textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

1.3. Concepţia extinsă despre dialog a lui Mihail Bahtin
De-a lungul activităţii sale, teoreticianul rus Mihail Bahtin a susţinut concepţii extrem de
diverse despre dialog. Ceea ce s-a păstrat în ciuda modificărilor de suprafaţă este faptul că teoria
lui asupra dialogului nu este una reductivă; dialogul nu se reduce nici la schimbul conversaţional
cotidian (pentru că există un element dialogic şi în lectură, de exemplu, chiar dacă ea are loc
peste veacuri), nici la contradicţie, ca în cazul dialecticii (pentru că acordul este o reacţie
dialogică la fel de acceptabilă ca şi contradicţia). În principiu, aceste concepţii pot fi
sistematizate, urmându-i pe G. S. Morston şi C. Emerson [71], în trei mari categorii:
1. În primul sens al termenului dialog, dialogul se suprapune peste enunţare: toate enunţurile
sunt dialogice prin definiţie. În cazul acestei concepţii extinse despre dialog dispare posibilitatea
existenţei unui enunţ / discurs / text monologic. Un enunţ este dialogic pentru că presupune un
locutor care îl formulează (în acest sens devine clară diferenţa dintre un enunţ şi o propoziţie – o
propoziţie logică nu are nevoie de un locutor) şi un ascultător / destinatar căruia i se adresează.
Anume această adresare este cea care constituie enunţul ca enunţ, după Bahtin; faptul că enunţul
stabileşte o legătură între participanţi, ambii contribuind la construirea lui, la dotarea lui cu sens.
Sensul, pentru Bahtin, nu este ceva anterior enunţului, aşa cum ar fi, de exemplu, referentul la
Frege; din contra, sensul este construit la momentul adresării prin însuşi actul adresării (şi aici
Bahtin se apropie de teoria despre spus şi spunere a lui E. Levinas). Chiar dacă nu este prezent
un destinatar concret, el poate fi imaginat – sau o parte a locutorului poate fi concepută ca
destinatar, în cazul discursului interior. În plus, Bahtin mai introduce şi conceptul de supra-
destinatar (vezi infra).
2. În al doilea sens, dialogul este opus monologului (sau monologicului) ca mod al enunţării.
În acest caz, funcţia enunţului dialogic poate fi şi cea de a se orienta spre texte şi enunţuri
anterioare. În parodie, de exemplu, sunt prezente două voci în cadrul aceluiaşi text; dacă ele nu
sunt recunoscute ca atare, înseamnă că parodia nu-şi realizează intenţia. În acelaşi mod
funcţionează, de exemplu, şi citările, dialogurile construite, imitările, preluările de cuvinte în
interacţiunea cotidiană. În acelaşi timp, este posibil şi un discurs univoc, monologic – cum ar fi
discursul ştiinţific, de exemplu – în cazul căruia acest aspect bivocal este neglijat sau adus
aproape de zero.
40