textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

termenului dialog la un singur tip de interacţiune comunicaţională şi substituirea termenului
dialog, aşa cum este el utilizat în limbajul comun, prin cel de strategie interlocutivă.
Logicianul canadian Douglas Walton [94, pp. 3 sq.], într-un alt demers de categorizare,
preferă să vorbească despre tipuri de dialog raţional (recunoscând implicit că ar putea exista şi
tipuri de dialog în care predomină un alt aspect decât cel raţional – dialogurile bazate pe
exprimarea emoţiilor, de exemplu) şi identifică următoarele tipuri:
- dialog eristic – care porneşte de la o situaţie de conflict personal sau ideatic între
participanţi şi se caracterizează prin atac la persoană şi alte tipuri de sofisme;
- dialog deliberativ – care porneşte de la constatarea unei dileme şi urmăreşte găsirea unei
soluţii optime;
- dialog ce urmăreşte obţinerea de informaţie – care porneşte de la o lipsă percepută a
informaţiei referitoare la un anumit domeniu şi urmăreşte obţinerea acesteia de la o persoană
despre care se consideră că ar deţine-o;
- dialog de negociere – care porneşte de la un conflict de interese şi urmăreşte rezolvarea lor
amiabilă pentru a găsi un modus vivendi;
- dialog de cercetare – care porneşte de la necesitatea demonstrării unei ipoteze şi
procedează prin examinarea împreună a argumentelor pro şi contra;
- dialog persuasiv – care porneşte de la o diferenţă de opinii şi urmăreşte câştigarea
adeziunii celuilalt la teza proprie cu ajutorul unor argumente raţionale.
Această clasificare a dialogurilor se suprapune parţial peste clasificarea oferită de V. Tonoiu;
diferenţa este că termenul general este aici dialog, iar la V. Tonoiu – strategie discursivă; în rest,
ambele clasificări au multe puncte comune.
Un alt filosof care suprapune dialogul şi discuţia argumentativă este Alexandru Dragomir, în
textul său intitulat De ce dialogul pur nu e cu putinţă [11, pp. 113-115].
Textul debutează cu una dintre ideile tipice pentru adepţii teoriei dialogului generalizat:
"Oriunde se vorbeşte – chiar şi cu tine însuţi, chiar şi în poruncă sau în rugăciune – este locul
dialogului: pe stradă, la telefon, în Parlament, la confesional, între îndrăgostiţi” [11, p. 113].
Astfel, dialogul este identificat cu vorbirea, considerându-se că utilizarea limbajului este
întotdeauna dialogică. Totuşi, atunci când identifică tipul de dialog pe care urmează să-l
examineze în calitate de caz paradigmatic, alege dialogul "heuristic şi peirastic... definit de
Thrasyllos şi de Aristofan din Bizanţ" [11, p. 113].
37