textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

temă pe care locutorul doreşte s-o desfăşoare, şirul cărora poate fi întrerupt de un alt locutor în
cazul vorbirii dialogice sau urmărit împreună cu locutorul în cazul vorbirii monologice.
Pornind de la aceste considerente, vom oferi, în cele ce urmează, o analiză a unui text
monologic scris, încercând să discernem, în „produsul” pe care îl avem în faţa ochilor,
„procesul” care l-a generat.
În lingvistica contemporană, au fost formulate mai multe abordări destinate în mod special
analizei monologurilor scrise, una dintre cele mai complexe şi complete fiind teoria structurii
retorice [cf. 67], care manifestă totuşi aceeaşi limitare – textul este privit doar ca produs. În
măsura în care am avut acces la literatura de specialitate, singura abordare concepută strict
pentru analiza textului monologic (permiţând evidenţierea trăsăturilor specifice anume lui) şi
care, în același timp, să ţină cont de caracterul procesual al producerii limbajului este cea
prezentată de Sinclair [cf. 82].
Conform cercetătorului britanic, structura este necesară unui text deoarece „nu putem
spune totul dintr-o dată”. În acest sens, în navigarea noastră prin text, ca cititori, ne aşteptăm ca
fiecare propoziţie să ne ghideze în interpretarea celei care urmează după ea sau a celei
precedente; atunci când citim două propoziţii care urmează una după alta, ne aşteptăm ca între
ele să existe o anumită legătură (cerinţă formulată de lingvistica textuală ca unul dintre cele șapte
standarde ale textualităţii şi numită coeziune; pentru interpretarea clasică, [cf. 33]). Coerenţa
textului ca relaţie dintre propoziţii este asigurată, pe de o parte, de operatorii logici – pentru că,
aşadar, dat fiind că etc. – şi, pe de altă parte, de markerii discursivi sau „semnalele interactive” –
ei, şi, vezi, ştii etc., care, după Sinclair, au funcţii similare.
Ipoteza centrală a lui Sinclair este că un text este interpretat segment-cu-segment, în acelaşi
mod în care este interpretat şi limbajul oral, acest fapt fiind cel care impune şi o anumită
structură textului ca ansamblu şi o anumită funcţie fiecărei propoziţii în parte: „Detaliile
organizării textului susţin viziunea că fiecare propoziţie nouă preia rolul de stare a textului şi,
prin urmare, propoziţia anterioară îşi pierde acest rol [...] fiecare propoziţie nouă o încapsulează
pe cea precedentă printr-un act de referinţă. Referindu-se la întreaga propoziţie precedentă, o
propoziţie nouă o utilizează ca parte a temei textului. Acest fapt îi elimină funcţia discursivă,
lăsând numai sensul pe care l-a creat ea.” [82, p. 83].
În general, atunci când această încapsulare nu este explicită, există un mod în care autorul
o sugerează, deşi nu este obligatoriu: nu putem aştepta ca toate textele să fie coerente şi coezive
sau să înţelegem în ce mod sunt coerente/coezive toate textele pe care le citim. Dacă acceptăm
132