textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

această ipoteză, atunci modelul de structurare a unui text devine foarte atractiv: a doua propoziţie
se referă la prima şi o înglobează, a treia se referă la a doua şi o înglobează şi tot aşa până la
ultima propoziţie, care înglobează, în cele din urmă, întregul text, fiind o prezentare a acestuia
într-o formă discursivă adecvată unei anumite funcţii. Acest model poate servi ca bază pentru
conceptualizarea coerenţei şi furnizează o nouă interpretare a coeziunii: la nivelul ei clasic, cel
lexical, se adaugă coeziunea la nivelul unor enunţuri întregi. În acelaşi timp, acesta este şi
punctul slab (asumat) al acestui gen de analiză: după cum am observat în paragraful anterior,
anume analiza coeziunii la nivel de „cuvânt-cu-cuvânt” ne-a permis să identificăm strategiile
discursive monologice bazate pe repetiţie. Totuşi, Sinclair ar argumenta că, în acest caz, nu este
vorba de referinţa la un cuvânt anterior, ci la un element semantic, un element al ceea ce a
devenit deja, în urma lecturii unei părţi din text, parte din cunoaşterea comună. În plus, el
rezervează pentru reformulările/reluările care stabilesc legătura între două enunţuri termenul de
„ecou verbal”.
În orice caz, dacă analiza structurală în varianta propusă de Sinclair ni s-ar părea
nesatisfăcătoare pentru scopurile noastre imediate ca cercetători, nimic nu ne împiedică să mai
facem o analiză, în termenii mai „umanişti” de desfăşurare a temelor / subtemelor, conform
metodologiei de analiză a discursului expusă în paragrafele anterioare. În plus, o asemenea
abordare, ce percepe drept punct central al monologului încercarea de a „totaliza” sensurile,
caracterizează, poate chiar fără să vrea, ambiţiile „totalizatoare” ale discursului monologic,
identificate de Bahtin şi de Levinas.
În orice caz, Sinclair identifică trei tipuri majore de coeziune / coerenţă: încapsularea deja
caracterizată, prospecţiunea (strategie de anticipare a unei sintagme ulterioare, percepută nu ca
„referire înapoi” la o sintagmă anterioară; o asemenea abordare dă mai bine seama de caracterul
ierarhic şi secvenţial al textului) şi suprapunerea (reformularea unui enunţ anterior în enunţul
următor, care „duce înainte” textul, preluând aceeaşi funcţie). Cercetătorul identifică două tipuri
de încapsulare: logică (cu ajutorul conectorilor sau elipsei) şi deictică (cu ajutorul deiciticelor).
Am ales pentru analiză un text relativ scurt, de pe blogul Vladei Ciobanu [2]. Am introdus,
conform metodei de analiză propuse de Sinclair, numerotarea fiecărui alineat şi, respectiv, a
fiecărui enunţ din cadrul acestor alineate. Iată textul:
Adevărul istoric
1. Îmi place sintagma de adevăr istoric, îmi amintește oarecum de Winston în sumbrul Minister
al Adevărului rescriind istoria, creând eroi sau eliminând persoane din viața publică. 1.2 A
133