textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

vorbeşte". Şi dacă cineva omite tacit în mod intenţionat din analiza pe care o face anumite lucruri
pe care le-a admis de la bun început, analiza lui devine problematică.
Însă Dragomir ar putea să afirme, dacă i-am prezenta această obiecţie, că argumentul lui se
referă doar la dialogul euristic - şi că este imposibil doar dialogul euristic pur. Dar şi această
poziţie este problematică. Prima premisă a argumentului poate fi contrazisă de exemplul
dialogului Bohm, descris mai devreme – un dialog care nu urmăreşte niciun scop fixat din
exterior şi nu este consacrat nici unei teme anterior determinate. Totuşi, dialogul lui Bohm
rămâne "euristic" pentru că fiecare participant învaţă de la celălalt, descoperindu-și astfel
propriile prejudecăţi, şi poate ajunge la o viziune alternativă asupra lucrului despre care vorbeşte.
A doua premisă poate fi acceptată doar pornind de la definiţia pe care o propune Dragomir –
dialogul ideal este un dialog raţional, iar instrumentul raţional prin excelenţă este argumentarea.
În cazul în care nu acceptăm restrângerea dialogicului la argumentativ (am prezentat mai
devreme o serie de argumente în acest sens), această premisă decade, ca şi a treia.
Astfel, putem considera că argumentul oferit de A. Dragomir nu este constrângător, şi că
singurul lucru pe care îl contrazice este însăşi asumpţia că dialogul înseamnă discuţie
argumentativă: dacă discuţia argumentativă ideală este imposibilă (acceptând cele două "vicii"
identificate de Dragomir) şi oriunde se vorbeşte este locul dialogului (adică dialogul este
posibil), atunci rezultă că dialogul nu poate fi o discuţie argumentativă.
Mai multe probleme ale unei asemenea abordări predominant filosofice ar putea fi evitate
dacă dialogul şi monologul ar fi privite nu atât ca moduri de interacţiune între participanţi, cât ca
tipuri de discurs. Un demers deosebit de interesant în această direcţie este primul articol extins
consacrat problematicii dialogului în lingvistica basarabeană, semnat de cercetătorul A. Dîrul
[12]. Distinsul cercetător basarabean caracterizează dialogul drept „unitate comunicativă
complexă constituită dintr-o îmbinare a replicilor în aşa fel, că subordonarea dintre ele formează
un lanţ continuu”. Conform cercetătorului, „replica dialogală se deosebeşte de alte tipuri de
texte, în parte de monolog (de fapt, o replică luată aparte poate fi oarecum comparată cu
monologul) nu numai prin dimensiuni, prin orientare către parterner (parteneri) sau prin
îngustimea cadrelor tematice. Replica dialogală se află în strânsă dependenţă semantică şi
sintactică cu enunţul precedent al interlocutorului şi se prezintă ca o unitate sintactică cu anumite
semne caracteristice, proprii acestui constituent al unei structuri lingvistice foarte complexe”.
Autorul, după un demers de tipologizare a dialogurilor (în care evidenţiază dialogul întrebare-
răspuns, dialogul discuţie etc.), se opreşte asupra mijloacelor de realizare a dialogului în
literatura artistică.
39