textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

pauzele) ni se par irelevante în raport cu substratul ei semantic; atunci când vorbim cu cineva
(sau atunci când citim ceea ce ne-a scris cineva) interesul nostru primordial este „ceea ce se
spune” şi nu felul în care se spune acest lucru; el este prelucrat inconştient şi integrat în
concepţia noastră referitor la lucrurile spuse. Atragem atenţia la felul în care vorbeşte cineva
doar atunci când ni se pare straniu sau diferit de cel cu care ne-am deprins deja.
O pistă de cercetare interesantă, în acest sens, care poate să ne ofere mai multe perspective
asupra relaţiei dintre discursul dialogic şi cel monologic, este examinarea comparativă a textelor
scrise şi orale, mai ales în cazurile în care textul scris este conceput – sau prezentat – ca
reprezentare a unui text oral. Cercetătoarea americancă Deborah Tannen [89], referindu-se la
diferenţa dintre strategiile comunicaţionale în textul oral şi cel scris, prezintă două ipoteze oferite
de literatura de specialitate din acea perioadă:
1. discursul oral este extrem de legat de context, în timp ce scrierea este decontextualizată;
2. coeziunea este asigurată în discursul oral prin mijloace paralingvistice şi nonverbale
(tonul vocii, intonaţia, prozodia), în timp ce în discursul scris – prin lexicalizare şi structuri
sintactice care fac explicite conectivele şi care arată legătura dintre propoziţii prin subordonare şi
alte mijloace anticipative sau retrospective).
Conform cercetătoarei, dihotomia din prima ipoteză poate fi susţinută doar dacă se
compară conversaţia spontană şi proza expozitivă; există genuri ale discursului oral în care
referinţa la context este minimă şi genuri ale discursului scris care sunt extrem de
contextualizate. În acelaşi timp, cea de-a doua ipoteză, chiar dacă identifică în mod corect
trăsături distinctive ale discursului oral / scris, neglijează faptul că strategiile tipice discursului
scris pot apărea şi în discursul oral.
Ţinând cont de aceste diferenţe, cercetătoarea consideră că „strategiile orale sunt acele
aspecte ale discursului care utilizează la maximum contextul, în care sensul maxim şi ţesutul
conectiv sunt sugerate mai curând decât afirmate. Prin contrast, putem considera ca specifice
limbajului literar acele strategii în care sunt făcute explicite o informaţie de fundal maximă şi
ţesutul conectiv. În mod similar, strategiile tipic orale sunt cele care depind, pentru efectul lor, de
canalele paralingvistice şi non-verbale, în timp ce strategiile literare sunt cele care depind de
lexicalizare pentru a stabili coeziunea”. [89]
Totuşi, această diferenţă nu trebuie absolutizată, şi cu atât mai mult transformată în
diferenţă specifică dintre discursul oral şi cel scris; cercetătoarea este foarte atentă în acest sens,
utilizând termenul de „strategie [discursivă] orală” vs. „strategie [discursivă] literară”, pentru că
107