textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

încheiase). Am putea consacra un studiu întreg meta-comentariilor iniţiale din acest tip de
discursuri – cu funcţii precum „scuze”, „mulţumire”, „rugăminte”, „poziţionare a propriului text
în raport cu alte texte”, care au, în principiu, intenţia de a pregăti auditoriul pentru o receptare
„adecvată” a ceea ce urmează. Dificultatea de care vorbeşte locutorul nu este o simplă tehnică
retorică; e probată de ezitările, falsele starturi, repetările automate ale unui orator altfel coerent.
În afară de aceasta, accentuarea cuvântului „politic” din intervenţia (3) are funcţia de a diferenţia
propriul discurs de cel al locutorului anterior: „dacă discursul domnului Dabija era unul politic,
al meu nu va fi aşa”:
11 Ă=
12 acuma DIPLOMATUL Paul B.
13 trebuie să=
14 aibă grijă
15 ce spune (râde) la unirea Basarabiei.
În acest context, accentuarea cuvântului „diplomatul” sugerează că indiferent de propriile lui
convingeri, locutorul va vorbi în altă cheie decât oratorul precedent. În plus, ca strategie
discursivă, accentuarea propriilor situaţii dificile are funcţia de a genera simpatie în cadrul
publicului destinatar, căruia i se adresează în continuare, conştient în mod acut de conflictul
dintre aşteptările publicului şi exigenţele funcţiei pe care o deţine, mai ales că discursurile sunt
înregistrate:
16 Sânteţi= astăzi
17 şi vorbesc într-un fel DINCOLO de cei din sală
18 de-aicea, nu
19 ca dovadă c-avem=
20 microfonul Vocii Basarabiei
21 ă=
22 în faţa noastră,
23 sânteţi o=
24 ..o comunitate politică= complexă.
25 Unii dintre dumneavoastră
128