textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

încheiată şi sub-tema ce le includea, printr-o revenire la „sub-sub-tema” 1 – practica artistică de
bază, în raport cu care celelalte două sunt secundare. După încheierea acestei sub-teme, Ian
lansează o nouă sub-temă, caracterizată iniţial ca „surse de inspiraţie”.
Din câte putem observa, temele funcţionează şi retro-activ; deseori, determinăm conturul
şi intenţia unei sub-teme, raportând-o la cea care urmează. În acest sens, discursul funcţionează
atât anticipativ (atunci când cineva ni se adresează, avem anumite aşteptări referitoare la ceea ce
urmează), cât şi retrospectiv (în baza explicaţiilor / dezvoltărilor ulterioare, determinăm mai
exact sensul a ceea ce le precede).
Totuşi, care este statutul ontologic al unui obiect precum conversaţia pe care am analizat-
o aici? Şi în ce mod această analiză poate să ne permită să concluzionăm cu referire la statutul
ontologic al textului, în general?
Urmând linia de investigaţie propusă de Wallace Chafe [41, p.685], o primă ipoteză, care
poate fi uşor combătută, e că un asemenea obiect reprezintă ceva existent în mintea
participanţilor la o conversaţie înainte de a rosti aceste lucruri. Dar, după cum notează Chafe,
„nimeni nu ar fi putut planifica aceste lucruri sau prezice că o conversaţie s-ar putea dezvolta
anume în acest mod” [41, p.685]. Nu e nici ceea ce rămâne în mintea participanţilor după ce s-a
încheiat conversaţia; chiar dacă unele dintre idei ar putea fi reţinute, iar dacă participanţii la
conversaţie (sau, cu acelaşi succes, cititorii Ruxandrei Novac) ar fi întrebaţi „ce ţineţi minte din
ceea ce s-a vorbit sau aţi citit?” ar furniza ceva asemănător cu structura tematică pe care am
descris-o aici, toate detaliile ar fi pierdute, deoarece modul concret în care s-au legat ideile una
de alta şi au fost exprimate este unul efemer, care poate supravieţui doar dacă este notat în scris
sau memorizat expres.
Ceea ce ne oferă o asemenea transcriere este, după Chafe [41, p.686], „o înregistrare
durabilă a unor evenimente evanescente, pe care o putem examina vizual în voie. Ca un fel de
maşină a timpului, e o resursă care ne permite nouă, analiştilor, să vedem dintr-o dată procesele
dinamice prin care a fost produsă o secvenţă de evenimente lingvistice. E un instrument util care
ne poate favoriza înţelegerea modului în care minţile şi limbajul trec prin timp [...] Ceea ce
încerc să zic e că nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi şi să interpretăm acest mijloc artificial, care ajută
înţelegerea, drept ceva care posedă o realitate transcendentă”.
Într-adevăr, textul, indiferent de suportul pe care este fixat, nu poate fi considerat drept
ceva care există independent de analistul sau lectorul lui; semnele notate pe foaie în calitate de
transcriere, ca şi cele pe care le scrie cel care vrea să transmită un mesaj (ca în cazul textului
66