textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

meridionale vorbesc mai lent decât cele din regiunile temperate, lentoarea ritmului vorbirii
crescând din nou pe măsură ce ne apropiem de cercul polar de nord; oamenii din regiunile în care
se vorbeşte mai lent sunt catalogaţi ca proşti, iar cei din regiunile în care se vorbeşte mai rapid –
ca agresivi.
În acelaşi timp, după Iakubinski, intervalul dintre replici (sau, dacă ţinem cont de conturul
intonaţional al vorbirii, dintre două unităţi intonaţionale) trebuie utilizat şi pentru perceperea şi
înţelegerea vorbirii celuilalt, şi pentru pregătirea propriei intervenţii. Or, afirmă cercetătorul, „în
cazul în care vorbirea se realizează în ordinul monologului, nu există suprapunerea acestor două
momente” [108].
Un alt aspect pe care îl identifică Iakubinski şi care ne poate ajuta în diferenţierea
discursului dialogic de cel monologic este prezenţa elipselor şi ezitărilor în dialog – economia de
efort şi de mijloace lingvistice, care se exprimă în comprimări – faţă de utilizarea unor forme mai
ample sau mai complete în cazul monologului; este vorba de un alt mod de interpretare a
contrapunerii dintre caracterul legat de context al conversaţiei şi cel acontextual al expunerii.
În plus, conform lui Iakubinski, „spre deosebire de simplitatea compoziţională a dialogului,
monologul prezintă o anumită complexitate compoziţională; însuşi faptul unei anumite dispuneri
complexe a materialului verbal are un rol extrem de important şi introduce faptele verbale în
câmpul luminat al conştiinţei, atenţia se concentrează mai uşor asupra lor. Monologul nu doar
presupune adecvarea mijloacelor de exprimare stării psihice date, dar prezintă ca ceva autonom
însăşi dispunerea, compunerea unităţilor verbale. Apare evaluarea relaţiilor strict verbale:
„legat”, „coerent”, „incoerent”, „se repetă acelaşi cuvânt la o distanţă mică”, „prea mulţi de
care”, „topica nu e bună” etc. Aici relaţiile verbale devin determinante, surse de trăiri care apar
în conştiinţă în raport cu ele. Noţiunea relativ vagă, dar extrem de reală de „rotunjire a frazei”,
indiferent de sens, influenţează utilizarea cuvintelor şi, de exemplu, obligă la adăugarea unor
cuvinte acolo unde, poate, nu era nevoie să fie adăugate. Pe acest teren apar tot felul de
fenomene de paralelism şi simetrie sintactică, deoarece complexitatea provoacă, în mod natural,
o anumită organizare, construcţie” [108].
Pentru Iakubinski, discursul monologic scris trebuie contrapus într-o şi mai mare măsură
celui dialogic, dat fiind faptul că înţelegerea este asigurată în primul rând de cuvinte, dispărând
aspectele non-verbale şi paraverbale (totuşi, mai ales în poezie, considerăm noi, dispunerea
tipografică poate juca un rol important de suplimentare a materialului verbal). Atunci când
discursul monologic devine scris, afirmă Iakubinski, creşte din ce în ce mai tare gradul de
113