textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

Ceea ce este specific pentru al treilea tip de relaţie, cea dialogică, este că limbajul respectiv
nu este neapărat auzit, nu este neapărat făcut public; o asemenea întâlnire poate fi o simplă
încrucişare a privirilor în timp ce mergem pe stradă. Nu-l pot descrie pe cel care îmi spune ceva,
pentru că, dacă l-aş descrie, ar redeveni obiectul meu. Faptul că el îmi spune ceva solicită ca eu
să fac ceva în răspuns. Poate trebuie doar să învăţ de la el, şi să accept ceea ce-mi spune; s-ar
putea să trebuiască să răspund acum, acestui om – sau mai târziu, altcuiva, cine ştie cui şi cum.
Astfel, pentru Buber, relaţia dialogică autentică presupune "o trecere de la comunicare la
comuniune" [37, p. 6]. Pentru el dialogurile autentice reprezintă o "vorbire de la siguranţă la
siguranţă, dar şi de la o persoană cu inima deschisă la altă persoană cu inima deschisă" [37, p.9],
adică presupun atât prezenţa unei certitudini, cât şi de disponibilitatea de a te schimba.
După Buber, "viaţa în dialog... [are] drept constituent minim un singur lucru, reciprocitatea
acţiunii interne. Doi oameni, legaţi în dialog, trebuie să fie, evident, întorşi unul spre celălalt,
trebuie, prin urmare – indiferent de măsura activităţii sau, într-adevăr, de conştientizarea
activităţii lor – să se fi întors unul spre celălalt" [37, p.9].
Acest "a te întoarce unul spre celălalt" este gestul minim care permite dialogul; înseamnă a fi
capabil să-ţi imaginezi relaţia voastră şi din perspectiva celuilalt, a înţelege felul în care o
percepe el. Ilustrativ în acest sens este un caz de non-dialog pe care îl citează Buber: afirmă,
despre relaţia sa cu o persoană, că "nu eram acolo în spirit", deşi "am avut o conversaţie atentă şi
deschisă cu el – numai că am omis să ghicesc întrebările pe care el nu le-a pus" [37, p. 16].
Pentru a avea acest tip de relaţie, spune Buber, este necesară responsabilitatea – percepută
inclusiv în sens etimologic, drept capacitate de a răspunde. Pentru asta, este necesar să ştii cine
vorbeşte – cine ţi se adresează şi care parte din tine i se adresează în discurs, şi a fi capabil să-i
răspunzi total.
dialog:
În funcţie de măsura în care aceste cerinţe sunt respectate, Buber menţionează trei tipuri de
1. dialog autentic – tăcut sau vorbit, în cadrul căruia "fiecare dintre participanţi îl are în
minte pe celălalt, în fiinţa lui prezentă şi concretă, şi se întoarce spre el cu intenţia de a stabili o
legătură reciprocă între ei" [37, p. 22].
2. dialog tehnic – care provine din necesitatea de înţelegere reciprocă. Aici dialogul autentic
se camuflează şi poate răzbate oricând la suprafaţă – această metaforă aminteşte de o sintagmă
din Eu şi Tu, "Acela este crisalida, Tu este fluturele".
51