textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

profundă şi, în acelaşi timp, o suspendare a judecăţilor şi, întâi de toate, a prejudecăţilor noastre;
solicită deschidere pentru schimbare. Solicită să avem clar în minte valoarea necunoscutului şi să
fim capabili să depăşim sentimentul vidului şi precarităţii prin care trecem de fiecare dată când
certitudinile noastre sunt puse la îndoială" [52].
David Bohm vorbeşte şi despre caracterul dialogic al oricărei interacţiuni – de fiecare dată
afectăm ceva sau pe cineva şi suntem afectaţi în răspuns – dar majoritatea textelor lui despre
dialog pot fi integrate acestei a doua concepţii. Opunând dialogul dezbaterii, el afirmă: "Totuşi,
într-un dialog, nimeni nu încearcă să câştige. Toţi câştigă dacă cineva câştigă. Are un spirit
diferit. Într-un dialog, nu există încercări de a obţine puncte sau de a face astfel încât să fie
acceptată opinia ta concretă. Mai curând, de fiecare dată când de partea oricui e descoperită o
greşeală, câştigă toată lumea. E o situaţie de câştig-câştig, în timp ce celălalt joc e unul de câştig-
pierdere – dacă eu câştig, tu pierzi. Dar un dialog seamănă mai mult cu o participare comună, în
care nu jucăm un joc unul împotriva celuilalt, dar unul cu celălalt. Într-un dialog, toată lumea
câştigă" [36, p. 7].
Împreună cu o serie de colaboratori, el a creat aşa-zise grupuri de dialog, bazate pe urmărirea
şi atenţia reciprocă, conştientizarea prejudecăţilor fiecărei părţi, crearea unui "shared pool of
meaning" (bazin comun de sens). În dialogul Bohm, e vorba de o atenţie dublă, atât faţă de
celălalt, cât şi faţă de ceea ce se întâmplă în tine – faţă de reacţia pe care o manifeşti în raport cu
ceea ce spune celălalt.
Pentru Bohm nu există o agendă prestabilită a dialogului ca proces de grup, nici măcar o
temă fixată dinainte, totul e „free-form”, amorf, şi derivat din interacţiunea participanţilor – cum
se exprimă Bohm, "curgerea sensului între şi printre participanţi".
În acest sens, dialogul presupune suspendarea (pre)judecăţilor (un fel de epoche) şi
disponibilitatea de a asculta şi a răspunde, vorbind în baza propriei experienţe şi învăţând unul de
la celălalt, mai curând decât încercând să ne convingem unul pe celălalt – aici ar fi diferenţa
dintre dezbatere / discuţie şi procesul de dialog pe care îl proiectează Bohm.
Atunci când, spune Bohm, o persoană expune ceva, iar o altă persoană îi răspunde, prima
persoană observă în răspunsul celuilalt o anumită diferenţă de sens – diferenţă în felul în care
este interpretat / înţeles un anumit eveniment. Din această diferenţă – atunci când este scoasă la
iveală – pot învăţa ambii – ambii pot creşte şi-şi pot extinde viziunea, trecând dincolo de limitele
pe care le impun propriile prejudecăţi, opinii şi viziuni, eliberându-ne de ceea ce ar putea fi
numit dezordine interioară. Principiile fundamentale ale dialogului Bohm ar fi amânarea deciziei
33