textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

vădit subordonată preocupării fatice şi expresive, iar dimensiunea ludică o face să atârne în mai
mare măsură de principiul plăcerii decât de cel al realităţii ("reverie verbală diurnă", cum o
descrie Freud). Conversaţia consolidează relaţia de apartenenţă la comunitate. Ca atare, ea nu
progresează şi nici nu trebuie să progreseze în direcţia unui obiectiv extern bine determinat. În
conversaţie – remarca Hegel, deosebind-o astfel de dialogul platonician – "ceea ce spunem are
legătură întâmplătoare, şi aşa trebuie să fie; obiectul conversaţiei nu trebuie epuizat. Conversând,
vrem să întreţinem, şi de aici caracterul accidental al conversaţiei; în cuprinsul ei, regula este
arbitrarul părerilor incidentale". Dialogul, dimpotrivă, comportă o anume monotonie ilocuţionară
şi omogenitate a presupoziţiei. El privilegiază cererea de informaţie, căutarea mijloacelor
pertinente şi acceptabile în comun de confirmare / infirmare, aserţiunea, obligaţia fiecărui
partener de a evalua intervenţia celorlalţi".
Această interpretare a termenilor dialog şi conversaţie ni se pare extrem de reductivă.
Caracteristicile pe care autorul le oferă conversaţiei pot fi valabile pentru orice interacţiune
verbală; preocuparea expresivă poate fi caracteristică şi monologului artistic; ludicul e posibil şi
într-un dialog eristic – de foarte multe ori chiar anume din ludic derivă jocurile de argumentare
din cadrul dezbaterilor; apartenenţa la comunitate poate fi realizată şi prin practica de justificare /
argumentare din cadrul unui dialog; există şi conversaţii axate pe oferirea de informaţii etc.
Adică, pentru majoritatea caracteristicilor pe care autorul le oferă atât dialogului, cât şi
conversaţiei pot fi găsite numeroase contra-exemple, ceea ce face ca disocierea în cauză să
devină problematică şi limitativă. În plus, termenul discuţie critică caracterizează mai bine genul
de interacţiune verbală pe care o descrie aici filosoful decât termenul dialog, pe care îl propune).
3) "acceptarea raţională", deschiderea pentru argumentele celuilalt, disponibilitatea de a
renunţa la propriile convingeri sunt doar aspecte ale unei acceptări care poate fi concepută mai
larg – de exemplu, pentru a include şi acceptarea care survine în dialogul terapeutic şi se
manifestă prin repetare / reformulare (or, dialogul terapeutic, cu excepţia terapiilor cognitiviste,
nu este unul argumentativ – şi, atâta timp cât nu negăm caracterul dialogic al conversaţiei
terapeutice, nu putem nici să luăm "acceptarea raţională" a argumentelor celuilalt drept caz
paradigmatic al acceptării în cadrul dialogului)
4) dacă Buber fixează ca punct de pornire al dialogului "disponibilitatea de a te lăsa
schimbat" de Celălalt, schimbarea cu ajutorul argumentelor este doar unul dintre modurile în
care celălalt poate să te schimbe. Celălalt ne poate schimba printr-o acţiune, printr-un mod de a
35