textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

aspectele specifice oricăreia dintre ele pot apărea atât în scris, cât şi în discursul oral. În
concluziile articolului ei, după cercetarea comparativă a variantei scrise şi celei orale a unei
naraţiuni, cercetătoarea afirmă [89]: „Diferenţa dintre trăsăturile lingvistice ce caracterizează
tipurile de discurs reflectă nu doar – şi nu în primul rând – modul oral vs. scris, ci, mai curând,
genul şi registrul legat de acesta, care se dezvoltă din scopurile comunicative şi context. Ceea ce
Kay numeşte limbaj autonom, pe care el şi alţii îl identifică cu scrierea, se concentrează pe
conţinutul comunicării, mutând, convenţional, accentul de pe implicarea interpersonală dintre
comunicator şi auditoriu. În mod ideal, de la auditoriu se aşteaptă să-şi suspende răspunsurile
emoţionale, procesând discursul în mod analitic şi obiectiv. Atunci când relaţiile dintre propoziţii
sunt explicite, cititorul sau ascultătorul asigură el ţesutul conectiv minim din cunoaşterea de
fundal şi contextul împărtăşit. Prin contrast, limbajul non-autonom se bazează în mod intenţionat
pe implicarea interpersonală şi trezeşte răspunsuri emoţionale subiective, solicitând contribuţia
maximă a auditoriului pentru a asigura cunoaşterea socioculturală şi contextuală. Invocarea, în
acest mod, a participării auditoriului contribuie la sentimentul implicării, necesar pentru
cunoaşterea subiectivă”.
În acest context, o ipoteză care ni se pare productivă este identifcarea dialogului
reprezentat ca parte a unui dialog mai amplu: cel între autorul textului în care este inclus dialogul
reprezentat şi cititor. Considerăm că o analiză a statutului dialogului reprezentat, ca formă
intermediară între conversaţie şi discursul scris, predominant monologic, ar putea să ne permită o
conceptualizare mai bună a relaţiei dintre dialogic şi monologic.
Una dintre pistele care ni se prezintă este analiza bahtiniană a relaţiei dintre discursul direct
şi discursul indirect. Pentru Bahtin [cf. 106], după cum am menţionat deja în capitolul I, orice
utilizare a limbajului face apel la utilizările lui anterioare, aceasta fiind una dintre dimensiunile
lui dialogice, inclusiv în cazul textului monologic; în plus, orice utilizare a limbajului este
adresată unui destinatar, chiar dacă acesta nu este identificat sau este absent (cazul scrierii). În
plus, orice replică inclusă într-un lanţ dialogic poate genera un răspuns al celuilalt. Astfel,
dialogicitatea devine, pentru Bahtin, dimensiunea fundamentală a limbajului.
O întrebare care poate apărea în acest caz este în ce măsură poate fi operant un asemenea
concept al dialogicului. Dacă, pentru Bahtin, domeniul dialogului se suprapune cu cel al
limbajului în uz, al limbajului „concret”, atunci putem renunţa cu succes la termenul „dialog”:
dacă doi termeni au o extensie egală, atunci utilizarea amândurora poate genera doar confuzie.
Funcţia unui concept e de a ne ajuta să diferenţiem lucrurile unul de celălalt; în cazul în care
108