care a fost produsă o secvenţă de evenimente lingvistice. E un instrument util care
ne poate favoriza înţelegerea modului în care minţile şi limbajul trec prin timp [...] Ceea ce
încerc să zic e că nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi şi să interpretăm acest mijloc artificial, care ajută
înţelegerea, drept ceva care posedă o realitate transcendentă”.
Într-adevăr, textul, indiferent de suportul pe care este fixat, nu poate fi considerat drept
ceva care există independent de analistul sau lectorul lui; semnele notate pe foaie în calitate de
transcriere, ca şi cele pe care le scrie cel care vrea să transmită un mesaj (ca în cazul textului
66

poetic, de exemplu) sunt ceva care ne permit, în calitate de cititori sau analişti, construcţia unui
sens, care şi este obiectul analizat în analiza discursului. Iar această construcţie se efectuează,
atât în cazul „lecturii naive”, cât şi al celei „analitice” – indiferent de discursul disciplinar căruia
îi aparţine cercetătorul – prin raportare la un discurs anterior, la ceea ce ştim deja şi ne permite să
înţelegem textul pe care îl avem în faţă şi cu care intrăm în dialog.
67

2.2. Analiza semantică a dialogului
În acest paragraf ne vom opri asupra analizei tematice/semantice a dialogului. Vom utiliza în
acest scop transcrierea unei şedinţe de consiliere filosofică realizate de Ran Lahav, unul dintre
cei mai importanți practicieni ai acestui gen de practică filosofică. Transcrierea [30], pe care ne-a
pus-o cu bunăvoință la dispoziție, pentru a ajuta la clarificarea structurii unei ședințe de
consiliere, nu identifică unităţile intonaţionale. Prezentăm întâi in extenso textul transcrierii
(oferite cu bunăvoință de dl Lahav, cu acordul consiliatei):
1 Ran: Salut, Autumn.
2 Autumn: Bună.
3 Ran: Autumn, despre ce ai vrea să vorbim azi?
4 Autumn: Bine, o să am nevoie de un pic de ajutor ca să încerc să articulez asta, dar... sunt
interesată să urmăresc ideea asta de a face un angajament mai intens... sau poate de a deveni un...
de a mă hirotoni ca preot budhist. Aşa că întrebarea şi problema mea e, ştii, cum îmi menţin
relaţia şi lumea pe care o am acum, şi ce înseamnă asta, şi cum se potrivesc ele împreună.
5 Ran: Şi uneori îţi faci griji că sacrificiul pe care urmează să-l faci s-ar putea să nu fie
posibil pentru tine? Sau că n-ai vrea să-l faci?
6 Autumn: Da, eu... să-mi fac griji...sunt mai mult doar curioasă. A-ţi face griji e o sintagmă
prea puternică, şi nu e aşa... Da, poate e aşa. Ştii, pare că totul se reduce la a face pasul. Ştii, faza
asta cu... asumarea unui angajament... în loc ca pur şi simplu să stau în zona asta de siguranţă,
fiind doar în mintea mea. Cu alte cuvinte, a anticipa lucrurile. O chestie care s-a întâmplat
ultimele... ştii... Am făcut cunoştinţă primăvara trecută cu o femeie care trăieşte în zonă şi care
de fapt e un preot budist. Şi mă tot înţelegeam să mă văd cu ea, să vorbesc cu ea de fapt. Să-mi
dau seama ce să fac acum. Şi am încercat de câteva ori să mă văd cu ea, şi apoi, ştii, din cauza
problemelor mele de sănătate, a trebuit să anulez întâlnirile, iar ea s-a întors în Japonia, aşa că
asta nu s-a întâmplat niciodată.
7 Ran: Şi ce te atrage la preoţie, sau la meditaţie, la tot domeniul ăsta?
8 Autumn: Cred că ideea cu preoţia... Văd o necesitate, o necesitate ca oamenii să aibă un fel de
consiliere, o persoană care ar putea fi... ar putea ajuta şi facilita, indiferent dacă, ştii, când cineva
moare, sau e un conflict în comunitate, sau într-o relaţie, într-o familie, să aibă un fel de
platformă, un fel de... ghid.
68

9 Ran: Şi ai vrea să fii un asemenea ghid?
10 Autumn: Da, uneori mă simt chemată la asta.
[...]
11 Ran: Până acum, dacă înţeleg corect, până acum ai avut o practică meditativă extinsă.
12 Autumn: Da.
13 Ran: Poţi să-mi spui câte ceva despre asta? Care era sensul?
14 Autumn: Da. Cred că ceea ce apreciez la ea era că nu e... pentru mine nu e o dogmă, e de fapt
o tehnică foarte practică, care distilează... pentru mine e experienţa de a lăsa sedimentele minţii
şi gândurilor pur şi simplu să se verse.
15 Ran: Asta se întâmplă pentru că în viaţa lipsită de acel aspect meditativ sunt prea multe
sedimente în minte?
16 Autumn: Viaţa lipsită de asta, fără meditaţie, nu o simt ca... pare lipsită de legătură.
17 Ran: Şi legăturile vin dinăuntru?
18 Autumn: Da, începe să pară... Şi apoi, ceea ce mă fascinează cu adevărat, Ran, e că alegerile
corecte devin... nu mai sunt atât de complicate. Nu e ca şi cum... am observat că, ştii, atunci când
ajungem la – şi astea sunt exemple foarte simple, dar să zicem că mergi în maşină şi cineva vine
aici. Şi, ştii, în loc să te gândeşti "Of, Doamne, idiotul ăsta nenorocit", ştii, dintr-o dată spui "Ok,
vrei să vii aici, nu-i nicio problemă". Te retragi.
19 Ran: Şi, în consecinţă, practici acum meditaţia în fiecare zi? Poţi să ne spui câte ceva
despre practica ta?
20 Autumn: Practica? Ei bine, am noroc că am avut posibilitatea de a mă concentra pe mine şi
pe viaţa mea, nu? Pentru că nu am un loc de muncă. Aşa că nu... nu sunt... nu am un timp
constant. Aşa ca atunci când mergi la un retreat, de exemplu, la patru şi jumătate sună gongul şi
te aşezi pe pernă... nu am timpul ăsta constant. Dar în fiecare dimineaţă, în funcție de cum curg
lucrurile, merg în peştera mea şi mă aşez. Şi depinde, poate dura oricât, de la cinzeci de minute
la o oră şi zece minute.
[...]
21 Ran: Autumn, spuneai că în 2000 te-ai retras într-un fel din lume.
22 Autumn: E o definiţie bună, da.
23 Ran: Şi te-ai întors la casa părinţilor, în California.
24 Autumn: Da, la părinţi.
69

25 Ran: Cum a fost să te întorci în lume? Acum eşti înapoi în lume? Eşti implicată, ai prieteni,
lucrezi, ai o carieră, ai speranţe?
26 Autumn: Ei bine, ştii, asta e ceea ce cred... Uneori, ajung la momentul ăsta de reflecţie în
care pot vedea şi pipăi şi face o comparaţie, ştii, între atunci şi acum. Să vedem, cu doi ani în
urmă mi s-a oferit o asigurare ca să mă ajute... cu disabilitatea... cum îi spune... program, sau
ceva de genul ăsta. Aşa că sunt capabilă să... acum am un venit lunar. Nu sunt prea mulţi bani,
dar e suficient ca să supravieţuiesc în situaţia asta. Aşa că elimină o mare presiune... înainte nu
aveam asta, şi era destul de stresant, ştii, să te confrunţi cu ideea că nu ai mijloace de trai. Aşa că
acum am mijloacele astea şi mi-au ridicat calitatea vieţii, pentru că, ştii, nu aş fi putut trăi aici
dacă n-aş fi avut acest venit.
27 Ran: Şi simţi că nu ai legături cu lumea?
28 Autumn: Ştii, nu mă simt într-atât de lipsită de legături cu lumea. Şi e un fenomen interesant,
într-un sens. Am în vedere că uneori mă, uneori mă simt lăsată la o parte şi... şi... dar, cel puţin
nu sunt... trăiesc un fel de viaţă solitară, aşa că nu am relaţii cu prea mulţi oameni, aşa că nu
sunt... nu e... într-un sens, am... cum să-i zic...
29 Ran: Colţişorul tău?
30 Autumn: Colţişorul meu, da.
31 Ran: Şi uneori te simţi singură? Sau situaţia aceea
32 Autumn: Uneori sunt singură, sunt izolată. Cu siguranţă uneori mă simt într-adevăr izolată.
33 Ran: Şi ceea la ce te gândeai, să devii preot, au o legătură cu ieşirea din colţişorul tău?
Să ai o legătură mai plină cu lumea?
34 Autumn: Da, da, aşa e. Şi să... să... să iau experienţa asta pe care am avut-o şi... da, îmi vine
să spun "la bine sau la rău", nici nu ştiu de ce aş folosi sintagma asta. Dar... poate numai să...
cred că se reduce la asumarea unui angajament mai mare. Ştii, asumarea unui angajament mai
mare.
35 Ran: E interesant, câteva lucruri pe care le-ai spus până acum ţin de relaţia dintre lumea
ta interioară şi lumea exterioară. Pe de o parte, lumea asta interioară – înăuntru, a merge
înăuntru, a medita – e importantă şi e plină de sens. Spuneai mai devreme că, fără ea, viaţa nu ar
fi – aici o să utilizez o expresie a mea – ancorată în ceva, nu?
36Autumn: Da, da.
37 Ran: Dar, în acelaşi timp, nu e ca şi cum ai renunţa la lumea externă. Îţi place relaţia cu
terapeutul tău. Uneori te simţi singură. Te gândeşti la o oarecare revenire în lume, dăruire lumii,
70

sau cel puţin interacţiune cu lumea, prin preoţie. Şi mi se pare uimitor că e similar – poate şi
simbolizat – de un eveniment mic care s-a întâmplat dimineaţa între noi: ne-am înţeles că ne
întâlnim la zece şi jumătate. Şi la zece m-ai sunat şi mi-ai spus: voi face o meditaţie şi voi veni la
zece şi patruzeci şi cinci. Şi ai venit la unsprezece. Nu?
38 Autumn: Aşa e. Aşa e. Da.
39 Ran: Lumea asta internă, meditaţia asta, pusă faţă în faţă cu lumea externă, care în cazul
ăsta am fost eu şi întâlnirea noastră.
40 Autumn: Da. E bine... E exact aşa. Şi înainte de a obţine asigurarea de handicap aveam o
legătură cu Centrul Vocaţional de Reabilitare Vermont. Şi lucram acolo încercând să ne creăm...
o... cum să-i spun... un fel de hartă a carierei. Şi trebuie să-ţi spun că e cu totul altă experienţă,
dar a fost... un pic... aş spune destul de descurajatoare şi depresantă.
41 Ran: De ce?
42 Autumn: În primul rând, e greu să... Cum ar întreba ei, ei ar întreba mereu: ei, şi ce vrei să
faci? Şi motivul din care eram acolo era că nu ştiam ce să fac. Eram la un moment când, ştii, am
cinzeci şi unu de ani, e greu să... supravieţuiesc, ştiu, lucrând la fermă, aşa cum am făcut mai
mulţi ani. Era prea inconsecvent, ceea ce şi era una dintre probleme, nu?
[...]
43 Ran: Lucrezi asupra ta şi în restul zilei?
44 Autumn: O, da, sigur.
45 Ran: Aşa că, de fapt, o faci în majoritatea timpului?
46 Autumn: Da. E ceva ce-mi ocupă tot timpul. Tot timpul.
47 Ran: Adică îţi ocupă tot timpul să priveşti înăuntru, dezvoltându-ţi interiorul,
înţelegându-te.
48 Autumn: Şi continuând... încercând să fiu atentă la stimulii care apar atunci când mă stresez,
când stau cu tine la masă, cu lumina care vine – a, stresant! Ok, trebuie să găsesc altceva... ştii,
să mă gândesc la o soluţie.
49 Ran: Asta se întâmplă şi când ieşi, să zicem...
50 Autumn: Absolut. Totul.
51 Ran: Aşa că observi ce se întâmplă, ce-ţi spune, ce răspunzi, lucruri de genul ăsta?
52 Autumn: Ştii, nu am... da... nu sunt cine ştie ce conştientă... e mai mult vorba de senzaţiile
fizice, nu sunt întotdeauna conştientă... e cum... zic că pot, în retrospectivă, pot să mă gândesc:
energia aia n-a fost bună pentru mine. Dar mai mult... e mai mult...
71

53 Ran: Corpul tău?
54 Autumn: Mai mult da.
55 Ran: Şi atunci când ieşi, sau când stai în camera ta, când te plimbi, când mergi, când ieşi
la plimbare, te uiţi deseori la corpul tău, sau eşti conştientă de corpul tău, de energiile din corpul
tău?
56 Autumn: Da.
57 Ran: Sunt multe ore de concentrare pe parcursul zilei.
58 Autumn: Da. Sigur. Şi senzaţia... de parcă îmi simt... gâtul, ştii, chiar la baza gâtului meu, e
de obicei un semn că... oh, oh, ştii, trebuie să... nu vrem să... doar ne rugăm, ştii, e...
Tema angajamentului este introdusă chiar la începutul primei replici consistente a consiliatei,
după întrebarea exploratorie iniţială a consilierului ("Autumn, despre ce ai vrea să vorbim azi?").
Consiliata, iniţial, porneşte de la o concepţie vagă şi nesigură asupra temei , afirmând că are
nevoie de ajutor pentru a o formula exact – dar reuşeşte s-o formuleze în termenii de "ideea asta
de a face un angajament mai intens... sau poate de a [...] mă hirotonisi ca preot budhist [...] cum
îmi menţin relaţia şi lumea pe care o am acum, şi ce înseamnă asta, şi cum se potrivesc ele
împreună". Relaţia cu exteriorul, care reprezintă o problemă fundamentală pentru consiliată, e
interpretată în termenii unui angajament "intens".
Lucrurile sunt nuanţate de următoarea replică extinsă a consiliatei, în care asumarea unui
angajament este opusă rămânerii în ceea ce consiliata numeşte "zona de siguranţă", "doar în
mintea mea" – un caz tipic de opoziţie între interior şi exterior. În acest sens, ceea ce oferă
siguranţă este interiorul, este "mintea mea" şi, implicit, exteriorul este nesigur, ar trebui să ieşi
din această zonă de confort (numită ulterior "colţişorul meu") pentru a realiza ceva.
Următorul eveniment la care face referinţă consiliata în naraţiunea ei este întâlnirea cu o
femeie care e preot budhist (identitatea de gender este ilustrativă sub acest aspect – consiliata
luase în considerare în mod serios posibilitatea hirotonirii ca preot budhist doar atunci când
apăruse posibilitatea ca ea să fie realizată de o altă femeie).
Rolul pe care şi-l vede Autumn în calitate de preot ar fi cel de a satisface necesităţile
spirituale ale comunităţii: a oferi "consiliere", a "ajuta şi facilita" în cazul diferitor evenimente
din viaţa publică sau privată a comunităţii respective. Funcţiile respective sunt conceptualizate
cu ajutorul termenului de "ghid", persoană care îi poate conduce pe alţii. Această "ghidare" este
angajamentul pe care şi l-ar asuma consiliata în raport cu comunitatea pe care ar "servi-o". În
72

acest sens, preoţia este concepută nu atât ca o continuare a practicii meditative a lui Autumn, ci
ca o posibilitate de a stabili o relaţie cu ceilalţi, cu comunitatea ei imediată, în momentele în care
membrii comunităţii au nevoie de aşa ceva. Astfel, preoţia este modul în care Autumn ar putea
deveni utilă altora, luându-şi un angajament faţă de ei, în baza unei chemări pe care o resimte –
un mod propriu de a relaţiona cu alţii, de a stabili o relaţie care s-o angajeze şi în raport cu alţii,
nu doar în raport cu sine.
Una dintre temele dominante în cadrul şedinţei de consiliere care face obiectul prezentei
analize este practica meditativă a lui Autumn. Ceea ce o atrage la practica ei meditativă
(meditaţii formale dimineaţa, apoi informale pe parcursul întregii zile – atenţie faţă de senzaţiile
corporale) este faptul că, pentru ea, meditaţia nu reprezintă o dogmă, ci o tehnică practică ce lasă
"sedimentele minţii şi gândurilor pur şi simplu să se verse" – sintagmă care poate fi parafrazată
ca "meditaţia e cea care elimină grijile inutile şi gândurile automate". Un alt avantaj pe care îl
oferă practica meditativă este faptul că, în felul în care o construieşte Autumn, ea face ca
alegerile să fie mult mai simple, pentru că permite o detaşare de situaţie şi acceptarea ei. În
acelaşi timp, Autumn afirmă, fără a detalia, că o viaţă lipsită de practica meditativă i se pare
"lipsită de legături" – din context nu este clar despre ce gen de legături este vorba.
Autumn îşi descrie practica meditativă ca "ceva ce-mi ocupă tot timpul", aproape în termenii
în care s-ar putea descrie un loc de muncă. Descrierea e susţinută şi de una dintre replicile
consilierului, care descrie meditaţia ca "lucru asupra ta" în timpul căruia "priveşti înăuntru,
dezvoltându-ţi interiorul, înţelegându-te". Autumn nu contrazice, dar nuanţează această
descriere: pentru ea, practica meditaţiei în timpul zilei înseamnă a fi atentă la stimulii exteriori
(care o stresează; exemplul pe care îl oferă ea e cel al luminii care vine pe fereastră la momentul
conversaţiei cu consilierul) şi a identifica un mod în care poate interacţiona cu ei. O altă
categorie de obiecte ale atenţiei sunt, pentru Autumn, senzaţiile fizice ("senzaţia... de parcă îmi
simt... gâtul, ştii, chiar la baza gâtului") descrise în termeni de "energii" atât de ea, cât şi de
consilier. În timpul explorării practicilor meditative, consilierul o întreabă dacă e atentă şi la
interacţiunile cu alţi oameni, la ce i se spune şi ce răspunde; Autumn răspunde că nu poate fi
conştientă în mod meditativ de relaţiile cu alţii în prezent şi că le poate evalua doar retrospectiv
("în retrospectivă, pot să mă gândesc: energia aia n-a fost bună pentru mine"). Evaluarea
situaţiilor şi stimulilor e prezentă mereu: lumina – stimul vizual – e descrisă ca ceva "stresant", o
73

interacţiune ca "energia aia n-a fost bună pentru mine", senzaţia de la baza gâtului ca "semn
că...".
Tema legăturilor revine într-un alt moment al conversaţiei, unde Autumn pare că se
contrazice: pe de o parte, afirmă că "nu mă simt într-atât de lipsită de legături cu lumea", dar, în
acelaşi timp, şi că trăieşte "un fel de viaţă solitară, nu am relaţii cu prea mulţi oameni" şi că
uneori se simte singură, izolată. Consilierul este cel care propune două sintagme pentru
descrierea acestui tip de izolare, sintagme acceptate necondiţionat de Autumn: "retragere din
lume" (la care Autumn răspunde "e o definiţie bună, da") şi "colţişorul meu" (sugestie pe care
consilierul o face într-un moment în care Autumn nu găseşte o sintagmă adecvată, şi pe care o
aprobă cu "colţişorul meu, da").
Această temă a retragerii este pusă în legătură cu tema relaţiei / legăturii şi angajamentului.
Termenul retragere este aplicat şi asupra perioadelor budhiste de meditaţie intensă şi atât
consilierul, cât şi consiliata sunt conştienţi de conotaţiile acestui termen; în acelaşi timp, şi
"asumarea unui angajament mai mare", cum se exprimă Autumn, e şi ea realizată într-un context
religios: preoţia.
O altă temă recurentă în discursul consiliatei este handicapul ei (migrenă cronică).
Handicapul este perceput în mod ambivalent, atât ca ceva care o privează de anumite posibilităţi
("din cauza problemelor mele de sănătate a trebuit să anulez întâlnirile" cu femeia-preot budhist
din Japonia; handicapul care o opreşte să lucreze şi, din cauza lui, nu are mijloace suficiente de
trai), dar şi ca ceva care îi oferă anumite avantaje pentru practica meditativă ("am noroc că am
avut posibilitatea de a mă concentra pe mine şi pe viaţa mea, nu? Pentru că nu am un loc de
muncă"). Putem integra tema handicapului unei teme mai ample – cea a experienţelor stresante –
în care ar intra atât stimulii stresanţi observaţi în timpul meditaţiilor, cât şi o mică naraţiune
despre experienţa lui Autumn cu Centrul Vocaţional de Reabilitare Vermont, unde a fost pusă să-
şi facă o "hartă a carierei", fiind întrebată continuu "ce vrei să faci?", întrebare la care Autumn
afirmă că nu ştia cum să răspundă, pentru că nu ştia ce vrea să facă – expresie a nesiguranţei, a
preferinţei pentru flexibilitate în stilul de viaţă, a neglijenţei faţă de angajamentele exterioare.
Întreţinerea este şi ea importantă pentru Autumn; conştientă că nu se poate întreţine lucrând
la o fermă (activitatea pe care o realizase în ultimii ani), ea afirmă că oferirea de ajutor material
i-a sporit calitatea vieţii, şi că suma de bani primiţi de la programul respectiv e cea care îi
permite să locuiască în regiune. În acelaşi timp, ea nu menţionează vreun efort făcut anterior
74

pentru a obţine aceşti bani şi afirmă că absenţa unui loc de muncă stabil a făcut-o să se
concentreze asupra experienţelor ei interioare – sursa fundamentală de sens pentru ea.
O altă temă actualizată prin două instanţe este cea a întâlnirilor amânate: prima, în ordine
cronologică, este cea cu femeia-preot budhist, amânată de câteva ori din cauza problemelor de
sănătate, până în momentul în care cealaltă persoană a plecat din ţară şi Autumn nu a reuşit să
poarte discuţia despre eventuala hirotonire. A doua este chiar şedinţa de consiliere analizată;
Autumn l-a anunţat pe consilier că va întârzia, deşi întâlnirea fusese programată, pentru că dorea
să facă o meditaţie înainte. Întâmplător sau nu, ambele situaţii ţin de analiza propriei vieţi
spirituale în compania unei persoane în a cărei arie de expertiză intră acest tip de analiză. Şi
iarăşi, întâmplător sau nu, ambele situaţii presupun încălcarea unui anumit angajament –
angajamentul minim de a fi la o anumită oră într-un anumit loc, care intră în conflict cu absenţa
unui program fix cu care Autumn afirmă că s-a deprins în perioada în care nu avea un loc stabil
de muncă.
Generalizând, putem afirma că din discursul lui Autumn se degajă două reţele conceptuale
fundamentale: reţeaua angajamentului, în care intră preoţia, implicarea în viaţa socială (inclusiv
la Centrul de Reabilitare), întâlnirile (ratate), găsirea unui loc de muncă, stabilirea de relaţii cu
oamenii şi reţeaua experienţei interioare – în care intră, întâi de toate, practica meditativă –
experienţa observării propriilor senzaţii corporale şi a situaţiilor prin care trece, retragerea în
"colţişorul propriu", izolarea.
Reacţia consilierului la discursul lui Autumn a fost destul de apropiată de analiza pe care am
realizat-o aici; cele două domenii de bază pe care le-a identificat în interpretarea pe care a oferit-
o au fost interiorul şi exteriorul – o schemă dihotomică mai simplă. Ceea ce sugera el e că pentru
Autumn lucrurile semnificative sunt cele care fac parte din domeniul interiorului, şi că ea le va
prefera întotdeauna pe ele lucrurilor exterioare – deşi, uneori, şi lucrurile exterioare (precum
relaţia cu terapeutul) reprezintă o sursă de plăcere şi de sens.
O astfel de analiză semantică poate să ne deschidă anumite perspective şi asupra tipului de
discurs care este analizat. Astfel, putem considera că procesul de consiliere filosofică reprezintă
o încercare de a integra, la nivel conceptual, cu mecanisme similare analizei discursului,
naraţiunile propuse de către consiliat; porţiunile interpretative / reflexive din discursul
consilierului au un grad mai mare de generalitate decât cele din discursul consiliatului. Ceea ce
încearcă să facă un consilier filosofic este să extragă din discursul consiliatului conceptele care
75

integrează experienţele aparent nelegate sau să introducă concepte noi, care pot avea rolul de a
lega aceste experienţe. Adică, dacă ne-am exprima în termeni rortyeni, rolul consilierului
filosofic este cel de a formula o redescriere a experienţei consiliatului, redescriere care ar putea
antrena o interpretare diferită a acesteia sau o scoatere la iveală a unor aspecte până atunci
neglijate.
În conversaţia cu Autumn, consilierul pune accentul pe aspectele conceptuale ale
experienţelor acesteia; dacă un psihoterapeut de formaţie rogersiană ar fi încercat să clarifice şi
să reflecte emoţiile ei, filosoful decantează şi interpretează conţinutul conceptual al discursului
consiliatei.
Acest lucru este realizat treptat, în câteva etape.
În primul rând, majoritatea intervenţiilor consilierului sunt formulate ca întrebări. În cazul
prezentei şedinţe, putem categoriza întrebările consilierului în două mari tipuri:
1. întrebări exploratorii ("Despre ce ai vrea să vorbim azi?"; "Şi ce te atrage la preoţie, sau la
meditaţie, la tot domeniul ăsta?"; "Poţi să ne spui câte ceva despre practica ta?")
2. întrebări de verificare a înţelegerii sau a unei intuiţii ("Şi ai vrea să fii un asemenea ghid?";
"Şi legăturile vin dinăuntru?"; "Şi uneori te simţi singură?")
Aceste două tipuri de întrebări au, ambele, funcţia de a face consiliatul să vorbească mai mult
despre propria experienţă care l-a adus la consiliere. Întrebările exploratorii au funcţia de a
genera teme noi – care sunt, ulterior, supuse analizei. Întrebările de verificare a înţelegerii au
funcţia de a evalua corectitudinea interpretării realizate de către consilier; majoritatea întrebărilor
de acest tip puse în şedinţa de consiliere analizată încearcă să determine dacă consilierul a
interpretat corect motivele acţiunii sau atitudinii consiliatului.
Un alt tip de replici prezente în cadrul acestei şedinţe de consiliere sunt reflectările de fapte
("Şi te-ai întors la casa părinţilor, în California"), care au funcţia de a pregăti terenul pentru o
întrebare de tip exploratoriu sau pentru o interpretare / redescriere.
Ultimul tip de replici ale consilierului prezente în acest segment de interacţiune sunt
redescrierile / explorările conţinutului conceptual al experienţei celuilalt. Majoritatea acestor
intervenţii apar spre finalul şedinţei; dacă la început predominau întrebările, spre final predomină
redescrierile care integrează diferite episoade din naraţiunea consiliatei şi diferite experienţe pe
care le-a exprimat, cu ajutorul unor concepte, fie primite de la consiliat, fie elaborate special
pentru a-l ajuta, fie implicite în discursul acestuia.
76

Acest proces este o întreprindere colaborativă; din totalul de 29 de replici ale lui Autumn, 17
sunt confirmări simple ("da") sau au structura confirmare+completare. În acelaşi timp,
majoritatea replicilor consilierului încep cu cuvântul "şi" sau sintagme precum "aşa că", ceea ce
le face să pară completări la discursul consiliatului, iar funcţia lor este de a obţine o confirmare
sau infirmare a interpretării realizate de consilier. Confirmarea sau infirmarea clientului nu este
ulterior chestionată, aici consilierea filosofică manifestându-se ca formă non-directivă de
interacţiune: autoritatea interpretativă supremă îi aparţine consiliatului.
Astfel, putem afirma că consilierea filosofică e un gen de discurs non-conflictual,
colaborativ, axat pe explorarea împreună a unor teme importante pentru consiliat. Rolul
consilierului este de a integra experienţele aparent nelegate ale consiliatului prin introducerea
unor concepte noi şi de a examina conceptele deja utilizate de consiliat pentru descrierea
experienţei sale. Etapa iniţială a procesului de consiliere este adunarea de material narativ şi
teoretic din partea consiliatului, în răspuns la întrebările exploratorii ale consilierului; pe măsură
ce consiliatul expune acest material personal, consilierul verifică în mod continuu dacă îl
urmăreşte în mod corect pe consiliat, dacă interpretările pe care le oferă el anumitor evenimente
şi experienţe sunt similare cu cele ale consiliatului însuşi; în cele din urmă, experienţele şi
evenimentele sunt integrate la nivel conceptual, şi unele aspecte ale lor sunt examinate la un
nivel mai profund.
Ulterior, în cazul în care consiliatul validează redescrierea realizată de consilier, etapele sunt
reluate: apar alte evenimente, alte teme etc. Uneori, în cazul în care redescrierea este incompletă,
consiliatul o completează, iar atunci când parafrazările consilierului diferă de interpretarea pe
care o oferă consiliatul, acesta le respinge; în acest caz, consilierul nu se mai bazează pe ele
pentru redescrierile din final.
Sub aspect statistic, ca volum, predomină intervenţiile consiliatului; din totalul de 1631
cuvinte prezente în transcrierea oferită de Ran Lahav, 488 aparţin consilierului, iar restul de 1143
consiliatului, adică un raport aproximativ de 0,42 (consilierul vorbeşte mai puţin de jumătate din
timp). Sub acest aspect, consilierea filosofică se apropie structural de terapiile non-directive, în
care se observă raporturi similare (pentru comparaţie, media în întrevederile motivaţionale – un
sistem psihoterapeutic derivat din terapia centrată pe client – este sub 0.50).
Acest fapt sugerează, în termenii lui Levinas, "asimetria relaţiei" de consiliere; consiliatul
este cel care vorbeşte mai mult, şi vorbeşte despre el, iar funcţia consilierului este cea de a fi
77

prezent pentru el şi de a-l ajuta să-şi ducă mai departe discursul şi să înţeleagă unele aspecte de
care, eventual, nu era conştient sau pe care le neglija. Astfel, consilierul încearcă, fără ambiţii
totalizatoare, să-l ajute să-şi integreze unele segmente aparent detaşate într-o imagine coerentă de
sine. În calitate de gen discursiv, consilierea filosofică poate fi descrisă ca discurs intim, axat pe
persoana care vorbeşte, caracterizat prin trecerea de la o temă la alta şi prin teme alese de client,
non-directiv, reflexiv, non-intruziv, non-conflictual, lipsit de o teorie preliminară care să fie
impusă clientului; autoritatea privind validarea redescrierilor efectuate de consilier îi aparţine
clientului.
78

2.3. Analiza coerenţei: teoria macrojocurilor dialogice
O abordare utilă pentru o analiză multiaspectuală a dialogului este teoria macrojocurilor
dialogice (TMD), elaborată de o echipă de cercetători condusă de W. Mann, care se înscrie în
linia pragmaticii de orientare griceană. Scopul fundamental al tradiţiei în care se integrează TMD
este de a demonstra în ce sens se poate spune despre un text, în primul rând, despre unul
dialogic, că este coerent. Definiţia pe care o oferă Mann [66, p. 131] este următoarea: „Un dialog
poate fi numit coerent dacă o persoană care are acces bun la acel dialog rămâne cu impresia că
fiecare parte a dialogului a contribuit la restul sau, echivalent, că nu există părţi a căror prezenţă
să nu poată fi explicată cu uşurinţă [...] Această definiţie a coerenţei e paralelă cu o definiţie
valabilă pentru textele monologice [...] fiecare parte a textului are un rol evident şi, aparent, nu a
fost omis nimic.”
Pentru reprezentanţii TMD, coerenţa derivă din intenţiile / scopurile participanţilor la un
dialog (atât cele individuale, cât şi cele comune). Constructul central al TMD este macrojocul
(numit, uneori, doar „joc”) dialogic (formulare care aminteşte de jocul de limbaj wittgensteinian;
cele două concepte se şi suprapun parţial), conceput ca ansamblu din trei elemente:
1. intenţia iniţiatorului;
2. intenţia respondentului;
3. intenţia comună.
De exemplu, jocul numit oferire de informaţie poate fi caracterizat în următorii termeni:
1. intenţia iniţiatorului: a-i oferi respondentului o anumită informaţie;
2. intenţia respondentului: a identifica şi primi informaţia oferită;
3. intenţia comună: a face astfel încât respondentul să intre în posesia respectivei informaţii
[vezi 66, p. 132].
Nu este obligatoriu ca participanţii la un joc dialogic să aibă doar aceste intenţii; pot exista
şi intenţii specifice fazei / etapei concrete a dialogului sau scopuri personale care nu pot face
obiectul unei analize de acest tip. Totuşi, se consideră că anume intenţiile care definesc jocul îi
determină şi structurează derularea.
Modelul utilizat în TMD este cel al jocurilor de noroc, pariurilor sau negocierilor:
iniţiatorul propune un joc, care poate fi acceptat sau respins de respondent; în cazul în care jocul
este acceptat, scopul comun devine un angajament pentru ambii; oricare participant poate solicita
terminarea jocului, formulată şi ea ca propunere, care poate fi acceptată sau respinsă de celălalt.
79

Un joc e considerat terminat atunci când scopul comun a fost atins sau atunci când este
abandonat. Acceptarea sau respingerea unei propuneri poate fi implicită (în majoritatea
cazurilor) sau explicită. Macrojocurile pot fi incluse unul în interiorul altuia.
Fondatorii TMD au caracterizat, în termeni de intenţii, aproape 20 de jocuri dialogice:
oferire de informaţie, cerere de informaţie, cerere de permisiune, oferire de permisiune,
provocare socratică, planificare, iniţierea conversaţiei etc. În acelaşi timp, modelul nu este bătut
în cuie: orice persoană care aplică TMD o poate completa cu elemente care i se par relevante.
În afară de jocuri, care presupun intenţii comune ale ambilor participanţi, TMD descrie şi
aşa-zisele unilaterale – intervenţii ale participanţilor care, conform lui W. Mann, reflectă doar
intenţia unuia dintre ei şi nu fac parte din structura macrojocului, cum ar fi, de exemplu, oferirea
de aprobare.
Aceste concepte oferă un cadru pentru analiza diferitor tipuri de dialog, la nivel de macro-
structuri, evidenţiindu-le coerenţa; desigur, acest tip de analiză neglijează unele aspecte
subliniate de analiza conversaţiei sau de lingvistica textului, dar permite analiza sistematică a
mai multe tipuri de dialog, evidenţiind unele structuri în baza cărora analiza poate fi aprofundată
ulterior, cu alte mijloace.
În continuare, vom aplica modelul elaborat în TMD la analiza unei conversaţii electronice
prin mesaje instant (chat), publicată cu acordul participanţilor (numele au fost schimbate, pentru
protejarea identităţii lor; pentru analiza în formatul clasic al TMD, vezi tabelul 1; pentru textul
complet, vezi [29]).
Conversaţia este iniţiată de Cristian, în intervenţia 1, jocul fiind, cel puţin aparent, cel de
cerere de informaţie; Adi îi răspunde în 2, cu o intervenţie în care îşi exprimă emoţiile şi
evaluează o situaţie, acceptând provocarea la conversaţie a lui Cristian.
În intervenţia 3, Cristian face un comentariu evaluativ, ca răspuns la evaluarea lui Adi;
jocul ar fi fost complet şi în absenţa acestui comentariu, motiv din care a fost integrat în
categoria unilateralelor.
Intervenţia 4 este unul dintre cele mai des utilizate uniliaterale cu funcţie fatică.
În intervenţia 5, Adi iniţiază un alt joc, cel de oferire de informaţie (OI 1; în cazul nostru,
exprimare a unui punct de vedere). Intervenţia 6 constituie un unilateral, fiind orientată spre
revizuirea / reformularea informaţiei prezentate în intervenţia 5, referitor la aspectele comune ale
vieţii interioare a oamenilor.
În intervenţia 7, Cristian acceptă, printr-un unilateral cu funcţie fatică, jocul propus de Adi.
80

Intervenţia 8 constituie desfăşurarea punctului de vedere prezentat de Adi în intervenţia 5
şi formulează o temă extrem de importantă pentru coerenţa globală a dialogului:
"ceva"-ul.”
„"ceva"-ul ala ne face sa ne iubim, acceptam, intelegem, respectam reciproc
si indivizii ce inca nu pot intelege, accepta, respecta - ei de fapt, nu si-au cunoscut inca
Intervenţia 9 este un unilateral cu funcţie fatică, exprimat de Cristian, care, în intervenţia
10, completează ultima replică a lui Adi.
În intervenţia 11, Adi continuă să-şi desfăşoare punctul de vedere.
Intervenţia 12 reprezintă o completare decalată (fenomen tipic pentru comunicarea prin
chat) la intervenţia 10 a lui Cristian; aici Adi încearcă să ofere o explicaţie posibilă la ipoteza
formulată în 10.
Intervenţia 13 e şi ea decalată – legată de conceptul biblic de „aproape” din intervenţia 11.
În intervenţia 14, Adi îşi continuă completarea din intervenţia 12, evaluând, apoi, în
intervenţia 15, „iubirea”, „acceptarea” şi „înţelegerea” acelui „ceva” la care s-a referit şi în
intervenţiile 5 şi 8.
Intervenţia 16 este un unilateral cu funcţie fatică – un răspuns decalat la intervenţia 13.
În intervenţia 17, care funcţionează ca un ecou pentru intervenţia 15, Cristian evaluează, în
aceeaşi manieră, starea de lucruri la care s-a referit Adi.
Intervenţia 18, formal, este o revenire / comentariu metatextual la tot lanţul de intervenţii
ale lui Adi pe parcursul jocului OI 1; în acelaşi timp, funcţionează şi ca propunere de a termina
jocul început în intervenţia 5.
În intervenţia 19, Cristian acceptă propunerea de a termina jocul OI 1; apoi, în intervenţia
20, formulează o nouă evaluare a stării de lucruri la care s-a referit Adi, care funcţionează ca
terminare definitivă a OI 1, care nu mai este reluat de niciunul dintre participanţi.
În intervenţia 21, Adi propune un nou joc, cel de cerere de clarificare (CC 1) – încearcă să
clarifice şi să detalieze „riscurile” la care s-a referit Cristian în intervenţia anterioară.
Cristian acceptă, în intervenţia 22, jocul propus de Adi şi oferă o listă de exemple, pe care
Adi le aprobă prin unilateralul din intervenţia 23; Cristian continuă să-şi justifice evaluarea din
intervenţia 20; în intervenţia 25, Cristian face o nouă evaluare, generalizând referitor la riscuri;
reacţia ironică / auto-ironică din intervenţiile 26-27 funcţionează ca terminare efectivă a CC 1.
81

În intervenţia 28, Adi iniţiază un nou joc de oferire de informaţie – OI 2 -, în continuarea
temei acceptării şi relaţiilor bune cu sine şi cu alţii, propunând exemplul empatiei; intervenţia 29
este un unilateral de revizuire / precizare.
Jocul este acceptat de Cristian prin unilateralul fatic din intervenţia 30; apoi, în 31, Cristian
completează intervenţia 28, stabilind legătura cu tema acelui „ceva” comun şi „cunoscut de toţi”
la care s-a referit Adi în primele lui intervenţii din OI 1.
În intervenţia 32, Adi face un comentariu metatextual, referindu-se la acelaşi pasaj din
dialog la care se referea şi Cristian; unilateralele din intervenţiile 33 şi 34 sunt un răspuns decalat
la intervenţia 28 şi au rolul de a sublinia conştientizarea acordului dintre cei doi participanţi la
dialog, a reitera şi sintetiza punctul de vedere dezvoltat de Adi pe tot parcursul dialogului.
În intervenţiile 35-36, Cristian repetă strategia din intervenţiile 19-20 şi 25-27, formulând
comentarii evaluative / concluzive cu rolul de a termina jocul şi, în cazul conversaţiei analizate,
dialogul însuşi.
Ce rezultate obţinem în urma unei asemenea analize (o variantă a ei a fost publicată
anterior în [7])?
De exemplu, observăm absenţa formulelor de salut – ceea ce ne-ar putea face să
presupunem că textul dialogului e unul fragmentar sau, poate, continuarea unui dialog anterior;
- putem identifica o serie de etape ale dialogului – în cazul nostru, un joc de cerere de
informaţie şi două jocuri de oferire de informaţie, cu un joc de cerere de clarificare intercalat
între ele;
de Adi;
- observăm că, deşi conversaţia este pornită de Cristian, majoritatea jocurilor sunt propuse
- Cristian preferă comentariile evaluative şi completările, cu care încheie jocurile din
cadrul dialogului;
- unilateralele cu funcţie fatică au şi rolul de a accepta propunerea unui joc dialogic, deşi
pot exista şi alte variante de actualizare a acestei funcţii;
- putem urmări dinamica dezvoltării punctelor de vedere ale participanţilor, de-a lungul
jocurilor dialogice;
- apar intervenţii decalate – răspunsuri la intervenţii anterioare – din cauza specificului
comunicării prin internet;
82

- în cazul în care nu ţinem cont de schimbarea de temă de la începutul OI 1 (provocată de
evaluarea formulată de Cristian), putem percepe întregul dialog ca fiind determinat, la nivelul
structurilor de adâncime, de cererea iniţială de informaţie a lui Cristian;
- etc.
Adică, utilizând acest mod de analiză, identificăm macrostructurile prezente în textul
dialogic – şi specifice anume lui.
În acelaşi timp, un demers bazat doar pe TMD se focalizează numai pe câteva aspecte ale
dialogului, lăsând în umbră, de exemplu, relaţiile semantice dintre enunţurile aceleiaşi
intervenţii, dinamica relaţiei participanţilor, aspecte ale stilului conversaţional (lexic, topică etc.),
segmentarea informaţională a enunţului, strategiile argumentative, construcţia socială a
conceptelor utilizate, interacţiunea discursurilor şi vocilor în intervenţiile unui singur participant
etc.
Aşadar, pentru o analiză complexă a textului dialogic – atât la nivel macrostructural, cât şi
microstructural – TMD ar trebui completată cu alte abordări, de genul analizei conversaţiei,
pragmadialecticii, analizei discursului etc.
83

Nr. E. Textul lui Cristian Textul lui Adi Uni-
Tabelul 1. Analiza macrojocurilor dialogice în conversația dintre Adi și Cristian
1. Cris care-i problema cu colegii tai? pj (IC 1), (CI
2. Adi ma enerveaza ca, dupa 2 ani de psihologie, in loc
sa fie mai ok, ei devin mai frustrati si mai
complexati
si asta nu ar fi ceva aiurea daca ar incerca sa
depaseasca
chiar obligatoriu mi s-ar parea, sa se accepte si, in
primul rand, sa aiba/gaseasca ce accepta, la ei
late-
rale
Acte în joc Tip de joc Cod.
1)
aj (IC 1), (CI
1)
iniţierea
conversaţiei
cerere de
informaţie
joc.
IC 1
CI 1
84

3. Cris psihologia in felul in care o vad eu
e ceva transformativ
e in primul rand auto-explorare
si auto-acceptare
ca sa poti intelege si accepta pe
altcineva
EVAL ptj (CI 1)
4. Adi sigur APR tj (IC 1), (CI
5. Adi eu cred ca toti oamenii sunt aceiasi, de fapt, in
gandurile lor
gandurile si trairile interioare sunt in mare
asemanatoare
6. Adi cu mici diferente REV
7. Cris aha APR aj (OI 1)
8. adica, toti pornim de la "ceva", "ceva"-ul ala e
1)
pj (OI 1) oferire de
informaţie
OI 1
85

cunoscut de toti
"ceva"-ul ala ne face oameni, intre animale,
"ceva"-ul ala ne face sa ne iubim, acceptam,
intelegem, respectam reciproc
si indivizii ce inca nu pot intelege, accepta,
respecta - ei de fapt, nu si-au cunoscut inca
"ceva"-ul
9. Cris yep APR
10. Cris si se incapataneaza sa priveasca in
alta parte
11. Adi atat timp cat nu-ti cunosti interiorul (pe tine, de
fapt) - nu poti intelege, accepta nici aproapele
eu cred ca "aproapele" biblic tocmai asta
inseamna
adica sinteza umana din fiecare dintre noi
COMP
12. Adi se incapatineaza din frica COMP
86

13. Cris 'ca pe tine insuti' COMP
14. Adi si frica aia din complexe apare
ori, daca la tine le-ai observat si depasit, iti este
mult mai usor sa le vezi si sa le iubesti la altii, ca
fiind ale tale
15. Adi si asta e ceva foarte, foarte, foarteeeeeeeeeeeeee
fain
16. Adi da, ca pe tine insuti APR
EVAL
17. Cris e tare fain, indeed EVAL
18. Adi nu stiu daca am fost destul de explicit, dar asta
vad/inteleg/cred eu acum
REV ptj (OI 1)
19. Cris da APR tj (OI 1)
20. Cris sunt cateva riscuri in asta, dar sunt
absolut sigur ca ceea ce zici tu
ramane in picioare
EVAL
87

21. Adi riscuri la ce? pj (CC 1) Cerere de
22. Cris cand proiectezi asupra altora ceea ce
ti-e specific numai tie
cand iubesti in altii numai partile din
tine pe care le remarci in ei
sau cele care ar fi putut fi parti din
tine
23. Adi aha APR
24. Cris cand te fortezi sa iubesti
cand crezi ca iubirea iti da drepturi
asupra cuiva
si astepti neaparat raspuns, si suferi
cand nu-l primesti
25. Cris fff multe riscuri EVAL
26. Cris dar si sa traversezi strada e un risc EVAL
aj (CC 1)
clarificare
CC 1
88

27. Cris mai mare chiar daca esti in MD EVAL ptj (CC 1)
28. Adi am un exemplu - uite, empatia. chiar daca tie iti
este strain sentimentul, cel putin aparent, tu atat de
bine faci schimbul asta ca si cum ar fi chiar o
traire a ta
29. Adi nu sentimentul de empatie, dar cel despre care-ti
vorbeste celalalt
tj (CC 1)
pj (OI 2)
30. Cris aha APR aj (OI 2)
31. Cris pentru ca ceea pe ce se bazeaza
sentimentul ala ne e comun tuturor
32. Adi asta cu empatia, fie ar putea face parte din ceea ce
am spus eu mai sus, adica - sa empatizezi tocmai
ca ai si tu in tine astea, chiar daca inca nu-ti dai
seama de ele, fie empatia ca si supliment
33. Adi exact APR
REV
COMP
34. Adi ai spus cum nu se putea mai bine EVAL ptj (OI 2)
oferire de
informaţie
OI 2
89

35. Cris vb din teorii / si m-am gandit si eu
mult la asta
36. Cris si taaaare-mi doresc o societate din
Abrevieri:
Acţiuni în joc:
pj – propunere de joc
oameni empatici si deschisi si faini si
dispusi sa inteleaga
si sa invete si sa creasca si sa ajute si
sa ofere.
aj – acceptare a jocului
ptj – propunere de terminare a jocului
tj – terminare a jocului
Unilaterale:
EVAL – evaluare
EVAL tj (OI 2)
tj (CI 1)
90

APR – aprobare
REV – revenire / revizuire
COMP – completare
Jocuri:
IC – Iniţierea conversaţiei
CI – cerere de informaţie
OI – oferire de informaţie
CC – cerere de clarificare
91

2.4. Interacţiunea participanţilor în conversaţie
Analiza dialogului, ca domeniu al analizei discursului, presupune examinarea atentă a
interacţiunii dintre participanţi, la diferite niveluri, pentru a observa eventualele regularităţi şi a
formula un context interpretativ care să le motiveze.
Cazul paradigmatic al acestui gen de analiză îl reprezintă analiza conversaţiei (AC), care
îşi are originea în cercetările sociologului Harvey Sacks. Putem considera că AC a început atunci
când Sacks a lucrat cu un corpus extins de transcrieri ale unor conversaţii telefonice, examinând
enunţurile ca mijloace prin care vorbitorii „fac ceva” în procesul interacţiunii cu alţii – un
program de cercetare oarecum similar cu teoria actelor de vorbire, dar axat mai mult pe enunţuri
transcrise decât pe imaginarea de enunţuri tip, aşa cum procedau Austin şi Searle.
Dacă lingvistica de inspiraţie structuralistă considera că discursul (parole) e prea haotic
pentru a găsi în el norme şi regularităţi, Sacks şi colegii lui au argumentat, în cadrul analizelor
lor [cf. 9, p. 43-64], că există norme care guvernează ce şi când se spune în cadrul unei
conversaţii şi care determină locul şi momentul adecvat pentru un anumit tip de replică. Astfel,
structura unui dialog poate fi descrisă atunci când sunt descrise relaţiile dintre acţiunile pe care le
realizăm cu ajutorul enunţurilor rostite. Unul dintre exemplele tipice în acest sens sunt aşa-
numitele „perechi de adiacenţă” – cupluri de genul salut / salut, întrebare / răspuns etc. În mod
normal, aşteptările interlocutorilor presupun ca, atunci când apare primul element al unei
asemenea perechi de adiacenţă, să urmeze cel de-al doilea. În caz contrar, sunt perturbate
anumite reguli constitutive ale conversaţiei, iar relaţia dintre participanţi este re-negociată până
se ajunge la o interacţiune acceptabilă. În acest sens, enunţurile rostite pot avea cu totul alte
funcţii decât sensul sau chiar implicatura lor. Conform asumpţiilor teoretice de bază ale AC,
atunci când vorbim, noi realizăm acţiuni, care solicită acţiuni de răspuns din partea altor
persoane; acestea, la rândul lor, antrenează acţiuni de răspuns din partea noastră, până la
încheierea interacţiunii; acest model este contrapus unuia tradiţional, conform căruia, în cadrul
unei conversaţii, ceea ce se întâmplă este transmiterea de gânduri sau informaţii între locutor şi
destinatar.
Sub aspect metodologic, Sacks şi colaboratorii săi au pus sub semnul întrebării practicile
de inventare a enunţurilor sau de idealizare a situaţiei comunicative, pornind de la înregistrări ale
unor conversaţii reale: apeluri la servicii telefonice specializate, şedinţe de psihoterapie, trecând
treptat şi la conversaţia cotidiană. Conform lor, vorbirea produsă spontan dispune de un caracter
92

ordonat şi o bogăţie de detalii care nu pot fi reproduse în cazul vorbirii derivate din amintire sau
intuiţie. Astfel, ei au elaborat un sistem de transcriere care să ţină cont de pauze, ezitări, starturi
false, vorbire simultană şi alte trăsături ale discursului spontan, şi care să permită analiza atentă,
repetată şi exhaustivă a unui segment de conversaţie.
Vom lua ca exemplu segmentul final [26] al unui dialog mai amplu, pe care îl vom analiza
cu ajutorul unei metodologii bazate în mare parte pe analiza conversaţiei (analiza fluxului
discursiv). Numele interlocutorilor (conversația a fost înregistrată și transcrisă de autorul tezei)
au fost modificate, la rugămintea acestora, pentru a le proteja identitatea; numele altor persoane
la care se referă participanții au fost și ele modificate.
1 Beatrice: Ce se mai tem jurnaliştii.. studenţii jurnalişti de reportofoa=ne! Serios!
2 Corneliu: (râde)
3 Olga: Ei!
Aici Beatrice – după o pauză de câteva secunde, după o discuţie aprinsă despre
problemele universităţilor din Moldova – făcea o aluzie la reportofonul pus pe masă, pentru a
înregistra conversaţia care dura deja de mai mult de o oră. Referinţa ei – primită cu acceptare,
exprimată prin râs, de Corneliu şi Olga – i-a sugerat lui Corneliu un caz, pe care a început să-l
povestească:
4 Corneliu: La noi [un prof de=
5 Beatrice: [La noi aşa era..
6 Olga: Şi [la noi.
Sintagma „la noi” a fost rostită de câteva ori, practic în acelaşi timp – participanţii la
conversaţie raportau constatarea Beatricei la experienţa lor personală. Beatrice şi Olga au
subliniat, prin confirmare, validitatea constatării iniţiale a Beatricei. Ca reacţie, Corneliu a
început să povestească despre o situaţie similară, derivată din această constatare iniţială. În
general, unul dintre cele mai răspândite moduri în care se dezvoltă o temă în cadrul unei
conversaţii este prin naraţiuni, structurate conform unor scheme. De exemplu, cea formulată de
Chafe [41, p. 677] este următoarea:
- rezumat
93

- starea iniţială
- dezvoltarea acţiunii
- punctul culminant
- deznodământul
- reluarea / metacomentariu
Rezumatul iniţial poate să fie sau să nu fie prezent, în timp ce aproape obligatorie este
prezentarea stării iniţiale, care oferă o orientare în spaţiu şi în timp. Dezvoltarea acţiunii prezintă
evenimentele care conduc la un punct culminant, un eveniment neaşteptat ce reprezintă ideea
centrală, motivul din care e povestită respectiva naraţiune. Deznodământul prezintă starea finală,
putând fi prezent şi un metacomentariu referitor la tema abordată.
Corneliu şi-a început naraţiunea cu un rezumat; Beatrice şi Olga au neglijat iniţial
începutul contribuţiei lui Corneliu, replicile lor suprapunându-se peste începutul ei. Corneliu a
aşteptat să se încheie interacţiunea scurtă de confirmare dintre ele, apoi şi-a continuat rezumatul:
7 Corneliu: [istoria istoria (câteva cuvinte au fost omise – n.n.)
8 aşa a făcut un chipeş odată la lecţie.
Deocamdată, tema naraţiunii – în baza acestui rezumat – poate fi formulată ca „scandalul
de la oră” (chipeş, în argoul tinerilor, înseamnă scandal; din rus. kipet’, a fierbe). Corneliu
continuă cu prezentarea situaţiei:
9 Noi avem un ciuvac în grupă care nu vede bine.
10 Alex: mhm
Aici, după prima unitate intonaţională din prezentarea situaţiei, Alex a formulat prima lui
intervenţie din cadrul acestui segment de conversaţie – o confirmare scurtă a atenţiei / interesului
faţă de naraţiunea lui Corneliu; confirmarea atenţiei Beatricei şi Olgăi era deja prezentă, prin
faptul că ele încetaseră schimbul conversaţional anterior.
11 Corneliu: În general,
12 Adică el.. se pare la un moment dat că-i..
13 poţi să te uiţi la el.. din prima..
94

14 prima dată când îl vezi se pare că el îi orb, ştii,
15 se uită-ntr-un punct, ştii,
15 Olga: [Ok
16 Alex: [Îhâm
Aici Olga şi Alex au avut reacţii de confirmare, generate probabil de adresarea cu funcţie
fatică a lui Corneliu de la sfârşitul intervenţiilor (14) şi (15); asemenea adresări au funcţia de a
menţine contactul şi interesul conlocutorilor şi de a asigura, în cazul unei conversaţii, eventuala
posibilitate de a interveni – cu o întrebare sau cu o reacţie scurtă. În general, în pragmatica
conversaţiei, locutorii simt deseori nevoia să aibă confirmarea destinatarilor că ei sunt prezenţi şi
interesaţi de ceea ce se vorbeşte. Acest tip de întreruperi nu este, de obicei, perceput ca deranjant
de locutor; nu este vorba de intervenţii extinse, care să ducă tema în altă parte, ci de asigurări că
tema este interesantă şi pentru conlocutori. Corneliu îşi continuă naraţiunea:
17 Corneliu: ..Ş-întotdeauna vine la lecţie cu reportofonul;
18 el înscrie, tot ce-i la lecţie înscrie,
19 şi dup-aia învaţă.
20 Olga: Da..
Acest segment al naraţiunii lui Corneliu e cel care stabileşte legătura cu intervenţia (1):
prezenţa reportofonului. Aici Corneliu a încheiat prezentarea situaţiei şi a trecut la dezvoltarea
acţiunii; după încheierea acestei secţiuni a naraţiunii, Olga a avut şi ea o intervenţie de susţinere.
21 Corneliu: Şi la lecţia de istoria... (au fost omise 3 cuvinte – n.n),
22 cu Imre, nu ştiu [dacă-l cunoaşteţi
23 Alex: [îhî
24 Corneliu: el şi-a pus...
25 stă în prima bancă şi-şi pune reportofonul.
Aici Corneliu face trecerea la punctul culminant:
26 (imitând altă voce) Tu ştii că eu pot să te dau în judeca=tă,
95

27 că tu-[nscrii che=stii,
28 Alex: [Apropo,
29 ştii că se spune că şi Imre-i securist?
Aici Alex a întrerupt naraţiunea lui Corneliu, oferind o explicaţie posibilă a acţiunii
profesorului şi, în acelaşi timp, stabilind legătura cu o temă anterioară din cadrul aceleiaşi
conversaţii, în care se vorbise despre securiştii din sistemul de învăţământ.
30 Corneliu: Serios?
31 Păi... da, are, are chestii din ăstea.
32 Beatrice: Imre ăsta cine-i?
33 Alex: Un prof de la (am omis un cuvânt, pentru a evita identificarea persoanei – n.n.)
34 Corneliu: Imre, da, el îi...
35 de (am omis două cuvinte, pentru a evita identificarea persoanei – n.n.)
Profitând de întreruperea lui Alex, Beatrice a solicitat şi ea informaţii suplimentare despre
participanţii la acţiune; o asemenea reacţie ar fi fost posibilă, teoretic, şi după intervenţia (22),
dar Alex a intervenit atunci, imediat, cu o confirmare că el cunoaşte persoana despre care era
vorba; Beatrice a aşteptat până la următoarea posibilitate de a interveni, când conversaţia trecuse,
temporar, de la naraţiune la formularea unor detalii care ar fi completat imaginea.
36 Corneliu: Şi-ţi spun, o început a urla,
37 că nu ştiu ce, că..
38 ştii că eu am voie să te duc în... să te dau în judecată,
39 dar tu ştii că asta-i...
40 informaţia pe care-o spun acum asta-i proprietatea universităţii de stat,
41 şi s-au făcut...
42 s-au găsit cazuri [când...
43 Olga: [După explica
44 Corneliu: după informaţia din USM se preda în alte universităţi,
45 şi breduri din ăstea,
96

Aici s-a încheiat punctul culminant şi s-a făcut trecerea la deznodământ. După cum putem
observa, intervenţia (43) a Olgăi nu a fost acceptată – a fost o suprapunere parţială, care a apărut
într-un complex de intervenţii discursive ce formau punctul culminant. Corneliu continuă cu
deznodământul:
46 şi ciuvacu-i spune băi eu.. eu nu pot..
47 ..scrie,
48 mie-mi trebu să am..
49 (imitând altă voce) tu ştii că eu o să scriu ce=rere la decana=t,
50 Olga: Ce tâmpit.
În intervenţia (50), Olga îşi abandonează ceea ce ar fi vrut să spună în intervenţia (43);
Corneliu continuă cu o ultimă replică ce poate fi inclusă în punctul culminant şi cu un
metacomentariu:
51 Corneliu: Şi tu vrei să...
52 Orice alt profesor acceptă,
53 i-ai pus chestia asta în faţă şi ga=ta,
54 da=r a început un bred din ăsta.
Naraţiunea lui Corneliu reprezintă o personalizare a temei lansate de Beatrice – frica
jurnaliştilor de reportofoane – ca „reacţii posibile la prezenţa reportofonului”; scandalul de la oră
este interpretat, în metacomentariul final, ca „bred” – delir.
Aici s-a încheiat dezvoltarea temei prin intermediul strategiei narative şi a continuat
tratarea ei într-o interacţiune verbală spontană, lipsită de scheme preliminare:
55 Beatrice: Da nu sunt sigură că el... (râde, continuă pe un ton ironic) n-are dreptul..
56 Olga: Na, da asta-i ideea,
57 adică el are dreptul,
58 dar nu-i neapărat să-i.. să-i faci în [felul ăsta..
59 Corneliu: [Da, şi [într-un mod atât de dur,
60 Olga: [şi fără de a-i explica.
97

Aici participanţii la conversaţie încep să-şi exprime reacţiile personale la evenimentul
narat şi felul în care îl evaluează: dacă persoana oarbă care era protagonistul (numită el) avea sau
nu dreptul să înregistreze; după ce Olga începe să-şi exprime atitudinea faţă de acţiunea
profesorului ca „nu-i neapărat să-i...”, Corneliu acceptă această caracterizare – ca ceva care nu
este necesar – şi continuă să vorbească în acelaşi timp cu Olga, care se opreşte şi îl lasă să
continue. Corneliu continuă să-şi exprime atitudinea timp de două unităţi intonaţionale:
61 Corneliu: Şi chiar îi...
62 Se vede după el că nu-i, nu-i totul..
Beatrice îl întrerupe, propunând o altă linie de argumentare; conversaţia se transformă
într-o dezbatere dacă studentul avea sau nu dreptul să înregistreze, în care toţi participanţii
susţin, de fapt, aceeaşi poziţie. Este ceva tipic în cazul conversaţiilor între prieteni, care judecă
situaţiile prin aceeaşi grilă:
63 Beatrice: Universitatea de stat este o.. instituţie publică.
64 (tăcere) În instituţia publică, reportofonul îşi are dreptul la existenţă.
65 Alex: Absolut.
66 Corneliu: Îhî.
Aici Alex şi Corneliu şi-au exprimat acordul faţă de argumentul entimematic al Beatricei.
Alex continuă:
67 Alex: Şi tot aşa cum există orice mijloc de=... notare a informaţiei, da,
68 Alex: atuncea când scrii..
69 Olga: Eu tot pot [să..
70 Alex: [care-i problema?
71 Corneliu: [Da, eu pot să scriu toată asta şi să i-o dau la alt profesor,
72 şi el să predea în UTM, ştii.
98

În această secvenţă, participanţii se orientează iarăşi spre aceeaşi idee, că informaţia
poate fi făcută publică nu numai dacă înregistrezi, dar şi dacă scrii un conspect. Faptul că
vorbesc despre aceeaşi idee şi-şi exprimă aceeaşi atitudine faţă de un subiect deja cunoscut –
naraţiunea lui Corneliu – îi face să vorbească în acelaşi timp; pare că nimeni nu poate adăuga
nimic nou, deocamdată, nimic care să nu fie deja cunoscut de ceilalţi, de aceea ascultarea
reciprocă e minimă. În continuare, Alex propune un alt argument, încadrat în aceeaşi subtemă,
care poate fi descrisă ca „alte mijloace de înregistrare a informaţiei”:
73 Alex: Poţi să înveţi stenografie,
74 să notezi ceea ce spune omul exact în ritmul în care o spune, da,
75 şi e acelaşi lu[cru,
76 Corneliu: [acelaşi lucru, da
77 Alex: cine controlează dacă-n caietul tău tu scrii.. ăăă
78 doar ceea ce-ţi spune proful, dictează proful, da,
79 sau spui şi tot ceea ce zice el pe lângă asta.
80 E aceeaşi fi[şcă.
81 Corneliu: [Da, da
82 Alex: Dacă în principiu este permis să notezi cu pixul pe hârtie,
83 atuncea când vorbeşte profu în faţa ta,
84 cu exact acelaşi drept poţi să-i pui reportofonu-n faţă.
85 Corneliu: Păi nu ştiu
86 Alex: Mi se pare absolut normal.
Alex formulează aici o descriere a unei situaţii ipotetice, pe care o încheie tot cu un
metacomentariu. Poate şi ca reacţie la intervenţia (85) a lui Corneliu, apărută înainte de
metacomentariu, Alex sugerează o explicaţie pentru această situaţie:
87 Alex: Sigur, ă=... faptul că...
88 poate să-l incomodeze [pe prof.
89 Corneliu: [Da, poate există aici...
90 Alex: Asta-i chestia când proful se...
91 se simte=..
99

92 nestăpân pe ceea [ce vrea el să spună,
93 Corneliu: [Ceea ce [vrea să spună, da
94 Alex: [şi el ezită
Beatrice a continuat această linie explicativă:
95 Beatrice: [Şi el prin..
96 Prin gestul ăsta el s-a apărat,
97 Da s-a apărat destul de violent.
98 Alex: El a atacat, el a încercat să-l lovească pe...
Corneliu reia, în continuare, una dintre subtemele anterioare – posibilităţi alternative de
înregistrare a informaţiei, oferind alte câteva variante.
99 Corneliu: Da, dar chiar tipul nu merită să fie lovit, fiincă, băi...
100 şi eu pot să stau la lecţie,
101 şi să notez tot la noutbuc,
102 şi-n acelaşi timp să am reportofonul deschis,
103 sau telefonul, care are astea, şi să-l înscriu pe dânsul.
Olga interpretează această enumerare ca închidere a subtemei, şi lansează o altă temă,
legată şi ea de înregistrarea orelor universitare:
104 Olga: Eu aş înscrie.. toate poveştile doamnei Zinaida Horia,
despre prietenii ei şi.. tricourile albastre.
105 Corneliu: (râde) Hai să fumăm, Alex.
106 Beatrice: (râde) Ce tricouri albastre?
107 Alex: (lui Corneliu) Da, hai să fumăm. Acuşi.
Corneliu a acceptat şi el încheierea subtemei, dar nu şi-a exprimat interesul faţă de
subtema lansată de Olga, sugerând ca Alex să-l însoţească la fumat. Alex acceptă, formulându-şi
acordul prin repetarea cuvintelor interlocutorului – una dintre cele mai răspândite strategii de
100

exprimare a acordului într-o conversaţie. În acelaşi timp, Beatrice acceptă tema iniţiată de Olga,
care continuă:
108 Olga: Ceea ce şi-a cumpărat, [şi de unde, cine-i nănaş,
109 Corneliu: [Sau să plecăm, e ora douăsprezece acuşi
110 Olga: O, eu merg, eu merg
Olga nu şi-a mai continuat tema; pe de o parte a motivat că era prea târziu; pe de altă
parte, doar Beatrice părea interesată de ea.
O conversaţie de acest tip se structurează în baza interacţiunii participanţilor, care
introduc, pe rând, teme şi subteme şi le dezvoltă în mod interactiv. Un aspect specific, care
condiţionează relaţiile dintre participanţi, sunt suprapunerile, întreruperile şi pauzele. Acest lucru
este vizibil şi în cazul conversaţiilor pe chat. Exemplul pe care o să-l oferim e o conversaţie pe
chat cu o prietenă plecată în străinătate [27] (la rugămintea acesteia, numele ei a fost modificat).
Unităţile analoge celor intonaţionale sunt marcate, pe chat, deseori, de o anumită limită de
cuvinte. Atunci când scrii pe chat cuiva, nu vrei să-l faci să se plictisească; din acest motiv, se
pot utiliza replici destul de scurte, analoge unităţilor intonaţionale. Pe măsură ce interlocutorul
citeşte (şi eventual răspunde) adaugi replici noi. În acest context, apare un fenomen similar cu
suprapunerea / întreruperea din conversaţia orală spontană: replica la un enunţ anterior al
interlocutorului.
1 Alex: dar zi-mi de tine :)
2 Ioana: ti-am zis :)
3 Alex: putin :)
4 mi-e dor :)
5 Ioana: chiar?!
6 Alex: da
7 Ioana: imi pare bine :P
8 Alex: tu dai tare multa liniste
9 aha, de asta esti, da, cand lumea sufera pt tine tu te bucuri :D
101

Aici avem un exemplu de acest tip: intervenţia (9) a lui Alex e o replică la intervenţia (7)
a Ioanei, nu o continuare a intervenţiei (6).
10 Ioana: :)
11 imi place sa stiu ca e nevoie de mine
12 cind esti intr-o tara straina asta e lucrul care te chinuie cel mai tare: ca s-ar putea sa nu
ai un loc
13 toti isi vad de viata lor
14 iar tu te uiti in jur si te intrebi daca vei invata vreodata dansul lor
În această serie de intervenţii discursive, observăm un fenomen similar creării de
contururi intonaţionale: chiar dacă chatul oferă posibilitatea de a scrie un text continuu, cu
utilizarea semnelor de punctuaţie şi a altor convenţii tipice pentru un text scris, participanţii la
conversaţie preferă să încheie replica în acelaşi loc în care s-ar încheia o unitate intonaţională,
scriind după aceea o replică nouă. Deoarece replicile tale îi apar interlocutorului atunci când
apeşi tasta „enter”, cei care discută pe chat preferă să nu-l lase să aştepte mai mult decât ar
aştepta într-o conversaţie faţă în faţă.
15 Alex: inteleg
16 si, pe de alta parte, te intrebi daq o sa poti reveni
Aceste intervenţii ale lui Alex sunt similare cu formulele de acceptare / aprobare dintr-o
conversaţie obişnuită. În conversaţiile de pe chat, aceeaşi funcţie o au şi emoticoanele, atunci
când o intervenţie este formată doar din ele; în rest, la început sau sfârşit de intervenţie, ele au
funcţia de colorare afectivă a enunţului. Conversaţia continuă cu dezvoltarea temei „experienţe
din străinătate”:
17 Ioana: dar partea buna e ca in asa situatii poti sa auzi mai bine ritmul care se potriveste
dansului tau personal
18 cu care mai apoi vei infrumuseta dansul general
19 Alex: :)
20 asta incerci acum?
102

21 Ioana: nu, asta mi-a venit in cap acum
22 am inceput sa cunosc oameni, asta e f. important
23 dar tre sa recunosc ca e interesant sa fii "fortat" sa stai cu tine insuti si sa te "suporti"
24 atit in sens de a sustine cit si a suporta in sens direct
25 in Chisinau incepeam sa degradez sau eram pe cale sa
26 aici tre sa construiesc din nou
27 si e infricosator, dar si interesant
28 Alex: mmmmm
29 Ioana: ce fain ca ma faci sa vorbesc lucrurile astea..
Observăm, în intervenţia (29), un metacomentariu care închide o subtemă – ca şi în
conversaţiile orale spontane, aceeaşi utilizare a contururilor intonaţionale, prezente aici ca
replici, precum şi unele suprapuneri, prezentate ca răspuns la o replică anterioară sau continuare
a ideii proprii pentru două-trei replici înainte de a răspunde intervenţiei interlocutorului.
Fenomenul care lipseşte, totuşi, sunt ezitările. Ele sunt prezente, la nivel subiectiv, atunci când
interlocutorului îi ia mai mult timp să răspundă; acest aspect totuşi, nu poate fi analizat în mod
concludent în baza variantei rămase în memoria calculatorului, chiar dacă acesta notează
momentul fiecărei replici.
Prin contrast, dialogurile literare, scrise de mâna aceluiaşi autor, adică, după Bahtin,
formând un enunţ unic, trec cu vederea aceste fenomene. Vom lua ca exemplu un fragment din
Sofistul lui Platon [21, p. 12-13]:
1 Străinul: Atunci vrei să facem încercarea urmărind o temă pe rând, spre a stabili exemplul
pentru una mai înaltă?
2 Theaitetos: Da.
3 Străinul: Ce să ne propunem însă, ca mai lesne de cunoscut şi mai neînsemnat, dar la fel de
greu de definit ca o temă dintre cele mari? Să luăm de pildă cazul pescarului cu undiţa. Nu este
el ceva bine cunoscut oricui şi lipsit de vreo însemnătate deosebită?
4 Theaitetos: Aşa e.
5 Străinul: În schimb felul de a analiza cazul lui, ca şi întemeierea lui raţională nădăjduiesc să
nu fie nepotrivite pentru cele ce urmărim.
6 Theaitetos: Ar fi ceva izbutit, atunci.
103

7 Străinul: Să începem cu el, aşadar, şi anume pe această cale. Spune-mi, oare trebuie să-l
socotim priceput în ceva sau un ins lipsit de meşteşug şi doar înzestrat cu cine ştie ce altă
capacitate?
8 Theaitetos: Câtuşi de puţin lipsit de meşteşug.
9 Străinul: Numai că, în materie de meşteşuguri există, în mare, două specii.
10 Theaitetos: Cum asta?
Şi textul lui Platon continuă cu acest demers de definire, în aceeaşi manieră. Unul dintre
primele lucruri pe care le putem observa este absenţa contururilor intonaţionale, care evidenţiază
unităţile ideatice. Cu toate că lipsa lor este suplinită, într-o anumită măsură, de semnele de
punctuaţie, la lectură avem senzaţia continuităţii replicii unuia dintre interlocutori. În mod
oarecum paradoxal, contururile intonaţionale sunt delimitate în poezia contemporană; or, poezia
lirică este considerată de către Bahtin drept specie monologică, deşi, sub acest aspect, prezintă o
apropiere mult mai mare de vorbirea cotidiană decât textul dialogic, cel puţin sub aspect
structural şi formal, al lui Platon.
În plus, replicile prin care Theaitetos îşi marchează aprobarea – (4), (6), (8) – ar fi, într-o
conversaţie spontană, reduse la „îhâm” sau putem presupune că ar fi repetări ale ultimelor
cuvinte ale Străinului, suprapuse parţial peste acestea.
Unul dintre motive ar fi, probabil, faptul că dialogul dintre participanţi este inclus, aici,
într-un alt dialog – cel dintre autor şi cititor, care este destinatarul textului, textul însuşi
constituind o replică într-un lanţ dialogic. Or, acest fapt ne conduce spre necesitatea analizei
relaţiei dintre dialogicitate şi monologicitate.
104

2.5. Concluzii la capitolul 2
1. Transcrierea unei conversații este un instrument suficient de util pentru analiza
acesteia. Totuși, orice transcriere pornește de la anumite presupoziții, care necesită a fi explicate.
2. Dialogul pe viu are un caracter procesual, fiind desfășurat de către participanți, în
funcție de interesele, dorințele, așteptările, schemele comunicative ale fiecăruia.
3. În analiza dialogului, diferite tehnici și abordări ne pot evidenția diferite aspecte, cele
fundamentale fiind macrostructurile și microstructurile unui text dialogic.
4. Macrostructurile semantice sunt determinate de relația dintre tema unui fragment din
dialog și tema globală a dialogului respectiv.
5. Macrostructurile pragmatice sunt determinate de intențiile comunicative ale
participanților.
7. Microstructurile sunt determinate de caracterul „deschis” al dialogului. În cazul unei
interacțiuni dialogice, rămâne mereu validă posibilitatea întreruperii, continuării, introducerii
unei teme noi de către oricare dintre participanți.
8. Sub aspect microstructural, transcrierea unei conversații față în față și a uneia pe chat
nu prezintă diferențe radicale. Aceste diferențe nu se manifestă nici la nivel de macrostructuri.
9. Conversația orală sau scrisă diferă radical de dialogul prezentat / imaginat în textele
literare. În literatură, se neglijează multiple aspecte, iar replicile „vocilor” sau personajelor sunt
subordonate intenției autorului.
105

3. RELAŢIA DINTRE TEXTUL DIALOGIC ŞI TEXTUL MONOLOGIC
3.1. Continuumul „dialogicitate – monologicitate”
În lumina datelor analizate în capitolul anterior, am putut observa că aspectele specifice
conversaţiei – atât celei orale, cât şi celei scrise, sunt implicarea în actul discursiv a mai mulți
locutori şi prezenţa unor fenomene precum suprapunerile, întreruperile, ezitările, falsele starturi.
În unele tipuri de discurs – exemplul pe care l-am oferit fiind dialogurile lui Platon – se încearcă
mimarea unora dintre aceste trăsături, în special a co-prezenţei mai multor locutori, care au
intervenţii discursive separate, dar sunt neglijate altele, precum întreruperile, intervenţiile
discursive ale unor locutori, neglijate de alţi locutori, vorbitul în acelaşi timp. În plus, se insistă
asupra dezvoltării unei teme de către un singur locutor, nu a co-participării la dezvoltarea
temelor şi subtemelor, specifice discursului conversaţional. Acest aspect este specific, într-o
anumită măsură, şi textului dramatic, în care autorul încearcă să combine prezentarea replicilor
personajelor cu pauze sau chiar să indice că vorbesc în acelaşi timp, pentru a da senzaţia de
autenticitate; în plus, în unele dialoguri incluse în texte narative în proză există unele indicaţii ale
autorului referitoare la modul de a vorbi al personajelor, la ezitări, la eventualele întreruperi /
suprapuneri şi la firele conversaţionale care sunt lansate, apoi abandonate. Totuşi, atunci când
comparăm oricare dintre aceste cazuri cu o transcriere a unei conversaţii reale, observăm imediat
diferenţele.
Presupunem că această diferenţiere radicală dintre conversaţie, aşa cum apare ea în viaţa
cotidiană, şi felul în care apare ea în opera literară sau în film se datorează modului în care, în
calitate de subiecţi, percepem o conversaţie şi ne-o amintim. Atunci când suntem întrebaţi
„despre ce am vorbit” cu cineva, ne amintim, într-un mod destul de vag, temele abordate sau
unele cuvinte; ne-ar fi imposibil sau, în orice caz, extrem de greu să repetăm ad litteram o
conversaţie pe care am auzit-o sau pe care am purtat-o.
Un argument suplimentar în acest sens este faptul că, atunci când ne auzim vocea la radio,
deseori suntem surprinşi de felul în care vorbim şi de distanţa dintre discursul nostru real şi cel
pe care ne imaginăm că îl avem. Desigur, putem să imităm felul de a vorbi al prietenilor, cel cu
care suntem familiari, dar în acest caz va fi oricum vorba de o reprezentare schematică a bogăţiei
de fenomene prezente în conversaţia orală spontană. Probabil, unul dintre motivele din care se
întâmplă acest lucru este faptul că aceste aspecte ale conversaţiei (întreruperile, suprapunerile,
106

pauzele) ni se par irelevante în raport cu substratul ei semantic; atunci când vorbim cu cineva
(sau atunci când citim ceea ce ne-a scris cineva) interesul nostru primordial este „ceea ce se
spune” şi nu felul în care se spune acest lucru; el este prelucrat inconştient şi integrat în
concepţia noastră referitor la lucrurile spuse. Atragem atenţia la felul în care vorbeşte cineva
doar atunci când ni se pare straniu sau diferit de cel cu care ne-am deprins deja.
O pistă de cercetare interesantă, în acest sens, care poate să ne ofere mai multe perspective
asupra relaţiei dintre discursul dialogic şi cel monologic, este examinarea comparativă a textelor
scrise şi orale, mai ales în cazurile în care textul scris este conceput – sau prezentat – ca
reprezentare a unui text oral. Cercetătoarea americancă Deborah Tannen [89], referindu-se la
diferenţa dintre strategiile comunicaţionale în textul oral şi cel scris, prezintă două ipoteze oferite
de literatura de specialitate din acea perioadă:
1. discursul oral este extrem de legat de context, în timp ce scrierea este decontextualizată;
2. coeziunea este asigurată în discursul oral prin mijloace paralingvistice şi nonverbale
(tonul vocii, intonaţia, prozodia), în timp ce în discursul scris – prin lexicalizare şi structuri
sintactice care fac explicite conectivele şi care arată legătura dintre propoziţii prin subordonare şi
alte mijloace anticipative sau retrospective).
Conform cercetătoarei, dihotomia din prima ipoteză poate fi susţinută doar dacă se
compară conversaţia spontană şi proza expozitivă; există genuri ale discursului oral în care
referinţa la context este minimă şi genuri ale discursului scris care sunt extrem de
contextualizate. În acelaşi timp, cea de-a doua ipoteză, chiar dacă identifică în mod corect
trăsături distinctive ale discursului oral / scris, neglijează faptul că strategiile tipice discursului
scris pot apărea şi în discursul oral.
Ţinând cont de aceste diferenţe, cercetătoarea consideră că „strategiile orale sunt acele
aspecte ale discursului care utilizează la maximum contextul, în care sensul maxim şi ţesutul
conectiv sunt sugerate mai curând decât afirmate. Prin contrast, putem considera ca specifice
limbajului literar acele strategii în care sunt făcute explicite o informaţie de fundal maximă şi
ţesutul conectiv. În mod similar, strategiile tipic orale sunt cele care depind, pentru efectul lor, de
canalele paralingvistice şi non-verbale, în timp ce strategiile literare sunt cele care depind de
lexicalizare pentru a stabili coeziunea”. [89]
Totuşi, această diferenţă nu trebuie absolutizată, şi cu atât mai mult transformată în
diferenţă specifică dintre discursul oral şi cel scris; cercetătoarea este foarte atentă în acest sens,
utilizând termenul de „strategie [discursivă] orală” vs. „strategie [discursivă] literară”, pentru că
107

aspectele specifice oricăreia dintre ele pot apărea atât în scris, cât şi în discursul oral. În
concluziile articolului ei, după cercetarea comparativă a variantei scrise şi celei orale a unei
naraţiuni, cercetătoarea afirmă [89]: „Diferenţa dintre trăsăturile lingvistice ce caracterizează
tipurile de discurs reflectă nu doar – şi nu în primul rând – modul oral vs. scris, ci, mai curând,
genul şi registrul legat de acesta, care se dezvoltă din scopurile comunicative şi context. Ceea ce
Kay numeşte limbaj autonom, pe care el şi alţii îl identifică cu scrierea, se concentrează pe
conţinutul comunicării, mutând, convenţional, accentul de pe implicarea interpersonală dintre
comunicator şi auditoriu. În mod ideal, de la auditoriu se aşteaptă să-şi suspende răspunsurile
emoţionale, procesând discursul în mod analitic şi obiectiv. Atunci când relaţiile dintre propoziţii
sunt explicite, cititorul sau ascultătorul asigură el ţesutul conectiv minim din cunoaşterea de
fundal şi contextul împărtăşit. Prin contrast, limbajul non-autonom se bazează în mod intenţionat
pe implicarea interpersonală şi trezeşte răspunsuri emoţionale subiective, solicitând contribuţia
maximă a auditoriului pentru a asigura cunoaşterea socioculturală şi contextuală. Invocarea, în
acest mod, a participării auditoriului contribuie la sentimentul implicării, necesar pentru
cunoaşterea subiectivă”.
În acest context, o ipoteză care ni se pare productivă este identifcarea dialogului
reprezentat ca parte a unui dialog mai amplu: cel între autorul textului în care este inclus dialogul
reprezentat şi cititor. Considerăm că o analiză a statutului dialogului reprezentat, ca formă
intermediară între conversaţie şi discursul scris, predominant monologic, ar putea să ne permită o
conceptualizare mai bună a relaţiei dintre dialogic şi monologic.
Una dintre pistele care ni se prezintă este analiza bahtiniană a relaţiei dintre discursul direct
şi discursul indirect. Pentru Bahtin [cf. 106], după cum am menţionat deja în capitolul I, orice
utilizare a limbajului face apel la utilizările lui anterioare, aceasta fiind una dintre dimensiunile
lui dialogice, inclusiv în cazul textului monologic; în plus, orice utilizare a limbajului este
adresată unui destinatar, chiar dacă acesta nu este identificat sau este absent (cazul scrierii). În
plus, orice replică inclusă într-un lanţ dialogic poate genera un răspuns al celuilalt. Astfel,
dialogicitatea devine, pentru Bahtin, dimensiunea fundamentală a limbajului.
O întrebare care poate apărea în acest caz este în ce măsură poate fi operant un asemenea
concept al dialogicului. Dacă, pentru Bahtin, domeniul dialogului se suprapune cu cel al
limbajului în uz, al limbajului „concret”, atunci putem renunţa cu succes la termenul „dialog”:
dacă doi termeni au o extensie egală, atunci utilizarea amândurora poate genera doar confuzie.
Funcţia unui concept e de a ne ajuta să diferenţiem lucrurile unul de celălalt; în cazul în care
108

conceptul bahtinian de dialog nu ne ajută să diferenţiem între mai multe tipuri de utilizare a
limbajului, care mai e sensul lui?
Totuşi, la o lectură atentă, putem înţelege mai bine caracterul revoluţionar al concepţiei
bahtiniene. Putem considera că descrierea conceptului de dialog în opera bahtiniană reprezintă
un fel de tendinţă ideală a limbajului; în cazul în care un locutor este conştient de aceste tendinţe
– se raportează în mod conştient la discursul anterior şi aşteaptă un răspuns de la destinatar, fiind
disponibil pentru el – limbajul tinde spre dialogicitate; atunci când locutorul este interesat doar
de sine, încearcă să dezvolte o temă doar în baza intereselor lui şi reprimă posibilitatea
răspunsului, limbajul tinde spre monologicitate. Astfel, în funcţie de prezenţa / absenţa anumitor
trăsături, putem plasa un text într-un anumit punct pe axa „monologicitate-dialogicitate”.
Ţinând cont de aceste consideraţii, putem afirma că monologul reprezintă acea intervenţie
textuală / act de discurs care, ca punere în act, este realizată de un singur locutor şi nu solicită,
pentru a fi completă, nici o reacţie de răspuns din partea auditoriului. Este, de exemplu, cazul
unui tratat, al unui roman sau chiar al unei postări pe blog; un tratat rămâne tratat chiar dacă nu-l
citează nimeni, un roman rămâne roman chiar dacă nu-l comentează niciun critic literar şi o
postare pe blog rămâne postare pe blog chiar dacă nu este comentată. În schimb, o replică iniţială
într-o conversaţie, dacă nu este continuată printr-o replică de răspuns a unui destinatar, eşuează:
nu putem vorbi în acest caz despre o conversaţie, ci despre un eşec al acesteia.
Putem subdiviza monologurile în două tipuri: cele care nu acceptă în principiu o reacţie de
răspuns sau o întrerupere – în general, discursurile autoritare, discursul puterii – şi cele care pot
accepta o reacţie de răspuns, dar care nu este constitutivă pentru ele; în acest sens, o scrisoare
este dialogică în măsura în care solicită un răspuns din partea destinatarului, dar rămâne scrisoare
chiar dacă nu i se răspunde. Iar două scrisori, una dintre care îi răspunde celeilalte, formează deja
un schimb epistolar.
În acelaşi timp, ţinând cont de teoria bahtiniană, nu putem nega faptul că un monolog poate
reprezenta o reacţie la un discurs anterior, inclusiv un răspuns la o replică anterioară; este, de
exemplu cazul unei replici care încheie o conversaţie sau funcţia „răspunsurilor minimale”, care
demonstrează dezinteresul destinatarului şi dorinţa politicoasă (sau mai puţin politicoasă) de a
încheia orice interacţiune. Alte exemple ar fi monologurile care apar ca urmare a unei invitaţii,
cum ar fi de exemplu, discursurile rostite de la tribună.
Cazurile tipice de text monologic ar fi predica, discursul în sensul retoricii, poemul,
precum şi majoritatea textelor scrise.
109

Pentru analiza acestui gen de texte, apariţia unei reacţii sau a unui răspuns este
contingentă: indiferent dacă apare o replică sau nu, o comunicare la o conferinţă rămâne ceea ce
este.
Sub acest aspect, monologul, ca formă de limbaj, nu poate fi opus dialogului; o intervenţie
discursivă care porneşte ca monolog se poate transforma în dialog datorită reacţiei imprevizibile
a destinatarului, însă ceea ce îi rămâne specific este intenţia monologică, lipsa de interes a
locutorului faţă de reacţia imediată a destinatarului la discursul său, lipsa strategiilor de
implicare a destinatarului (intervenţiile cu funcţie fatică, întrebările, descrierile vii, evaluările
emotive), dorinţa locutorului ca intervenţia sa discursivă, deseori destul de extinsă, să fie
judecată ca întreg şi nu moment-cu-moment, ca în conversaţii.
Destinatarul poate, în acest context, să recunoască intenţia monologică a locutorului şi s-o
accepte ca atare, id est să nu intervină; s-o recunoască, dar să n-o accepte, intervenind în
discursul celuilalt; să n-o recunoască şi să intervină (încălcare neintenţionată a unor reguli ale
comunităţii de discurs în care apare respectivul monolog; să ne amintim de reacţiile unor
profesori atunci când li se pun întrebări în timpul prelegerilor sau când studenţii îşi exprimă
propria viziune în afara „locului rezervat” pentru aceasta – seminarul).
La fel, o intenţie dialogică poate fi recunoscută şi acceptată ca atare (destinatarul acceptă
jocul liber al conversaţiei sau, în cazul textelor scrise, îi „răspunde” autorului, chiar şi peste
veacuri), poate fi recunoscută, dar respinsă (ca în cazurile în care îi întoarcem celuilalt spatele
sau nu vrem să-i răspundem) sau poate nici să nu fie recunoscută / să fie interpretată greşit
(confundată cu intenţia monologică, mai ales atunci când ia forma unui discurs monologic).
Astfel, putem avea de-a face cu texte monologice (sau rămase monologice, dat fiind că
destinatarul lor nu a răspuns la ele) atât cu intenţie monologică, cât şi cu intenţie dialogică
(provocări la dialog care au fost neglijate de destinatarul lor). La fel, un text dialogic la nivel
formal poate avea intenţie dialogică sau monologică; pentru o analiză a intenţiei monologice a
dialogurilor lui Platon şi a relaţiei dintre dialog şi dialectică, vezi [72].
În această ordine de idei, putem considera că monologul diferă de dialog la nivel de
realizare / exprimare şi, respectiv, monologicul se opune dialogicului la nivel de intenţie.
Atât dialogul, cât şi monologul sunt adresate (faptul de a fi adresat fiind o condiţie sine qua
non a utilizării limbajului); dacă nimeni nu răspunde la adresarea celuilalt, atunci textul rămâne
monologic. Totuşi, se poate întâmpla ca răspunsul să nu fie auzit / acceptat sau chiar să fie
neglijat; în acest caz, locutorul se ţine de intenţia sa monologică.
110

Să încercăm să identificăm o serie de trăsături ale unui text în care se manifestă cel mai
pregnant intenţia monologică:
- locutorul consideră că deţine adevărul în ultimă instanţă;
- nu aşteaptă intervenţia destinatarului (sau, atunci când e forţat s-o accepte, îi atribuie un
statut inferior);
- locutorul se află într-o poziţie de autoritate;
- de obicei, e consacrat unei teme unice, interesante în primul rând pentru locutor; tema e
desfăşurată în intervenţii discursive proprii, fără co-participarea destinatarului şi fără încercări de
a implica auditoriul;
- se poate manifesta şi cu mijloace non-lingvistice: gesturi, expresie facială, nerăbdare
atunci când locutorul este întrerupt.
În acest sens, o conversaţie poate fi doar absolut întâmplător o conversaţie – să fie vorba
doar de extinderea unei idei a locutorului A sau de monologuri paralele, irelevante unul în raport
cu celălalt. Adică poate fi absolut lipsită de dialogicitate (aşa cum sunt dialogurile în teatrul
absurdului – lipsă maximă de deschidere faţă de celălalt şi blocare în propria interioritate). La fel
şi în cazul replicilor ritualice, al răspunsului minimal, al politeţii de „a nu întrerupe” – ele susţin
sau exprimă intenţia monologică a unui discurs aparent dialogic.
O trăsătură inerentă dialogicităţii, care poate fi şi ea utilizată pentru a distinge dialogul de
monolog, este noutatea şi neaşteptatul replicilor. Un monolog (sau o intervenţie monologică – o
naraţiune personală sau o anecdotă, inclusiv una care reprezintă un dialog preexistent) poate fi
repetat cu variaţii minime, în diferite medii sau chiar în acelaşi mediu, în timp ce dialogul cu un
grad ridicat de dialogicitate e mereu nou şi neaşteptat pentru participanţii la el: chiar şi atunci
când interlocutorul nostru spune ceva ce ştim deja sau ceva cu ce suntem de acord, nou e însuşi
faptul că suntem de acord.
L. Iakubinski, un alt filolog rus contemporan cu Bahtin, a consacrat un articol amplu
funcţionării dialogice a limbajului, în care a caracterizat relaţia dintre dialog şi monolog într-un
mod compatibil cu abordarea pe care o prezentăm aici [108, pp. 17-58].
Pentru Iakubinski, trăsătura caracteristică dialogului este replica: „vorbirea unui
interlocutor alternează cu vorbirea altuia (sau altora), această alternare are loc fie ca schimb
(unul „a terminat”, altul „începe” ş.a.m.d.) fie ca întrerupere, ceea ce este extrem de obişnuit, în
special în cazul dialogului emoţional. Dar într-un anumit sens putem spune că anume
întreruperea reciprocă e caracteristică pentru dialog în general. Întâi de toate putem afirma acest
111

lucru în sensul că întreruperea e prezentă, potenţial, mereu în cazul dialogului; ca posibilitate, dar
posibilitate extrem de reală, cunoscută din experienţă, ea determină în mare măsură întregul
proces al vorbirii. Aşteptarea acestei „întreruperi”, enunţul care ţine cont de un interlocutor
prezent în faţa ta, care se pregăteşte de replică, o anumită teamă că nu vei spune până la capăt
ceea ce vrei să spui determină în mod caracteristic vorbirea noastră în timpul dialogului.” [108]
Iakubiski continuă această idee, subliniind caracterul continuu al dialogului; o replică este
continuată de alta, iar replica interlocutorului poate fi percepută ca un fel de pauză până la
următoarea noastră intervenţie discursivă, fiind totuşi condiţionată de replica celuilalt şi
condiţionând-o, la rândul ei.
Acest fapt condiţionează şi rapiditatea relativă a ritmului vorbirii în dialog, comparativ cu
monologul (ştim încă de la Platon că un dialog între filosofi, spre deosebire de discursul sofistic,
este caracterizat de brahilogie – replici relativ scurte şi rostite rapid, fapt confirmat şi de analiza
noastră în capitolul II). Pentru Iakubinski, această rapiditate presupune exprimarea gândurilor în
mod imediat, aşa cum vin ele în conştiinţă, fără a alege neapărat o formulare adecvată – fapt
probat de ezitări, false starturi, reformulări, pauze, în timp ce monologul, mai ales cel scris, e
gândit din timp şi există posibilitatea de a reveni asupra lui. Lentoarea ritmului vorbirii, afirmă
Iakubinski, poate fi ceva enervant sau inacceptabil, ţinând cont de faptul că suntem deprinşi cu o
vorbire relativ rapidă în cazul dialogului, provocată de alternarea replicilor.
O idee similară, dar dintr-o perspectivă opusă, este exprimată şi de Deborah Tannen [88]:
„Atunci când două persoane au aşteptări diferite referitoare la cât de lungă e o pauză „naturală”
între intervenţia unui vorbitor şi cea a altuia, conversaţia dintre ei devine dezechilibrată. Celui
care aşteaptă o pauză mai lungă îi vine mai greu să intervină, deoarece înainte de survenirea unei
pauze cu acea lungime, cealaltă persoană începe să perceapă o tăcere inconfortabilă şi se repede
s-o umple, să salveze conversaţia. Rezultatul (în special dacă vorbitorii sunt legaţi în mod
romantic sau prin căsătorie) poate fi dureros sau nedrept: cel care aşteaptă o pauză mai lungă şi
n-o obţine niciodată acuză: „Mă întrerupi”, „Eşti centrat pe tine – vrei să te auzi doar pe tine
când vorbeşti”. Cel care face pauze scurte acuză: „Ţii ceva pentru tine”, „Eşti ostil”, „Nu-mi spui
niciodată ce crezi” sau chiar „Nu ai nimic în minte”. Cu alte cuvinte, caracteristicile stilului de
vorbire sunt intepretate ca dovadă a caracterului sau a intenţiei” – în lumina analizei noastre din
acest paragraf, a intenţiei monologice.
Tannen afirmă că specificul pauzelor şi întreruperilor în conversaţie este determinat
cultural, de către grupurile în care am fost socializaţi; în general, persoanele care cresc în zone
112

meridionale vorbesc mai lent decât cele din regiunile temperate, lentoarea ritmului vorbirii
crescând din nou pe măsură ce ne apropiem de cercul polar de nord; oamenii din regiunile în care
se vorbeşte mai lent sunt catalogaţi ca proşti, iar cei din regiunile în care se vorbeşte mai rapid –
ca agresivi.
În acelaşi timp, după Iakubinski, intervalul dintre replici (sau, dacă ţinem cont de conturul
intonaţional al vorbirii, dintre două unităţi intonaţionale) trebuie utilizat şi pentru perceperea şi
înţelegerea vorbirii celuilalt, şi pentru pregătirea propriei intervenţii. Or, afirmă cercetătorul, „în
cazul în care vorbirea se realizează în ordinul monologului, nu există suprapunerea acestor două
momente” [108].
Un alt aspect pe care îl identifică Iakubinski şi care ne poate ajuta în diferenţierea
discursului dialogic de cel monologic este prezenţa elipselor şi ezitărilor în dialog – economia de
efort şi de mijloace lingvistice, care se exprimă în comprimări – faţă de utilizarea unor forme mai
ample sau mai complete în cazul monologului; este vorba de un alt mod de interpretare a
contrapunerii dintre caracterul legat de context al conversaţiei şi cel acontextual al expunerii.
În plus, conform lui Iakubinski, „spre deosebire de simplitatea compoziţională a dialogului,
monologul prezintă o anumită complexitate compoziţională; însuşi faptul unei anumite dispuneri
complexe a materialului verbal are un rol extrem de important şi introduce faptele verbale în
câmpul luminat al conştiinţei, atenţia se concentrează mai uşor asupra lor. Monologul nu doar
presupune adecvarea mijloacelor de exprimare stării psihice date, dar prezintă ca ceva autonom
însăşi dispunerea, compunerea unităţilor verbale. Apare evaluarea relaţiilor strict verbale:
„legat”, „coerent”, „incoerent”, „se repetă acelaşi cuvânt la o distanţă mică”, „prea mulţi de
care”, „topica nu e bună” etc. Aici relaţiile verbale devin determinante, surse de trăiri care apar
în conştiinţă în raport cu ele. Noţiunea relativ vagă, dar extrem de reală de „rotunjire a frazei”,
indiferent de sens, influenţează utilizarea cuvintelor şi, de exemplu, obligă la adăugarea unor
cuvinte acolo unde, poate, nu era nevoie să fie adăugate. Pe acest teren apar tot felul de
fenomene de paralelism şi simetrie sintactică, deoarece complexitatea provoacă, în mod natural,
o anumită organizare, construcţie” [108].
Pentru Iakubinski, discursul monologic scris trebuie contrapus într-o şi mai mare măsură
celui dialogic, dat fiind faptul că înţelegerea este asigurată în primul rând de cuvinte, dispărând
aspectele non-verbale şi paraverbale (totuşi, mai ales în poezie, considerăm noi, dispunerea
tipografică poate juca un rol important de suplimentare a materialului verbal). Atunci când
discursul monologic devine scris, afirmă Iakubinski, creşte din ce în ce mai tare gradul de
113

complexitate; datorită medierii şi caracterului scrierii, textul capătă statutul de „operă”, de „ceva
care rămâne”, fapt ce provoacă o atenţie sporită faţă de adecvarea dintre expresie şi starea
exprimată şi alegerea unor mijloace de expresie care par „adecvate”, „lustruite”, conferindu-i
discursului monologic un caracter derivat şi artificial: mai întâi ne gândim la ceea ce vrem să
scriem, apoi scriem, în timp ce rapiditatea discursului dialogic nu ne permite aceasta.
Vom utiliza perspectivele analizate în acest paragraf pentru o investigare atentă a
discursului monologic.
114

3.2. Textul monologic ca proces: strategii discursive în monologul oral
Pentru analiza din acest paragraf pornim de la presupoziţia, lansată în paragraful anterior,
că textul monologic sau cu grad ridicat de monologicitate este acel tip de text care nu are nevoie
de intervenţia discursivă a destinatarului pentru a fi complet, deşi, în principiu, o poate accepta.
În plus, acest gen de text este derivat din cel dialogic, care este modul primar de utilizare a
limbajului. În această privinţă, textul monologic păstrează anumite caracteristici şi strategii
prezente în textul dialogic, renunţând la altele; în principiu, genurile limbajului scris sunt cele
mai îndepărtate în această privinţă de limbajul dialogic [cf. 108].
În cele ce urmează, vom analiza producerea monologurilor orale – genul intermediar
între dialog şi monologul scris – care va ilustra câteva dintre ipotezele noastre. În acest scop,
vom utiliza fragmente dintr-o conferinţă pe care am înregistrat-o, atrăgând atenţia asupra
modului în care doi locutori diferiţi îşi desfăşoară strategiile discursive. Tezele noastre principale
pot fi demonstrate uşor doar cu ajutorul fragmentelor analizate din primul discurs [24]; am decis
să prezentăm şi fragmente dintr-un al doilea, pentru a exemplifica modurile de raportare
dialogică la discursul celuilalt, în cazul monologului, precum şi o strategie discursivă alternativă,
dar cu funcţii similare – de a stabili contactul cu destinatarul.
Prezentarea primului locutor a fost făcută de moderator:
1 Moderator: Onorată asistenţă...
2 după aceste..
3 câteva considerente introductive,
4 începem conferinţa noastră
5 şi= îmi permiteţi să.. dau cuvântul pentru
6 mes.. mesajul.. pentru un mesaj de salut
7 domnului.. Nicolae.. Dabija,
8 ă= preşedintele forului democrat al românilor din Republica.. Moldova.
Remarcăm adresarea auditoriului – în replica (1) – fără posibilitatea ca acesta să aibă o
reacţie imediată de răspuns (fapt ce confirmă statutul de discurs monologic al acestei intervenţii),
precum şi caracterizarea genului discursiv la care este invitat următorul locutor; nu este vorba de
o comunicare, genul discursiv caracteristic pentru o conferinţă, care presupune o temă fixată din
115

timp şi un anumit tip de abordare, ci de un „mesaj de salut” – o formulă mai puţin angajantă.
Remarcăm şi ritmul mai lent al vorbirii, punctat de pauze, ezitări şi unităţi intonaţionale relativ
scurte.
Urmează discursul scriitorului Nicolae Dabija:
9 Nicolae: (în şoaptă) Mulţumesc frumos.
10 Dragi prieteni,
11 ...am rugat să vorbesc mai în faţă pentru că..
12 coincid foarte multe lucruri.
Observăm, în replicile (9) şi (10), elemente dialogice – o adresare moderatorului, precum
şi, în (10), publicului; formula de adresare este „Dragi prieteni” şi nu „onorată asistenţă” –
subliniind, din nou, caracterul informal al discursului: nu este vorba de o comunicare academică.
Locutorul începe cu o motivare a faptului că deschide lucrările conferinţei – o prezentare a unei
acţiuni personale.
13 Ne amintim astăzi
14 că este douăze şi şapte martie,
15 exact la ora unsprezece sunt acţiuni în tot oraşul, mai multe acţiuni,
16 deci am rugat să vorbesc între primii=.
Astfel, locutorul îşi justifică discursul făcând apel la cunoştinţe comune cu auditoriul,
marcate prin „ne amintim”, apoi oferă un fapt care putea să fie cunoscut sau nu de acesta –
pluralitatea acţiunilor consacrate evenimentului în cauză; locutorul sugerează că ar fi vrut să
ajungă la mai multe dintre acestea. Observăm, iarăşi, o trăsătură specifică discursului monologic:
chiar dacă este vorba de o rugăminte, nu se aşteaptă consimţământul destinatarului; în orice caz,
nici nu este vorba de a ruga publicul să i se permită să plece (putem specula că intervenţia lui
iniţială, acel mulţumesc frumos adresat moderatorului, era o mulţumire nu doar pentru că i s-a
oferit cuvântul, ci şi pentru că i s-a permis să plece mai devreme – a pleca fără a anunţa că pleci,
ar fi fost nepoliticos; în acelaşi timp, ar fi absurd să ne imaginăm că cineva, fie moderatorul, fie
auditoriul, l-ar fi ţinut cu forţa. Dacă presupunerea noastră este corectă, este vorba de o
rugăminte adresată moderatorului, prezentată ca rugăminte adresată publicului (o altă strategie
116

tipic monologică). În plus, observăm reluarea / reformularea din replica (15) – „acţiuni în tot
oraşul, mai multe acţiuni” – aceste reformulări şi repetiţii fiind specifice limbajului oral. O altă
strategie tipic monologică este începerea discursului făcând apel la o constrângere temporală –
alte formulări posibile ar fi cele de genul „am doar 10 minute la dispoziţie” sau „nu voi abuza
mult de atenţia dumneavoastră”. După această introducere, în care a stabilit o legătură cu
auditoriul, locutorul trece la corpul propriu-zis al discursului:
17 La douăzeci şi şapte martie o mie nouă sute optsprezece
18 Basarabia revenea
19 ACASĂ.
20 Manifestul unirii
21 din o mie nouă sute.. optsprezece
22 n-a fost un document politic a fost un poem,
23 Limba noastră.. de Alexe Mateevici.
Aici, locutorul introduce direct tema discursului – Unirea din 1918, concepută ca
„revenire acasă” a Basarabiei, lexemul „acasă” fiind rostit cu un ton mai ridicat, o intensitate
vocală mai mare şi repartizându-i-se o unitate intonaţională. Sintagma „o mie nouă sute
optsprezece” este reluată în următorul enunţ, ca strategie de creare a coerenţei, repetiţia fiind o
altă strategie specifică discursului monologic.
24 Limba noastră-i limbă sfântă limba vechilor cazanii,
25 care-o plâng şi care-o CÂNTĂ pe la vatra lor ţăranii.
Introducând subtema poemului Limba noastră, locutorul citează câteva versuri,
actualizând iarăşi date din cunoaşterea comună, pentru a stabili din nou legătura cu auditoriul.
25 Mă gândeam=
26 în aceste zile
27 că la... Târgu-Mureş
28 este pus în ştreang
29 Avram Iancu.
117

30 Timp de două sute de ani la noi a fost pusă-n ştreang limba română.
Aici apare o altă strategie specifică discursului monologic, paralelismul, un fenomen
interesant fiind felul în care se repartizează unităţile intonaţionale: pentru primul element sunt
repartizate cinci unităţi intonaţionale (25-29), în timp ce pentru al doilea – una singură. Unul
dintre motivele posibile este faptul că se contrapune situaţia de „la Târgu-Mureş” cu cea de „la
noi”, cea de „la noi” fiind, evident, mai importantă pentru auditoriul local; în plus, în intervenţia
(30) este prezentă sintagma „limba română”, care a fost deja introdusă ca subtemă. Alternarea
intenţionată dintre unităţi intonaţionale scurte şi lungi este una dintre trăsăturile unui discurs
eficient din punct de vedere retoric.
31 A fost mutilată schinjuită trimisă-n Siberii,
32 îngropată.. sub pământuri,
33 şi ea a rezistat nu ne-a părăsit.
Locutorul continuă să trateze subtema limbii române, aplicând o altă strategie tipică
discursului monologic, enumerarea; observăm, iarăşi, un contur intonaţional care aglomerează
câteva elemente ale enumerării
31 A fost mutilată schinjuită trimisă-n Siberii,
fără ca locutorul să facă pauze între ele, rostindu-le „dintr-o singură respiraţie”, ca şi în
intervenţia anterioară, urmată de un singur element căruia i se atribuie un contur intonaţional –
(32) – şi de o concluzie / rezultat al acţiunii, neaşteptat în raport cu enumerarea; formularea unei
enumerări, apoi a unei concluzii neaşteptate este o strategie ce urmăreşte crearea de tensiune şi
anticipare, prezentă, de exemplu, şi în poezia contemporană; este un caz când o strategie
discursivă trece din monologul oral în cel scris. Locutorul continuă cu o naraţiune:
34 Imediat după unire
35 la Chişinău
36 a sosit.. Ioan Petrovici.. marele filosof,
37 şi el a povestit următorul lucru
118

38 vin acum de la PUTNA
39 şi stareţul mănăstirii mi-a vorbit
40 că atunci când năvăleau tătarii
41 călugării de-acolo slobozeau evangheliile
42 acestei mănăstiri,
43 scrise c-o cerneală specială,
44 în= fântâna din curtea mănăstirii.
45 Şi când se retrăgeau tătarii
46 scoteau.. evangheliile
47 şi er.. ele erau cu scris nealterat.
48 Şi Ioan Petrovici spune
49 aceasta este Basarabia,
50 după o sută.. şase ani
51 aţi ieşit din MLAŞTINĂ cu sufletul curat.
Această naraţiune este formulată iarăşi în logica paralelismului: tot aşa cum evangheliile
erau protejate în timpul atacurilor tătarilor, aşa a fost protejat şi sufletul basarabenilor în timpul
dominaţiei ţariste. Introdusă ca parte a subtemei „Unirea”, naraţiunea este atribuită omului de
cultură Ioan Petrovici. Într-un anumit sens, putem vorbi despre „naraţiune înrămată”: locutorul
povesteşte ceea ce ar fi povestit Ioan Petrovici atunci când a venit în Basarabia, după Unire,
pronumele personal de persoana I referindu-se nu la locutor, ci la Ioan Petrovici. Adică este
vorba de o raportare dialogică la un discurs anterior, interpretându-l în mod creativ. Naraţiunea
urmează şi ea modul de structurare a naraţiunii conversaţionale, analizat în capitolul II:
rezumatul opţional lipseşte, starea iniţială: venirea lui Ioan Petrovici la Chişinău şi începutul
naraţiunii lui (34-37), dezvoltarea acţiunii (38-44), punct culminant (45-47), deznodământ (48-
51). Deznodământul este introdus, ca şi naraţiunea citată, de referinţa la autorul ei iniţial, Ioan
Petrovici. Metacomentariul este formulat ca o serie de constatări care continuă paralelismul:
52 Cele trei evanghelii ale Basarabiei
53 au fost limba română,
54 credinţa ortodoxă
55 şi comunitatea de tradiţii, în primul rând comunitatea de cântec românesc.
119

urmate de încă o constatare, la un nivel şi mai general.
56 Acestea ne-au ajutat să supravieţuim.
În cadrul naraţiunii orale prezentate aici, schimbarea de cadru este asigurată prin unităţi
intonaţionale ce încep cu conjuncţia „şi”; avem aici cinci asemenea unităţi:
37 şi el a povestit următorul lucru (care face trecerea de la venirea lui Ioan Petrovici
la Chişinău la începutul naraţiunii acestuia)
39 şi stareţul mănăstirii mi-a vorbit (care face trecerea de la începutul discursului
reimaginat al lui Petrovici la naraţiunea propriu-zisă)
45 Şi când se retrăgeau tătarii (care face trecerea de la un plan temporal la altul, în
cadrul dezvoltării acţiunii)
47 şi er.. ele erau cu scris nealterat. (introduce punctul neaşteptat, turnura naraţiunii –
punctul culminant)
48 Şi Ioan Petrovici spune (introduce referinţa la autorul iniţial al naraţiunii şi face
trecerea spre concluzia ei).
Discursul lui Dabija continuă cu o altă naraţiune:
57 ....Ă= după aceea a venit anul o mie nouă sute patruzeci.
58 S-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat.
59 Şi iată=...
60 unii.. pseudoistorici
61 vorbesc că.. ca de o ruşine,
62 am văzut chiar ieri într-un ziar,
63 faptul că Sfatul Ţării a votat
64 unirea Basarabiei
65 cu Ţara.
120

Este ceea ce s-ar putea numi o naraţiune minimală, compusă din câteva propoziţii
narative: (57) şi (58), care se referă la evenimentele posterioare anului 1940; (59) introduce
referirea la situaţia prezentă, când „unii pseudoistorici vorbesc că.. ca de o ruşine [...] faptul că
Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu Ţara”; unitatea intonaţională (62) funcţionează ca o
construcţie incidentă ce reintroduce locutorul în discurs – ceea ce se întâmplă în prezent e ceva
ce a văzut chiar el, naraţiunea e una personală, care-l afectează şi pe el. Astfel, observăm un nou
paralelism, care funcţionează şi retroactiv: intervenţiile (17-65) formează astfel o secvenţă
coerentă, care poate fi rezumată / descrisă în modul următor: 1) s-a întâmplat X (Unirea
Basarabiei, în această temă fiind inclusă şi naraţiunea lui Petrovici); 2) s-a întâmplat Y (anul
1940 şi evenimentele ulterioare); 3) se întâmplă Z („unii pseudoistorici vorbesc că.. ca de o
ruşine [...] faptul că Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu Ţara”). Locutorul continuă cu o
serie de întrebări retorice:
66 Ce-ar fi fost cu Basarabia dacă nu erau
67 cei douăzeci şi doi de ani
68 de LUMINĂ, pe care ei o numesc ocupaţie.
69 Ce s-ar fi-ntâmplat.
care au şi ele funcţia creării de tensiune şi a unui orizont de aşteptare, care este apoi
umplut de locutor:
70 ...Vă sp.. câteva argumente,
71 pe lângă cele pe care le-a spus domnul Negru,
72 colectivizare..
73 foamete..
74 Numa-n timpul foametei
75 dincolo de Nistru
76 până dintre Nistru şi Bug
77 au murit treisutedemii de oameni, trei sute.. mii de oameni.
Această serie de intervenţii discursive este concepută ca răspuns la întrebările din seria
(66-69); locutorul mimează o strategie dialogică – întrebare/răspuns – ca şi cum aceste întrebări
121

ar fi venit din sală; intenţia e de a diversifica textul monologic, care ar risca să plictisească, şi de
a da auditoriului senzaţia că e implicat şi el în discurs; întrebările retorice funcţionează în calitate
de „cuvinte străine” în propriul discurs – şi observăm ezitarea locutorului în intervenţia (70), ca
şi cum ar căuta o formulă adecvată de răspuns la nişte întrebări care i-au fost adresate;
considerăm că această ezitare e prea naturală ca să fie mimată, deci locutorul însuşi percepe seria
de întrebări retorice ca şi cum i-ar fi fost adresate de altcineva. „Vreţi să ştiţi ce s-ar fi întâmplat?
Iată ce s-ar fi întâmplat”, pare a ne spune locutorul: „colectivizare.. foamete” şi moarte; în
intervenţia (77) numărul morţilor este repetat, pentru amplificare – o altă funcţie a repetiţiei în
discursul monologic. Intervenţiile (74-77) sunt percepute ca amplificare a intervenţiei (73),
subliniată de reluarea lexemului „foamete”. Locutorul continuă cu o schimbare de plan:
78 Dar
79 dacă păstrăm proporţiile,
80 luaţi enciclopedia lui Efron,
81 luaţi enciclopedia.. rusească.. editată în o mie.. nouă sute trei,
82 şi-o să vedeţi dincolo de Nistru sunt atestaţi
83 un milion de români
84 chiar aşa
85 suntem numiţi nu moldoveni, dar români.
Această serie de intervenţii discursive introduce referinţa la Tranistria. Intervenţiile (79)
şi (80) confirmă ipotezele despre structura repetitivă a monologurilor orale; ne putem imagina
că, într-un text scris, sensul acestor intervenţii ar fi putut fi transmis ca „Dacă am lua
enciclopedia rusească a lui Efron, editată în 1903”, în schimb aici avem de a face cu o repetiţie
anaforică a sintagmei „luaţi enciclopedia”; această repetiţie permite segmentarea informaţiei în
bucăţi care pot fi percepute una câte una, ca adiţii la intervenţiile anterioare; o altă repetiţie e cea
a lexemului „români” în intervenţiile (83) şi (85), ca formă de specificare, subliniată de utilizarea
sintagmei „chiar aşa” în intervenţia (84). Odată introdusă tema situaţiei din Transnistria,
locutorul continuă cu o nouă întrebare retorică:
86 Câţi români sunt dincolo de Nistru.
122

La care răspunde, continuând cu o evaluare şi un nou paralelism:
87 Două sute şaizeci de mii, oficial.
88 Au dispărut trei sferturi
89 de milion.
90 Dacă=
91 păstrăm aceleaşi proporţii,
92 din cele trei milioane de români
93 din Basarabia
94 ar fi rămas vreo şapte sute de mii.
Paralelismul face clară referinţa la „proporţii” din intervenţia (79); planul iniţial al
locutorului era să facă auditoriul să compare ce s-ar fi întâmplat cu populaţia din Basarabia dacă
ar fi fost ocupată odată cu Transnistria (vezi intervenţiile 66-69); a încercat să introducă această
idee în intervenţia (79), dar tema Transnistriei încă nu fusese adusă în discurs, aşa că a lăsat
ideea „în aer” până la intervenţiile (90) şi (91), când a reluat-o ca „dacă= păstrăm aceleaşi
proporţii”, modificând-o prin adăugarea lui „aceleaşi”. Locutorul continuă prin a prezenta acest
scenariu ipotetic, perceput ca indezirabil:
95 Chiar şi cei care critică
96 în paranteză.. evident.. în ghilimele iau
97 ocupaţia românească
98 nici ei n-ar fi trăit astăzi.
99 Am fi vorbit astăzi cu şanti şi zaraz,
100 care cu adevărat ar fi devenit o altă limbă romanică..
101 ..ă=..
102 poate că ne-am fi înţeles cu fraţii,
103 cu moldov moldovenii de dincolo de Prut cu ajutorul dicţionarului STATI,
104 sau am fi spus şi noi ce spune
105 Ivan Ivanovici Bodiul, care în cartea lui de memorii
106 are următoarea frază
107 ia maldavanin
123

108 no ia maldavscava iazâca
109 ne znaiu.
Locutorul enumeră diverse aspecte ale acestei situaţii ipotetice, încheind iarăşi cu
raportarea dialogică la un text anterior, citat în limba originală; putem presupune că această
citare în limba originalului înseamnă că locutorul nu-şi asumă cuvintele celuilalt, se detaşează de
ele, le percepe ca pe un corp străin. Urmează o altă raportare dialogică, de această dată la o
persoană prezentă – la Petre Guran, directorul ICR, despre care locutorul presupune cănu
cunoaşte rusa și îi traduce:
110 Domnu Guran,
111 Petre: (râde)
112 Nicolae: se traduce cam aşa
113 eu sunt moldovean da limba moldovenească n-o cunosc.
114 Petre: (râde)
Această raportare dialogică nu se transformă într-un dialog în toată puterea cuvântului;
adresarea rămâne doar una convenţională: destinatarul nu rosteşte nicio replică, doar râde.
Locutorul continuă cu o evaluare a „celuilalt”, cuvintele căruia au fost prezentate:
115 Nicolae: Şi ăsta era cel care ne-a condus.
apoi şi cu un metacomentariu referitor la enumerarea din (95-109)
116 Iată ce-am fi fost noi.
117 De aceea ar trebui să le fim..
118 recunoscători, noi le suntem DATORI
119 geneRAŢIEI
120 de la o mie nouă sute.. optsprezece
121 cu supravieţuirea noastră.
124

Această serie de intervenţii stabileşte din nou legătura cu tema centrală a discursului –
Unirea de la 1918, introducând subtema „generaţiei care a făcut unirea”. Până la sfârşitul
discursului sunt utilizate strategii discursive similare cu cele analizate deja, în dezvoltarea acestei
subteme; este introdusă, ca paralelă cu tema „generaţiei căreia îi suntem datori” şi tema „călăilor
din aceeaşi generaţie”. Vom evita acest pasaj de aproximativ 4 minute, pentru a trece la
încheierea discursului:
122 Ă= atunci când o să uităm
123 ce-au făcut î=..
124 acea generaţie de copii,
125 dumneavoastră ştiţi mai bine
126 vârsta lor medie
127 era îmi pare că treizeci de ani sau mai puţin chiar,
128 pentru că erau cu toţii SOLDAŢI,
129 veniseră de pe front,
130 erau nişte copii
131 şi..
132 au făcut o ţară
133 mare.
Această serie de intervenţii discursive se prezintă ca meta-comentariu la tema „generaţiei
unirii” şi este formulată ca anacolut – o figură destul de tipică pentru discursul oral. Această
„generaţie a unirii” este prezentată ca „generaţie de copii”, pentru a provoca din nou simpatia
auditoriului, mai ales prin asocierea conceptului de „soldaţi”, „copii soldaţi”; este o exagerare
intenţionată a locutorului – persoane cu vârsta medie de treizeci de ani pot fi numite cu greu
„copii”. Lexemul „copii” apare de două ori în această serie de intervenţii discursive, „încadrând”
referinţa la calitatea lor de soldaţi: „generaţie de copii” în intervenţia (124) şi „erau nişte copii”
în intervenţia (130). În mod similar, tot ca încadrare, formularea „ce-au făcut” apare în
intervenţia (123), unde este abandonată pentru adresarea directă auditoriului; este reluată în
(130), de unde este continuată cu „au făcut o ţară mare” în intervenţiile (132)-(133), lexemului
„mare” revenindu-i un contur intonaţional unic, pentru a-l sublinia / accentua. Referinţa la „copii
125

care au făcut ceva (important)” este prezentă de două ori în această secvenţă, pentru a sublinia
„datoria” pe care o avem pentru această „generaţie de sacrificiu”.
134 Desigur că.. noi ar trebui să continuăm cele începutei.. de ei
135 dar nu putem continua
136 DECÂT
137 rectificând
138 greşelile
139 istoriei
140 greşeli care nu ne aparţin
141 şi să facem ca VISULOR
142 care s-a realizat
143 în anul
144 o mie nouă sute optsprezece
145 la douăze şi şapte martie
146 să aibă
147 continuitate.
148 Mulţumesc.
Observăm aici câteva fenomene care pregătesc auditoriul pentru încheierea acestui
„mesaj de salut”: în primul rând, referinţa la „noi”, cei care trebuie să continuăm cele „începute
de ei” (un fenomen interesant, care ar putea fi explicat de psiholingvişti, este contracţia
„începutei”), care oferă discursului o dimensiune hortativă, orientată spre acţiune, susţinută de
exploziile emoţionale din intervenţiile (136) şi (141); în al doilea rând, contururile intonaţionale
extrem de scurte, majoritatea de un cuvânt sau două; această vorbire sacadată nu ar putea fi
menţinută pe intervale lungi (şi, în general, când o utilizează, locutorul alternează contururi
intonaţionale lungi şi scurte), precum şi revenirea la tema „27 martie 1918”, cu care a şi început
discursul, încheiat cu o altă formă de raportare dialogică la public, prin mulţumirea din
intervenţia (148).
Generalizând, putem afirma că strategiile discursive predominante sunt enumerarea,
paralelismul, repetiţiile predominant anaforice (dar şi reluarea anumitor sintagme, care
funcţionează ca un fel de coloană vertebrală a discursului), utilizarea întrebărilor retorice, care
126

dau senzaţia de dialog cu auditoriul, creându-i acestuia un orizont de aşteptări; observăm
fenomene de genul anacolutului, utilizate pentru a „încadra” o intervenţie, accentuarea puternică
(marcată în transcrierea noastră prin majuscule) a unor cuvinte cu o semnificaţie emoţională
puternică. Sunt prezente şi câteva elemente dialogice în sensul bahtinian al cuvântului –
raportarea la discursul anterior sau adresarea, atât auditoriului, cât şi unei persoane concrete, însă
această adresare nu este o invitaţie de a formula un răspuns, ci un mod de a stabili contactul. În
acest sens, spre deosebire de Bahtin şi în linia lui Iakubinski, considerăm drept constitutivă
pentru un text dialogic, spre deosebire de unul monologic, nu referirea la utilizările anterioare ale
limbajului – în acest sens, orice discurs este dialogic – ci oferirea posibilităţii unui răspuns,
deschiderea spre un răspuns imediat, absentă aici. Reacţia de răspuns a venit în următorul discurs
[25], cel al lui Paul B. (numele a fost modificat, la rugămintea persoanei în cauză), deja în
absenţa primului locutor:
1 Paul: Doamnelor şi domnilor,
2 îi greu să iei cuvântul
3 după un discurs poli=tic
4 atât de coerent.. ca al domnului..
5 Dabija
6 şi=
7 în care=
8 sigur că= în mod... raţional
9 îi îi îi dai dreptate=
10 discurs de bun simţ.
După adresarea iniţială – mai formală decât cea din discursul scriitorului Nicolae Dabija
– urmează o raportare dialogică la discursul acestuia, cu funcţia de „scuze” pentru dificultate şi
pentru diferenţa de discursul precedent; este o raportare dialogică in absentia – Nicolae Dabija
plecase imediat după aplauzele auditoriului, deci acest răspuns este dialogic doar în sens
bahtinian, asigurând legătura între două intervenţii discursive absolut diferite, legate în mod
accidental: putem presupune că fiecare locutor îşi pregătise discursul din timp. Aşadar, este
vorba mai curând de o reacţie la situaţia creată, sau chiar la aşteptările publicului (care, după
aplauzele furtunoase, e clar că îşi dorea un discurs de acelaşi gen cu cel care tocmai se
127

încheiase). Am putea consacra un studiu întreg meta-comentariilor iniţiale din acest tip de
discursuri – cu funcţii precum „scuze”, „mulţumire”, „rugăminte”, „poziţionare a propriului text
în raport cu alte texte”, care au, în principiu, intenţia de a pregăti auditoriul pentru o receptare
„adecvată” a ceea ce urmează. Dificultatea de care vorbeşte locutorul nu este o simplă tehnică
retorică; e probată de ezitările, falsele starturi, repetările automate ale unui orator altfel coerent.
În afară de aceasta, accentuarea cuvântului „politic” din intervenţia (3) are funcţia de a diferenţia
propriul discurs de cel al locutorului anterior: „dacă discursul domnului Dabija era unul politic,
al meu nu va fi aşa”:
11 Ă=
12 acuma DIPLOMATUL Paul B.
13 trebuie să=
14 aibă grijă
15 ce spune (râde) la unirea Basarabiei.
În acest context, accentuarea cuvântului „diplomatul” sugerează că indiferent de propriile lui
convingeri, locutorul va vorbi în altă cheie decât oratorul precedent. În plus, ca strategie
discursivă, accentuarea propriilor situaţii dificile are funcţia de a genera simpatie în cadrul
publicului destinatar, căruia i se adresează în continuare, conştient în mod acut de conflictul
dintre aşteptările publicului şi exigenţele funcţiei pe care o deţine, mai ales că discursurile sunt
înregistrate:
16 Sânteţi= astăzi
17 şi vorbesc într-un fel DINCOLO de cei din sală
18 de-aicea, nu
19 ca dovadă c-avem=
20 microfonul Vocii Basarabiei
21 ă=
22 în faţa noastră,
23 sânteţi o=
24 ..o comunitate politică= complexă.
25 Unii dintre dumneavoastră
128

26 e clar că priviţi cu simpatie
27 data.. de douăzeci şi şapte martie,
28 dar din cauza unei.. istoriografii OTRĂVITE
29 ă= timp de zeci de ani
30 ă= sunt alţii care poate
31 ă= privesc altfel domnul Negru a..
32 evocat, nu
33 această istoriografie care-a încercat să
34 DENIGREZE acest ă= moment istoric.
Observăm aici o strategie discursivă radical diferită de cea a primului orator; dacă
Nicolae Dabija, după rugămintea iniţială de a i se permite să plece mai devreme, a început „în
forţă”, referindu-se la cunoaşterea comună cu auditoriul şi la evenimentul istoric căruia îi era
consacrată conferinţa, Paul îşi expune propria vulnerabilitate, propriile ezitări (prezente şi la
nivel de exprimare), posibila noncoincidenţă dintre discursul lui şi aşteptările destinatarilor;
înainte de a se referi la evenimentul istoric al Unirii, se referă la situaţia prezentă de comunicare
– prezenţa microfonului unui post de radio (şi a reportofoanelor, inclusiv al nostru) care
marchează faptul că ceea ce se vorbeşte va fi transmis mai departe şi judecat şi de un alt public,
iar un diplomat trebuie să fie extrem de atent în aceste contexte. Locutorul continuă adresându-i-
se, în intervenţiile (23-27), publicului prezent în faţa lui şi arătând că este conştient de aşteptările
şi simpatiile acestuia; în acelaşi timp, a prezenta lucrurile în mod categoric înseamnă a neglija
sensibilităţile unui alt public, acei „alţii” din intervenţia (30) care, din cauza „unei istoriografii
otrăvite” (cuvântul otrăvite fiind accentuat, ca mod de a sugera că e un calificativ pe care
locutorul şi-l asumă, fiind de acord cu sentimentul general al sălii) „privesc altfel” la „momentul
istoric” în cauză. Apoi, locutorul continuă să se raporteze la discursul anterior:
35 Aş reţine din=
36 ceea ce-a spus domnul=
37 Dabi=ja
38 ă= faptul că
39 dincolo.. de deziderate naţionale
40 sau PROIECTE politice naţionale, nu
129

41 acela de-a întemeia un stat cât mai mare,
42 pornind de la..
43 caracterul ETNIC al unei=... comunităţi într-un teritoriu dat
44 dincolo deci de acest ă= proie=ct
45 douăşapte martie este=
46 un act SALVATOR
47 pentru o generaţie şi bun..
48 poate pentru o bună parte din=..
49 destinul.. acestui teritoriu.
În acest set de intervenţii discursive, locutorul prezintă o reformulare şi recontextualizare
a discursului locutorului anterior; este cazul tipic bahtinian de referinţă la discursul celuilalt, în
care cuvintele celuilalt şi mesajul lui sunt încorporate şi „retopite” într-un discurs propriu (cf.
Бахтин, 1975), rămânând totuşi ale celuilalt.
Generalizând pe baza acestor exemple, putem concluziona că raportarea dialogică la
textul anterior (Ioan Petrovici sau Ivan Bodiul, în cazul discursului lui Nicolae Dabija şi Nicolae
Dabija însuşi în cazul discursului lui Paul), adresarea unui auditoriu şi implicarea lui prin
întrebări retorice sau prin formulări care demonstrează că-i recunoaştem aşteptările nu
transformă un text predominant monologic în unul dialogic; această funcţie o au răspunsurile
neaşteptate ale celuilalt, suprapunerile, întreruperile, exprimarea reacţiei faţă de ceea ce spunem,
în absenţa cărora avem de-a face cu un text monologic, desfăşurat în baza unei strategii
intenţionate de locutor, fără coparticiparea destinatarului, decât în cazurile în care i se atribuie un
rol formal.
130

3.3. Textul monologic ca produs: macrostructura monologului scris
Vorbirea, atât cea dialogică, cât şi cea monologică, predispun, prin natura lor, la o
interpretare în primul rând ca activitate, fiind percepută ca ceea ce este primar în limbaj: „În
toate cercetările care încearcă să pătrundă esenţa vie a limbii vorbirea ca atare este singura care
trebuie gândită ca fiind ceva adevărat şi primar. Fărâmiţarea în cuvinte şi reguli este doar o
cârpăceală lipsită de viaţă a analizei ştiinţifice” [16, p. 83], perspectivă reluată şi amplificată de
Coşeriu). În acest sens, orice reflecţie care îşi propune să arunce lumină asupra funcţionării
limbajului ar trebui să pornească anume de la cazuri concrete de utilizare a limbajului, fapt
remarcat şi teoretizat atât în filosofia limbajului obişnuit [31], cât şi în abordările contemporane
în lingvistică, aplicate în lucrarea de faţă.
Totuşi, lingvistica, în cea mai mare parte a ei, a fost fascinată de milenii în primul rând de
textele scrise şi de sistemele de reguli ce pot fi deduse din acestea. Textul scris apare ca o formă
derivată a vorbirii orale, ca o formă de comunicare in absentia şi mediată. Nu dorim să ne oprim
aici asupra ontologiei textului scris – ar trebui un volum enorm pentru o asemenea analiză, care
să includă evaluarea reflecţiilor despre scriere ale majorităţii figurilor centrale ale culturii
europene, de la Platon la Derrida – decât în măsura în care ea ne poate servi pentru formularea
mai clară a unei metodologii de analiză ce să reflecte trăsăturile lui specifice.
Unei priviri fenomenologice, textul scris i se prezintă ca o unitate, comprimată în spaţiu, în
timp ce vorbirea orală este desfăşurată în timp; textul scris este ceva ce a fost deja produs, deja
terminat (chiar dacă, eventual, pot urma şi alte părţi), în timp ce vorbirea orală este ceva ce se
desfăşoară în prezent şi la care poţi participa şi tu; vorbirea este un proces în care sunt prezente
disfluenţe, pauze, întreruperi – ale locutorului însuşi sau ale destinatarului – în timp ce textul ni
se prezintă ca ceva întreg şi coerent, chiar dacă nu putem spune la moment în ce constă coerenţa
lui. În acest sens, nu este de mirare că diferenţa monologic / dialogic cu care operăm în această
lucrare a fost considerată ca fiind derivată (sau analogă cu) cea oral / scris.
Oprindu-se asupra textelor scrise, iniţial ca demers interpretativ, apoi şi normativ, filologia
a găsit mai uşor să le separe în „propoziţii” cu subiect şi predicat, care reflectă un gând complet
sau în „fraze” ce reprezintă concatenări de asemenea propoziţii, apoi să fixeze limita analizei
lingvistice la frază, pentru că textele scrise pot fi supuse uşor unui asemenea gen de
„dezmembrare”, adică... analiză. După cum am observat în paragrafele precedente, vorbirea orală
are alte criterii de structurare – în unităţi intonaţionale, concatenate pentru a dezvolta o idee sau o
131

temă pe care locutorul doreşte s-o desfăşoare, şirul cărora poate fi întrerupt de un alt locutor în
cazul vorbirii dialogice sau urmărit împreună cu locutorul în cazul vorbirii monologice.
Pornind de la aceste considerente, vom oferi, în cele ce urmează, o analiză a unui text
monologic scris, încercând să discernem, în „produsul” pe care îl avem în faţa ochilor,
„procesul” care l-a generat.
În lingvistica contemporană, au fost formulate mai multe abordări destinate în mod special
analizei monologurilor scrise, una dintre cele mai complexe şi complete fiind teoria structurii
retorice [cf. 67], care manifestă totuşi aceeaşi limitare – textul este privit doar ca produs. În
măsura în care am avut acces la literatura de specialitate, singura abordare concepută strict
pentru analiza textului monologic (permiţând evidenţierea trăsăturilor specifice anume lui) şi
care, în același timp, să ţină cont de caracterul procesual al producerii limbajului este cea
prezentată de Sinclair [cf. 82].
Conform cercetătorului britanic, structura este necesară unui text deoarece „nu putem
spune totul dintr-o dată”. În acest sens, în navigarea noastră prin text, ca cititori, ne aşteptăm ca
fiecare propoziţie să ne ghideze în interpretarea celei care urmează după ea sau a celei
precedente; atunci când citim două propoziţii care urmează una după alta, ne aşteptăm ca între
ele să existe o anumită legătură (cerinţă formulată de lingvistica textuală ca unul dintre cele șapte
standarde ale textualităţii şi numită coeziune; pentru interpretarea clasică, [cf. 33]). Coerenţa
textului ca relaţie dintre propoziţii este asigurată, pe de o parte, de operatorii logici – pentru că,
aşadar, dat fiind că etc. – şi, pe de altă parte, de markerii discursivi sau „semnalele interactive” –
ei, şi, vezi, ştii etc., care, după Sinclair, au funcţii similare.
Ipoteza centrală a lui Sinclair este că un text este interpretat segment-cu-segment, în acelaşi
mod în care este interpretat şi limbajul oral, acest fapt fiind cel care impune şi o anumită
structură textului ca ansamblu şi o anumită funcţie fiecărei propoziţii în parte: „Detaliile
organizării textului susţin viziunea că fiecare propoziţie nouă preia rolul de stare a textului şi,
prin urmare, propoziţia anterioară îşi pierde acest rol [...] fiecare propoziţie nouă o încapsulează
pe cea precedentă printr-un act de referinţă. Referindu-se la întreaga propoziţie precedentă, o
propoziţie nouă o utilizează ca parte a temei textului. Acest fapt îi elimină funcţia discursivă,
lăsând numai sensul pe care l-a creat ea.” [82, p. 83].
În general, atunci când această încapsulare nu este explicită, există un mod în care autorul
o sugerează, deşi nu este obligatoriu: nu putem aştepta ca toate textele să fie coerente şi coezive
sau să înţelegem în ce mod sunt coerente/coezive toate textele pe care le citim. Dacă acceptăm
132

această ipoteză, atunci modelul de structurare a unui text devine foarte atractiv: a doua propoziţie
se referă la prima şi o înglobează, a treia se referă la a doua şi o înglobează şi tot aşa până la
ultima propoziţie, care înglobează, în cele din urmă, întregul text, fiind o prezentare a acestuia
într-o formă discursivă adecvată unei anumite funcţii. Acest model poate servi ca bază pentru
conceptualizarea coerenţei şi furnizează o nouă interpretare a coeziunii: la nivelul ei clasic, cel
lexical, se adaugă coeziunea la nivelul unor enunţuri întregi. În acelaşi timp, acesta este şi
punctul slab (asumat) al acestui gen de analiză: după cum am observat în paragraful anterior,
anume analiza coeziunii la nivel de „cuvânt-cu-cuvânt” ne-a permis să identificăm strategiile
discursive monologice bazate pe repetiţie. Totuşi, Sinclair ar argumenta că, în acest caz, nu este
vorba de referinţa la un cuvânt anterior, ci la un element semantic, un element al ceea ce a
devenit deja, în urma lecturii unei părţi din text, parte din cunoaşterea comună. În plus, el
rezervează pentru reformulările/reluările care stabilesc legătura între două enunţuri termenul de
„ecou verbal”.
În orice caz, dacă analiza structurală în varianta propusă de Sinclair ni s-ar părea
nesatisfăcătoare pentru scopurile noastre imediate ca cercetători, nimic nu ne împiedică să mai
facem o analiză, în termenii mai „umanişti” de desfăşurare a temelor / subtemelor, conform
metodologiei de analiză a discursului expusă în paragrafele anterioare. În plus, o asemenea
abordare, ce percepe drept punct central al monologului încercarea de a „totaliza” sensurile,
caracterizează, poate chiar fără să vrea, ambiţiile „totalizatoare” ale discursului monologic,
identificate de Bahtin şi de Levinas.
În orice caz, Sinclair identifică trei tipuri majore de coeziune / coerenţă: încapsularea deja
caracterizată, prospecţiunea (strategie de anticipare a unei sintagme ulterioare, percepută nu ca
„referire înapoi” la o sintagmă anterioară; o asemenea abordare dă mai bine seama de caracterul
ierarhic şi secvenţial al textului) şi suprapunerea (reformularea unui enunţ anterior în enunţul
următor, care „duce înainte” textul, preluând aceeaşi funcţie). Cercetătorul identifică două tipuri
de încapsulare: logică (cu ajutorul conectorilor sau elipsei) şi deictică (cu ajutorul deiciticelor).
Am ales pentru analiză un text relativ scurt, de pe blogul Vladei Ciobanu [2]. Am introdus,
conform metodei de analiză propuse de Sinclair, numerotarea fiecărui alineat şi, respectiv, a
fiecărui enunţ din cadrul acestor alineate. Iată textul:
Adevărul istoric
1. Îmi place sintagma de adevăr istoric, îmi amintește oarecum de Winston în sumbrul Minister
al Adevărului rescriind istoria, creând eroi sau eliminând persoane din viața publică. 1.2 A
133

escrie istoria nu este dificil, trebuie doar să te joci cu arhivele. 1.3 Bunăoară, cum făceau
subordonații lui Stalin, ștergeau atent din fotografiile de grup, persoanele căzute în dizgrație.
2.1 Istoria este relativă. 2.2 A se apăra, a cotropi, a fi dușman sau a fi aliat, toate sunt relative.
2.3 Istoria înseamnă relații între oameni, nu cifre, de aceea totul este altfel. 2.4 Mai complicat.
2.5 Subiectiv.
3.1 Dincolo de aspectele emotive alte studierii istoriei, este partea tehnică. 3.2 În liceu,
întotdeauna la Istoria Românilor eram cu un secol în urma Istoriei Universale (paradoxal, nu?) și
cam dificil legam unele evenimente de celelalte.
4.1 Istoria este relativă. 4.2 În manualele de istorie vom avea texte frumoase despre cel mai tânăr
primar al Chișinăului, nimic despre sistemul defectuos din Primărie, nimic despre membrii
corupți ai echipei; în manualele de istorie vom avea povești despre pragmaticul, tehnocratul și
muncitorul premier, dar nimic despre contrabandă și furatul nerușinat de la popor; în manualele
de istorie vom avea descrise tentativele eșuate de alegere a președintelui, dar nimic despre
jocurile dintre ei sau despre jenantul veșnic candidat. 4.3 Ori vom avea povești despre epoca de
aur de opt ani, urmați de anarhia de X ani.
5.1 Istoria este relativă. 5.2 O revoltă poate însemna un Mark Tkaciuk care organizează toate
grupurile pro-românești, îi provoacă și îi îndeamnă să distrugă Președinția sau poate însemna un
Chirtoacă și Filat care împart iarbă și bani, tot îndemnând tineretul să distrugă.
6.1 De aceea, sintagmele despre adevăr istoric sunt expirate și banale.
7.1 P.S. Citiți și ascultați atent, istoria va rămâne neschimbată, sper că va fi mai puțin plină de
patos (doar are pretenții de știință, nu?) și va fi integrată cu evenimentele din istoria universală
(dacă tot vrem să ne integrăm).
8.1 *Iată și video care l-am mai postat de vreo câteva ori, de data aceasta e despre căutarea
adevărului istoric:
(După alineatul 8.1, era inclus un link la un clip de pe youtube, coloana sonoră fiind Bolero de
Maurice Ravel: http://www.youtube.com/watch?v=OCiQ6d8duHQ&feature=player_embedded –
n.n.)
În urma analizei pe care am efectuat-o, am identificat în text toate tipurile principale de relaţii
textuale descrise de Sinclair, cu excepţia subtipului „încapsulare deictică”, specific mai mult
textelor narative decât celor argumentative.
Prezentăm în continuare, în tabelul 2, rezultatele analizei, cu unele comentarii.
134

Nr. p.
Tipul de legătură
Coerenţă cu
propoziţia
Tabelul 2. Analiza macrostructurilor textului monologic
Comentarii
1 ecou verbal 1.2 reluarea sintagmei „rescriind istoria” ca „a rescrie
istoria”
1.2 încapsulare logică 1.3 conectorul „bunăoară” din 1.3 poziţionează restul
enunţului ca exemplificare a „jocului cu arhivele”
din 1.2
1.3 încapsulare logică 2.1 2.1 pare a fi concluzia dedusă din alineatul 1: dacă
istoria poate fi rescrisă uşor (cum sugerează 1.2),
atunci istoria pe care o cunoaştem noi este una
relativă
2.1 suprapunere 2.2 „A se apăra, a cotropi, a fi dușman sau a fi aliat” din
2.2 explicitează „istoria” din 2.1
2.2 încapsulare logică 2.3 tipurile de evenimente istorice enumerate în 2.2 sunt
„relaţii între oameni”
2.3 încapsulare logică 2.4 elipsă: „Totul este...”
2.4 încapsulare logică
ecou verbal
2.5 elipsă: „Totul este...”; este vorba de elipsa unei
posibile anafore
2.5 încapsulare logică 3.1 contrast. Partea „tehnică” este pusă în contrast cu cea
emotivă, adică „subiectiv”-ul din 2.5
3.1 prospecţiune 3.2 este elidată o sintagmă, cea mai simplă variantă fiind
3.2 ecou verbal
încapsulare logică
„Partea tehnică e că...”
4.1 se reia textual 2.1, ca o generalizare a conţinutului
expus deja în text
4.1 încapsulare logică 4.2 4.2 este o exemplificare / explicitare a 4.1
4.2 încapsulare logică 4.3 4.3 reprezintă o alternativă a 4.2
4.3 ecou verbal
încapsulare logică
5.1 se reia textual 2.1, ca o generalizare a conţinutului
expus deja în text
5.1 încapsulare logică 5.2 exemplificare, pe acelaşi model ca şi relaţia dintre
135

4.1 şi 4.2
5.2 încapsulare logică 6.1 concluzie; conectorul logic „de aceea” introduce o
concluzie a întregului text de până acum
6.1 încapsulare logică 7.1 generalizare a întregului text
8.1 enunţ fragmentar în raport cu restul textului; legătura
este asigurată de ecoul verbal exprimat prin sintagma
„adevărului istoric”, care reprezintă tema întregului
text
O asemenea analiză permite caracterizarea relaţiilor textuale stabilite între diferite
enunţuri, demonstrând elocvent o caracteristică esenţială a textului monologic: coerenţa dictată
de intenţia autorului şi realizată fără participarea altor locutori. Totodată, ea ne atrage atenţia
asupra caracterului „totalizant” al textului monologic: fiecare enunţ cumulează sensurile
enunţurilor anterioare, eventual prefigurând enunţurile următoare. Nu există ezitări sau
întreruperi, textul monologic fiind, în acest caz, şi „monolit”.
Analiza confirmă şi ipoteza de pornire a lui Sinclair: într-adevăr, fiecare enunţ reprezintă,
la un moment dat, „centrul” textului monologic scris, înglobând sensurile tuturor enunţurilor
anterioare; într-un mod similar, o unitate intonaţională reprezintă, în cazul conversaţiei şi al
monologului oral, „centrul” asupra căruia se focusează locutorul.
Totuşi, această abordare nu este lipsită de limitări: o analiză de tipul celei din paragrafele
anterioare ar putea da seama mai bine de ironia enunţului 1.1, mai ales raportată la 6.1, care
justifică şi enunţul 8.1, aparent nelegat cu restul textului, precum şi de strategiile discursive
bazate pe reluare anaforică şi pe enumerare (în special „Istoria este relativă” – laitmotivul
textului – sau repetiţia anaforică introdusă de „nimic” în 4.2). Totuşi, toate aceste aspecte sunt de
ordin microstructural. Un alt aspect neglijat de această analiză este construcţia identitară a
autorului. Dar nu putem cere ca o singură metodă să ne arate absolut tot ce se întâmplă într-un
text.
În orice caz, concluzia ce se impune la sfârşitul acestui paragraf este că un text monologic
poate fi analizat atât la nivel macrostructural, cât şi microstructural, ambele tipuri de analiză
putând scoate în lumină diverse aspecte ale lui.
136

3.4. Concluzii la capitolul 3
1. Dialogicitatea și monologicitatea reprezintă doi termeni extremi ai unui continuum.
2. Dialogicitatea este o trăsătură caracteristică și textului monologic.
3. Textul monologic se caracterizează prin faptul că aparține unui singur locutor și este
închis pentru întreruperi sau continuări din partea destinatarului. Apariția acestora este
contingentă.
dialogic.
4. În textul monologic pot fi prezente imitări ale unor strategii discursive specifice textului
5. Ca produs, textul monologic poate fi caracterizat prin „totalizare”: fiecare secvență
înglobează sensul secvenței precedente. Acesta este modul în care se stabilește coerența la
nivelul textului monologic.
137

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
În urma analizei efectuate în prezenta lucrare, putem formula o serie concluzii, generalizări şi
recomandări de bază.
Concluzii:
1. Cea mai adecvată metodă pentru analiza limbajului în uz este analiza discursului, în variatele
ei forme.
2. Limbajul în uz se poate manifesta fie în mod dialogic, fie în mod monologic.
3. Monologul și dialogul pot fi interpretate fie ca tipuri ideale ale unor intenții comunicative, fie
ca structuri actualizate în utilizarea limbajului.
4. Există două mari grupuri de teorii despre dialog: concepţiile extinse asupra dialogului (cazul
paradigmatic fiind cea a lui Mihail Bahtin) şi concepţiile restrictive asupra dialogului (cazul
paradigmatic fiind Martin Buber). Fiecare dintre aceste concepţii poate beneficia de pe urma
celorlalte, care oferă noi perspective şi deschideri.
5. Forma primară a limbajului este cea dialogică; textele monologice sunt o formă derivată a
textului dialogic, păstrând mereu un anumit grad de dialogicitate.
6. Trăsăturile proprii oricărui text, indiferent dacă e vorba de unul dialogic sau monologic, sunt
faptul de a fi adresat cuiva şi faptul de a apărea într-un context determinant.
7. Transcrierea unei conversații este un instrument suficient de util pentru analiza acesteia.
Totuși, orice transcriere pornește de la anumite presupoziții, care necesită a fi explicate. Nu
există o metodă unică, ce să ne permită să identificăm toate trăsăturile unui text dialogic sau
monologic; într-o anumită măsură, fiecare metodă îşi creează propriul ei obiect, obligându-ne să
acordăm atenţie unui set de fenomene şi să neglijăm un alt set. Analiza discursului, ca „familie”
de metode diferite, dar cu orientare similară, este totuşi cea mai eficientă abordare în acest sens.
8. Dialogul pe viu are un caracter procesual, fiind desfășurat de către participanți, în funcție de
interesele, dorințele, așteptările, schemele comunicative ale fiecăruia.
9. În analiza dialogului, diferite tehnici și abordări ne pot evidenția diferite aspecte, cele
fundamentale fiind macrostructurile și microstructurile unui text dialogic.
10. Macrostructurile semantice sunt determinate de relația dintre tema unui fragment din dialog
și tema globală a dialogului respectiv.
11. Macrostructurile pragmatice sunt determinate de intențiile comunicative ale participanților.
138

12. Microstructurile sunt determinate de caracterul „deschis” al dialogului. În cazul unei
interacțiuni dialogice, rămâne mereu validă posibilitatea întreruperii, continuării, introducerii
unei teme noi de către oricare dintre participanți.
13. Sub aspect microstructural, transcrierea unei conversații față în față și a uneia pe chat nu
prezintă diferențe radicale. Aceste diferențe nu se manifestă nici la nivel de macrostructuri.
14. Conversația orală sau scrisă diferă radical de dialogul prezentat / imaginat în textele literare.
În literatură, se neglijează multiple aspecte, iar replicile „vocilor” sau personajelor sunt
subordonate intenției autorului.
15. Trăsătura fundamentală pentru un dialog este deschiderea fiecărei replici spre a fi continuată;
în acest sens, fiecare replică îşi aşteaptă răspunsul sau continuarea, iar fiecare participant este
tentat să adauge ceva nou, fie şi faptul acordului cu locutorul precedent. Această observaţie este
opusă definiţiei bahtiniene a dialogului, conform căreia aspectul constitutiv pentru dialog este
raportarea intervenţiei discursive proprii la o intervenţie discursivă anterioară. Or, această
trăsătură este prezentă şi în cazul unui text monologic. Alte trăsături fundamentale pentru un text
dialogic sunt prezenţa întreruperilor, suprapunerilor dintre intervenţiile discursive ale locutorilor,
desfăşurarea unei teme prin co-participarea locutorilor.
16. Trăsătura fundamentală pentru un text monologic este faptul că locutorul îl consideră
complet şi nu aşteaptă nicio reacţie de răspuns imediat din partea destinatarului. În acest sens,
apariţia unui răspuns este contingentă şi nu afectează deloc caracterul monologic al textului. În
plus, într-un text monologic o temă este desfăşurată de către un singur locutor, fără co-
participarea altora.
17. Prezenţa acestor trăsături fundamentale, presupunând că locutorul este conştient de ele, face
ca într-un text să predomine intenţia dialogică sau intenţia monologică, indiferent de forma de
dialog sau monolog pe care o are textul (de exemplu, o scrisoare este dialogică prin intenţie).
18. Într-un monolog pot exista strategii dialogice (sau mimarea dialogului), iar într-un dialog pot
exista tranşe extinse, care utilizează strategii de expunere specific monologice.
Recomandări:
1. Analizele de genul celor efectuate în prezenta teză pot fi aprofundate pentru a caracteriza stilul
conversaţional al diferitor locutori.
2. Pentru tipologizarea dialogurilor şi monologurilor, este necesară crearea unui corpus extins de
texte produse spontan – conversaţii şi monologuri – care să fie analizate de o echipă
139

interdisciplinară de cercetători, pornind de la criterii comune. În acest sens, este binevenită
introducerea în universităţi a unor cursuri de analiză a discursului.
3. Analiza textului dialogic / monologic cu mijloacele analizei discursului poate fi utilă pentru
specialiști ce aparțin diferitor discipline – nu doar filologie, ci și filosofie sau psihologie; o
asemenea analiză permite evidențierea unor aspecte ce sunt trecute cu vederea de metodele
specifice acestor discipline, dar care sunt importante pentru sensul textului studiat sau pot pune
în lumină unele trăsături ale autorului lor.
4. Analiza atentă a unor discursuri (monologice) eficiente poate servi ca punct de pornire pentru
elaborarea unui nou tip de retorică – a unor sugestii normative pentru elaborarea unui discurs
eficient.
140

BIBLIOGRAFIE
1. Buber, M. Eu şi Tu. Bucureşti: Humanitas, 1992. 166 p.
2. Ciobanu, V. Adevărul istoric. 2011. http://vladaciobanu.com/2011/08/11/adevrul-
istoric/ (vizitat 11.08.2011)
3. Condrea. I. Curs de stilistică. Chișinău: CEP USM, 2008. 196 p.
4. Constantinovici, E ș.a. Teoria textului: termeni cheie. Chișinău: Academia de
Științe, 2011. 221 p
5. Cosmescu, A. Abordări actuale în analiza discursului. În: Buletin de lingvistică,
2010, nr. 11.
71
94-105
6. Cosmescu, A. Analiza semantică a discursului. În: Philologia, 2010, nr. 3-4, p. 64-
7. Cosmescu, A. Macrostructuri ale textului dialogic. În: Philologia, 2011, nr. 3-4, p.
8. Dascălu Jinga, L. Corectarea şi autocorectarea în conversaţia spontană. Bucureşti:
Editura Academiei Române, 2002. 153 p.
9. Dascălu Jinga, L. , Pop, L. Dialogul în româna vorbită. Bucureşti: Editura Oscar
Print. 2003. 320 p.
10. Dascălu Jinga, L. Pauzele și întreruperile în conversația românească actuală.
București: Editura Academiei Române, 2006. 240 p.
11. Dragomir, A. Crase banalităţi metafizice. Bucureşti: Humanitas, 2008, 270 p.
12. Dîrul A. Dialogul şi rolul lui stilistic. În: Particularităţile lingvistice şi stilistice ale
prozei moldoveneşti contemporane, Chişinău: Ştiinţa, 1978, 187 p.
13. Gavrilov A. Metalingvistica sau dialogistica enunţului. În: Revista de lingvistică
şi ştiinţă literară, 2005, nr. 1-3. p. 23-32
14. Grati, A. Cuvântul celuilalt. Dialogismul romanului românesc. Chișinău: S.C.
Profesional Service SRL, 2011. 332 p.
15. Grati A. Romanul ca lume postbabelică: despre dialogism, polifonie, heteroglosie
şi carnavalesc. Chişinău: Gunivas, 2009. 259 p.
16. Humboldt, W. Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra
dezvoltării spirituale a umanităţii. Bucureşti: Humanitas, 2008. 425 p.
17. Ionescu-Ruxăndoiu, L. Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o
pragmatică a românei vorbite. Bucureşti: ALL Universitar, 1999. 128 p.
141

18. Ionescu-Ruxăndoiu, L. Naraţiune şi dialog. Elemente de pragmatică a textului
literar. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1991. 184 p.
19. Novac, R. La douăzeci de ani. 2001.
http://www.youtube.com/watch?v=udqOqcm27lg (vizitat 14.04.2010).
2003. 76 p.
20. Novac, R. ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri. Bucureşti: Vinea,
21. Platon. Opere complete. Vol. 4. București: Humanitas, 2001, 413 p.
22. Rovenţa-Frumuşani, D. Analiza discursului: ipoteze şi ipostaze. Bucureşti:
Tritonic, 2004. 287 p.
472 p.
23. Tonoiu, V. Dialog filosofic şi filosofie a dialogului. Bucureşti: Ştiinţifică, 1997.
24. Transcrieri. 27 martie. Discurs 1. 2011 (http://transcrieri.posterous.com/27-
martie-discurs-1, vizitat la 25 noiembrie 2012)
25. Transcrieri. 27 martie. Discurs 2. 2011 (http://transcrieri.posterous.com/27-
martie-discurs-2, vizitat la 25 noiembrie 2012).
26. Transcrieri. Beatrice, Corneliu, Olga și Alex. Conversație. 2010
(http://transcrieri.posterous.com/beatrice-corneliu-olga-si-alex-conversatie, vizitat la 25
noiembrie 2012).
27. Transcrieri. Conversație Alex și Ioana. 2011.
(http://transcrieri.posterous.com/alex-si-ioana, vizitat la 25 noiembrie 2012).
28. Transcrieri. Conversație cu Ian. 2008
(http://transcrieri.posterous.com/conversatie-cu-ian, vizitat la 25 noiembrie 2012).
29. Transcrieri. Conversație între Cristian și Adi. 2010.
(http://transcrieri.posterous.com/conversatie-intre-cristian-si-adi, vizitat la 25 noiembrie 2012).
30. Transcrieri. Transcriere Ran și Autumn. 2009.
(http://transcrieri.posterous.com/transcriere-ran-si-autumn, vizitat la 25 noiembrie 2012).
31. Wittgenstein, L. Cercetări filozofice. Bucureşti: Humanitas, 2004. 410 p.
32. Baraldi, C. ș.a. Dialogue in Intercultural Communities. Amsterdam: John
Benjamins Publishing Company, 2009. 277 p.
33. Beaugrande, R. A, Dressler, W. Introduction to Text Linguistics. 1981.
http://beaugrande.com/introduction_to_text_linguistics.htm (vizitat 14. 04. 2010)
34. Bhatia, V. Worlds of Written Discourse: A Genre-Based View. London:
Continuum, 2004. 248 p.
142

35. Blanchot, M. The Space of Literature. Nebraska: University of Nebraska Press,
1989. 279 p.
36. Bohm, D. On Dialogue. London: Routledge, 1996. 101 p.
37. Buber, M. Dialogue. În: Buber, M. Between Man and Man. London: Routledge,
2002. p. 1-45.
38. Caviola, H. The Rhetoric of Interdisciplinarity. În: Heusser, M. ş.a. Text and
Visuality: Word and Image. Amsterdam: Rodopi, 1999, p. 45-56.
39. Chafe, W. Discourse, Consciosness and Time. Chicago: The University of
Chicago Press, 1994. 327 p.
40. Chafe, W. Some Thoughts on Schemata. 1975.
http://acl.ldc.upenn.edu/T/T75/T75-2019.pdf (vizitat 14. 04. 2010)
41. Chafe, W. The Analysis of Discourse Flow. În Schiffrin, D., Tannen, D.,
Hamilton, H. E. (coord.), The Handbook of Discourse Analysis. Oxford: Blackwell, 2001, p.
673-687.
42. Coulthard, M. ș.a. Advances in Spoken Discourse Analysis. London: Routledge,
1992. 272 p.
43. Davies, A. ș.a. Handbook of Applied Linguistics. Oxford: Blackwell, 2004. 888 p.
44. Dijk, T. Semantic Discourse Analysis. 1985.
http://www.discourses.org/OldArticles/Semantic%20discourse%20analysis.pdf (vizitat 14.
04.2010
45. Dolon, R. ș.a. Analysing Identities in Discourse. Amsterdam: John Benjamins
Publishing Company, 2008. 204 p.
46. Drout, M. A Way With Words: Writing, Rhetoric, Persuasion. 2006.
http://www.rbfilm.com/courses_pdf/UT086.pdf (vizitat 14. 04. 2010).
47. Duranti, A. The Audience as Co-Author. În: Text, 1986, nr. 6(3), p. 239-247.
48. Fairclough, N. Global Capitalism and Critical Language Awareness. 1999.
http://eprints.lancs.ac.uk/8546/1/la0080071.pdf (vizitat 14. 04. 2010).
49. Fiala, A. Tolerance and the Ethical Life. New York: Continuum, 2005, 194 p.
50. Georgakopolou, A. The Other Side of the Story: Towards a Narrative Analysis of
Narratives-in-Interaction. În: Discourse Studies, 2006, nr. 8(2), p. 235-257.
51. Henning, J. The Art of Discussion Based Teaching. Opening Up Conversation in
the Classroom. New York: Routledge, 2008. 226 p.
143

52. Heshusius, L. Listening to Children: "What Could We Possibly Have in
Common?". From Concerns with Self to Participatory Consciousness. În: Theory into practice,
nr. 43(2), 1995, p. 117-123.
53. Hutchby, I., Tanna, V. Aspects of Sequential Organization in Text Message
Exchange. În: Discourse & Communication, 2008, nr. 2, p. 143-164.
54. Hyland, K. Metadiscourse: Exploring Interaction in Writing. London: Continuum,
2005. 230 p.
55. Janks, H. Critical Discourse Analysis as a Research Tool. 1997.
http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.133.1971&rep=rep1&type=pdf
(vizitat 14. 04. 2010).
56. Jaworski, A. ș.a. The Discourse Reader. London: Routledge, 1999. 602 p.
57. Jorgensen, M., Phillips J. Discourse Analysis as Theory and Method. London:
Sage, 2002. 229 p.
58. Johnstone, B. Discourse Analysis. Oxford: Blackwell, 2008. 336 p.
59. Keevallik, L. Minimal Answers to Yes/No Questions in the Service of Sequence
Organization. În: Discourse Studies, 2010, nr. 12(3), p. 283-309.
60. Krishnamurti, U.G., Mind as Myth. http://www.intuition.org/txt/krishna.htm
(vizitat la 30.05.2010)
61. Leong Ping, A. Talking Themes: the Thematic Structure of talk. În: Discourse
Studies, 2005, nr. 7(3), p. 701-732.
108 p.
62. Levinas E. Existence and Existents. London: Kluwer Academic Publishers, 1988.
63. Liddicoat, A. The Projectability of Turn Constructional Units and the Role of
Prediction in Listening. În: Discourse Studies, 2004, nr. 6, p. 449-469.
64. Lischinsky, A. Examples as Persuasive Argument in Popular Management
Literature. În: Discourse & Communication, 2008, nr. 2, p. 243-269.
65. Maigueneau, D. Analysis of an Academic Genre. În: Discourse Studies, 2002, nr.
4, p. 319-341.
66. Mann, William, Dialogue Macrogame Theory.
http://acl.ldc.upenn.edu/acl2002/DIALOG/pdfs/Dialog024.pdf (vizualizat 6.06. 2011)
67. Mann, W., Thompson, S. Rhetorical Structure Theory: Towards a Functional
Theory of Text Organization. 1988. http://www.cis.upenn.edu/~nenkova/Courses/cis700-
2/rst.pdf (vizitat 14. 04. 2010).
68. Markova, I. Persuasion and Propaganda. În: Diogenes, 2008, nr. 55, p. 37-51.
144

69. Merleau-Ponty, M. The World of Perception. Oxfordshire: Routledge, 2004. 125 p.
70. Mills, S. Discourse. London: Routledge, 1997. 168 p.
71. Morston F., Emerson C. Extracts from a Heteroglossary. În: Macovski, M. ș.a.
Dialogue & Critical Discourse: Language, Culture, Critical Theory, New York: Oxford
University Press, 1997, pp. 256-271.
169 p.
72. Nikulin, D. Dialectic and Dialogue. Stanford: Stanford University Press, 2010.
73. Norrick, N. Conversational Narrative: Storytelling in Everyday Talk.
Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins, 2000. 233 p.
74. O’Connell, D., Kowal, S. Communicating with One Another: Toward a
Psychology of Spontaneous Spoken Discourse. New York: Springer, 2008. 264 p.
75. Phillips, N., Hardy, C. Discourse Analysis: Investigating Processes of Social
Construction. Thousand Oaks: Sage, 2002, 97 p.
131-140.
76. Potter, J. Cognition and Conversation. În: Discourse Studies, 2006, nr. 8(1), p.
77. Pudlinski, C. Doing Empathy and Sympathy: Caring Responses to Troubles
Tellings on a Peer Support Line. În: Discourse Studies, 2005, nr. 7(3), p. 267-288.
78. Renouf, A. ș.a. Corpus Linguistics: Refinements and Reasessments. Amsterdam:
Rodopi, 2009. 462 p.
79. Rouveyrol, L. ș.a. A Linguistic Toolbox for Discourse Analysis: Towards a
Multidimensional Handling of Verbal Interactions. În: Discourse Studies, 2005, nr. 7(3), p. 289-
313.
80. Salkie, R. Text and Discourse Analysis. London: Routledge. 1995. 115 p.
81. Sidorkin, A. Beyond Discourse: Education, the Self, and Dialogue. New York:
State University of New York Press, 1999. 164 p.
82. Sinclair, J. Trust the Text: Language, Corpus and Discourse. London: Routledge,
2004. 212 p.
83. Smith, C. Modes of Discourse: The Local Structure of Texts. New York:
Cambridge University Press, 2003. 320 p.
84. Sperber, D., Wilson, D. Relevance: Communication and Cognition. Oxford:
Blackwell, 1995. 326 p.
85. Stommel, W., Koole, T. The Online Support Group as a Community: A Micro-
Analysis of the Interaction with a New Member. În: Discourse Studies, 2010, nr. 12(3), p. 357-
378.
145

86. Svennevig, J. Other-Repetition as Display of Hearing, Understanding and
Emotional Stance. În: Discourse Studies, 2004, nr. 6, p. 489-516.
87. Tannen, D. Conversational Style: Analyzing Talk Among Friends. New York and
Oxford: Oxford University Press, 2005. 272 p.
88. Tannen, D. 'Don't Just Sit There–Interrupt!' Pacing and Pausing in Conversational
Style. În: American Speech, 2000, nr. 75(4), p. 393-395.
89. Tannen D., Oral and Literate Strategies in Spoken and Written Narratives. În:
Language, 1982, nr. 58(1), p. 1-21.
90. Tannen, D. Talking Voices: Repetition, Dialogue and Imagery in Conversational
Discourse. New York: Cambridge University Press, 2007. 233 p.
91. Tannen, D. The Effect of Expectations on Conversation. În: Discourse Processes,
1978, p. 203-209.
92. Tannen, D. When an Overlap Is Not an Interruption? One Component of
Conversational Style. În: The First Delaware Symposium on Language Studies. Selected Papers,
Newark: University of Delaware Press, 1983, p. 119-129.
93. Wallace, C. 'Reading With a Suspicious Eye': Critical Reading in the Foreign
Language Classroom. În Cook, G. ș.a. Principle and Practice in Applied Linguistics: Studies in
honour of H.G. Widdowson. Oxford: Oxford University Press, 1995. 431 p.
94. Walton, D. Informal Logic: A Pragmatic Approach. Cambridge: Cambridge
University Press, 2008. 366 p.
95. Wee, L. Constructing the Source: Metaphor as a Discourse Strategy. În: Discourse
Studies, 2005, nr. 7(3), p. 363-384.
96. Weigand, E. ș.a. Dialogue and Rhetoric. Amsterdam/Philadelphia: John
Benjamins Publishing Company, 2008. 313 p.
97. Wheatley, M. Turning to One Another. Simple Conversations to restore Hope to
the Future. San Francisco: Berrett-Koehler Publishers Inc., 2009. 182 p.
136 p.
98. Widdowson, H. G. Discourse Analysis. Oxford: Oxford University Press, 2007.
99. Wierzibcka, A. The Concept of Dialogue in Cross-Linguistic and Cross-Cultural
Perspective. În: Discourse Studies, 2006, nr. 8(5), p. 675-703.
100. Wittgenstein, L. On Certainty. http://budni.by.ru/oncertainty.html (vizitat
30.05.2010).
101. Womack, P. Dialogue. London and New York: Routledge, 2010. 164 p.
146

102. Wooffitt, R. Conversation Analysis and Discourse Analysis: A Comparative and
Critical Introduction. London: Sage, 2005. 234 p.
103. Ducrot, O., Todorov, T. Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage.
Paris: Seuil, 1972. 470 p.
104. Martin, É. Thème d'étude, étude de thème. În: Rastier, F. L'Analyse thématique
des données textuelles : l'exemple des sentiments. Paris, 2005. http://www.revue-
texto.net/Parutions/Analyse-thematique/Analyse-thematique.html (vizitat 20.04.2009)
105. Rastier, F. Pour une semantique des textes: questions d’epistemologie. 1996.
http://www.revue-texto.net/Inedits/Rastier/Rastier_Macrosemantique1.html (vizitat 16.10.2011)
106. Бахтин М. Эстетика словесного творчества. Mосква: Искусство, 1979. 415 p.
107. Бахтин М. Вопросы литературы и эстетики: исследования разных лет.
Mосква: Художественная литература. 1975. 504 p.
108. Якубинский, Л. О диалогической речи. 1986.
http://www.philology.ru/linguistics1/yakubinsky-86.htm (vizitat 14.04.2010).
147

.. pauză scurtă
ANEXA 1. CONVENȚII UTILIZATE ÎN TRANSCRIEREA VORBIRII
... pauză tipică (cu durata de jumătate de secundă sau mai mult)
= lungirea vocalei anterioare
, contur intonațional final, care nu marchează totuși sfârșitul enunțului
. contur intonațional final
? contur intonațional interogativ
! contur intonațional exclamativ
MAJUSCULE accentuarea unui cuvânt
[ segment de vorbire ce se suprapune cu alt segment
148

DECLARAȚIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat
sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează
să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Cosmescu Alexandru
05.09.2012
149

Nume, prenume:
Cosmescu Alexandru
Data nașterii:
30 iulie 1985
Studii:
CURRICULUM VITAE
2012: înscris la programul de masterat Civilizație europeană (Marile cărți ale umanității), USM
2011: absolvent al studiilor de doctorat în filologie, AȘM
2010: magistru în filosofie, USM, tema tezei: Dialog și alteritate în discursul filosofiei
contemporane
2008: licențiat în filologie, USM, tema tezei: Interferențe între poetica latină și poetica poeziei
contemporane
Stagii:
2009: participant la un atelier de consiliere filosofică, oferit de Dr. Ran Lahav (Universitatea
Vermont, SUA; Universitatea Haifa, Israel), la USM
2007: participant la un atelier de comunicare nonviolentă oferit de Eva Rambala (Ungaria), UPS
Ion Creangă
2006: participant la atelierul de tehnici de scriere poetică oferit de Adi Urmanov la mănăstirea
Râșca, România
Domenii de interes științific:
lingvistica textului, analiza discursului, filosofia limbajului, practicile dialogice, fenomenologia,
filosofia experienței cotidiene, logica informală
Experiență de muncă:
2010-prezent: cercetător științific la IF al AȘM
2011-2012: asistent universitar la Catedra de filosofie și politologie, ASEM
2009-2010: lector universitar la Catedra de filosofie, USM
Alte activități:
2012: co-formator, alături de Angela Stafii, al unui atelier de lectură critică organizat de Closer
to Oxford Moldova
2012: invitat cu un discurs la TEDx Chișinău: Next Level
2009-2011: organizator al unui atelier de consiliere filosofică în cadrul asociației Art Labyrinth
150

2010: organizator al unui atelier de slow poetry în cadrul proiectului Intervenții poetice,
organizat de asociația tinerilor artiști plastici Oberliht
2009: participant cu un concept de public poetry la proiectul Intervenții3, organizat de asociația
tinerilor artiști plastici Oberliht
2005-2008: moderator al cenaclului literar al Facultății de Litere, USM
2006-2008: redactor-șef al suplimentului studențesc al revistei Contrafort
2006-2008: lecturi de poezie în cadrul performance-urilor grupului HumanZone
2001-2007: autor și realizator al emisiunii Cultura ca necesitate, Radio Antena C
Abilități:
Limbi cunoscute: româna (nativ), engleza (fluent), franceza (satisfăcător), latina (lectură și
traducere)
Abilități interpersonale: comunicare nonviolentă, consiliere filosofică
Publicații reprezentative:
1. Cosmescu, A. Scrierea academică. O perspectivă integrată. Chișinău: Academia de
Științe, 2011. 99 p.
2. Constantinovici E., Varzari E., Cosmescu A., Gherasim A. Teoria textului: termeni cheie.
Chișinău: Academia de Științe, 2011. 221 p
3. Cosmescu, A. Macrostructuri ale textului dialogic. În: Philologia, 2011, nr. 3-4, p. 94-105.
4. Cosmescu, A. Analiza semantică a discursului. În: Philologia, 2010, nr. 3-4, p. 64-71.
5. Cosmescu, A. Coerența și analiza de discurs: analiza tematică. În: ”Filologia modernă:
realizări și perspective în context european”. Materialele colocviului internațional. Chișinău:
Academia de Științe, 2010. p. 178-181.
6. Cosmescu A. Abordări actuale în analiza discursului. În: Buletin de lingvistică, 2010, nr. 11.
7. Cosmescu, A. Practici dialogice în filosofia contemporană. Conferinţa ştiinţifică a
masteranzilor şi doctoranzilor cercetare şi inovare – perspective de evoluţie şi integrare
europeană. Rezumatele comunicărilor, Ştiinţe socioumanistice. Chișinău: USM, 2009.
Premii naționale:
2012: Premiul pentru tineret
Date de contact:
adresa: str. M. Varlaam, nr. 75, ap. 3, Chișinău 2012, R. Moldova.
tel.: 221840; 069590372
email: khoraa@gmail.com; alexandrucosmescu@yahoo.com
151