textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

ăspândite atât în conversaţiile cotidiene, cât şi în interacţiunile mai formale, de genul discursului
terapeutic.
- este importantă nu doar – uneori nu în primul rând – transmiterea de informaţii, ci crearea
sau menţinerea relaţiei dintre participanţi. Nu este vorba doar de a vorbi despre ceva, ci şi de a
vorbi cu cineva. În acest sens, faptul-de-a-fi-adresat devine un aspect fundamental al dialogului,
conceput ca utilizare a limbajului pentru a produce sens.
- participanţii la dialog răspund la tranşele de vorbire aparţinând altor participanţi. În general,
între tranşe există o anumită legătură semantică. Sub acest aspect, se poate vorbi despre grupuri,
secvenţe, seturi de enunţuri în care locutorii vorbesc "despre acelaşi lucru" şi îşi negociază astfel
relaţiile reciproce.
- în general, participanţii la dialog vorbesc pe rând. La fiecare moment dat, predomină o
singură persoană care se expune. Se remarcă, totuşi, suprapuneri parţiale ale intervenţiilor
conversaţionale ale locutorilor, precum şi întreruperi. Funcţia acestor întreruperi şi suprapuneri
este examinată de cercetătorii care se ocupă de analiza conversaţiei.
- în cadrul dialogului, un aspect specific este preluarea cuvintelor celuilalt – repetiţii,
stabilirea unui vocabular comun, citări etc. – şi preluarea temelor (preluarea cuvintelor e cea care
asigură coeziunea textului rezultat din dialog, iar preluarea temelor – coerenţa).
- dialogul este colorat afectiv şi mult mai variat decât majoritatea tipurilor de discurs
monologic.
- dialogul poate include secvenţe mai extinse în care vorbeşte un singur locutor, şi care pot fi
interpretate ca monologuri în sensul comun al cuvântului.
- în funcţie de tipul de dialog, sunt posibile mai multe tipuri de răspuns. Adecvarea reacţiei
verbale de răspuns este determinată, în majoritatea cazurilor, de tipul de dialog în care apare
aceasta. Practica de tipologizare poate fi realizată atât la nivel macro – tipologizarea dialogurilor,
în maniera lui D. Walton sau A. Dîrul, de exemplu – cât şi la nivel micro, prin tipologizarea
replicilor, conform abordărilor din analiza discursului.
- de obicei, o mişcare conversaţională solicită în răspuns o altă mişcare. Este ceea ce, în
analiza conversaţiei, poartă numele de "pereche de adiacenţă". Cazul tipic de pereche de
adiacenţă este cuplul întrebare / răspuns. Pot fi identificate mai multe asemenea tipuri de mişcări
conversaţionale care îşi răspund una alteia, maximizând relevanţa reciprocă.
- în dialog, un factor important este urgenţa de a spune – dorinţa de a te implica, de a formula
lucrurile pe care le consideri importante astfel încât să le aduci la cunoştinţa celuilalt – sau de a-ţi
54