textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

(decizia nu se ia într-un dialog, ci într-o dezbatere), suspendarea judecăţilor, încercarea
membrilor grupului de dialog de a fi sinceri unii cu alţii şi de a construi, fiecare, bazându-se pe
contribuţia celorlalţi.
Tot aşa cum Bohm opune dialogul dezbaterii, într-o anumită tradiţie a filosofiei dezbaterea
(discuţia critică) e considerată tocmai drept caz paradigmatic al dialogului, ca la Socrate sau
Alexandru Dragomir, ca să oferim un exemplu contemporan. În acest caz, dialogul ar însemna
utilizarea argumentelor pentru convingerea raţională, plus disponibilitatea de a asculta
argumentele celuilalt, a le evalua, şi, dacă sunt convingătoare, a-ţi asuma concluzia lor. Adică,
într-o anumită măsură, se suprapune peste "disponibilitatea de a fi schimbat" despre care
vorbeşte Buber.
Nu putem fi, totuşi, de acord cu această viziune, atâta timp cât definim argumentativul ca
"aducere de temeiuri în favoarea unei teze, pentru a convinge în mod raţional".
1) Argumentarea e un mecanism pe care îl avem pentru crearea de consens. Atunci când eşti
convins de cineva, în mod raţional, îţi asumi viziunea propusă de el, concluziile lui, şi după
aceea "vorbiţi în aceeaşi voce" – deveniţi ambii purtători ai aceleiaşi idei. Or, acest "a vorbi în
aceeaşi voce" ni se pare a fi orice altceva decât dialog, care presupune diferenţa ce dublează ceea
ce puteţi avea în comun. Argumentarea pare a fi, în acest sens, un mecanism de ştergere a
diferenţelor de idei pe care le putem avea.
2) Din toate interacţiunile noastre dialogice, predominant este discursul narativ. Persoana A
povesteşte despre un eveniment, iar persoana B o ascultă, susţine, pune întrebări, preia discuţia
povestind experienţe proprii. Accentul este pus pe experienţa şi atitudinea locutorului, nu pe
convingerile lui – care, în majoritatea cazurilor, nici nu sunt chestionate, pentru că apropierea
dintre participanţii la o conversaţie şi regulile tactului exclud, de multe ori contradicţia. Şi atâta
timp cât nu punem la îndoială caracterul dialogic al conversaţiei "comune" nu putem lua
argumentativul drept caz paradigmatic al dialogicului.
(Una dintre obiecţiile posibile la acest argument este cea formulată, de exemplu, de V.
Tonoiu [23, p. 144]: "Aceleaşi constrângeri regulative fac din dialog o interacţiune verbală
puternic formalizată. Toate componentele sale sunt in-formate de o orientare argumentativă
sinergică. De unde un al doilea contrast între caracterul teleologic şi tetic al dialogului şi
caracterul ludic al conversaţiei. Aceasta amestecă tonurile, modalităţile şi genurile textuale, se
lasă modelată de puseurile dorinţei de recunoaştere, e foarte sensibilă la contextul spaţio-
temporal şi de o mare eterogenitate ilocuţionară şi presupoziţionară. Funcţia ei referenţială e
34