textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

1.5. Dialog şi monolog. Determinări preliminare
După analiza literaturii de specialitate în domeniul studiului conceptelor de dialog și
monolog, vom evidenţia o serie de trăsături specifice dialogului, respectiv monologului, care ne-
ar putea servi drept punct de pornire și ipoteze preliminare pentru analiza din compartimentele
practice ale tezei.
Astfel, în cazul dialogului / discursului dialogic putem evidenţia următoarele trăsături
definitorii:
- prezenţa a minimum 2 participanţi, cu minimum 2 mişcări conversaţionale. Adică, un
locutor şi un destinatar, destinatarul având posibilitatea să devină şi el locutor – adică să-i
răspundă locutorului iniţial, să-l completeze, să-l contrazică. Dacă ar fi un singur participant,
discursul ar deveni predominant monologic, destinatarul fiind unul imaginar; dacă destinatarului
nu i s-ar oferi posibilitatea să devină locutor, discursul ar deveni din nou unul monologic, chiar
dacă adresat.
- construcţia împreună a sensului. Sensul nu este impus din exterior de către locutor;
locutorul nu consideră că ceea ce spune el este adevărat în ultimă instanţă şi trebuie luat ca atare
de către destinatar. Destinatarul este cel care validează discursul locutorului, îl aprobă, îl
contrazice, găseşte aspecte importante în el sau nu. Astfel, dialogul este un proces colaborativ.
Nu este neapărat să existe un scop unic, fixat dinainte – sau o agendă a dialogului, cu teme care
trebuie neapărat atinse; temele şi scopurile apar în urma interacţiunii participanţilor şi pot fi
diferite la diferite etape ale comunicării dintre ei. În acelaşi timp, un dialog care are o asemenea
agendă poate fi mai focusat – dar are toate şansele să se transforme într-un demers monologic.
- tema este flexibilă, se modifică şi se construieşte prin iniţiativa mai multor participanţi.
Niciunul dintre participanţi nu poate anticipa cu exactitate care vor fi modurile în care se va
dezvolta tema generală a dialogului şi, cu atât mai mult, cum vor fi dezvoltate sub-temele. Există
două strategii discursive fundamentale care permit dezvoltarea unei anumite teme: strategiile
conversaţionale (adresarea de întrebări, comentarii, reacţii de răspuns – iniţiativa îi aparţine, în
acest sens, destinatarului şi discursul locutorului se mulează, în general, pe necesităţile şi
aşteptările acestuia) şi strategiile narative (care solicită reacţii minimale din partea participanţilor
în timpul naraţiunii, răspunsul şi evaluarea fiind posibile ulterior; dezvoltarea în baza unei
strategii narative se realizează cu ajutorului unei scheme narative tipice, care poate fi
recunoscută în majoritatea naraţiunilor conversaţionale). Ambele tipuri de strategii sunt
53