textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

Această serie de intervenţii stabileşte din nou legătura cu tema centrală a discursului –
Unirea de la 1918, introducând subtema „generaţiei care a făcut unirea”. Până la sfârşitul
discursului sunt utilizate strategii discursive similare cu cele analizate deja, în dezvoltarea acestei
subteme; este introdusă, ca paralelă cu tema „generaţiei căreia îi suntem datori” şi tema „călăilor
din aceeaşi generaţie”. Vom evita acest pasaj de aproximativ 4 minute, pentru a trece la
încheierea discursului:
122 Ă= atunci când o să uităm
123 ce-au făcut î=..
124 acea generaţie de copii,
125 dumneavoastră ştiţi mai bine
126 vârsta lor medie
127 era îmi pare că treizeci de ani sau mai puţin chiar,
128 pentru că erau cu toţii SOLDAŢI,
129 veniseră de pe front,
130 erau nişte copii
131 şi..
132 au făcut o ţară
133 mare.
Această serie de intervenţii discursive se prezintă ca meta-comentariu la tema „generaţiei
unirii” şi este formulată ca anacolut – o figură destul de tipică pentru discursul oral. Această
„generaţie a unirii” este prezentată ca „generaţie de copii”, pentru a provoca din nou simpatia
auditoriului, mai ales prin asocierea conceptului de „soldaţi”, „copii soldaţi”; este o exagerare
intenţionată a locutorului – persoane cu vârsta medie de treizeci de ani pot fi numite cu greu
„copii”. Lexemul „copii” apare de două ori în această serie de intervenţii discursive, „încadrând”
referinţa la calitatea lor de soldaţi: „generaţie de copii” în intervenţia (124) şi „erau nişte copii”
în intervenţia (130). În mod similar, tot ca încadrare, formularea „ce-au făcut” apare în
intervenţia (123), unde este abandonată pentru adresarea directă auditoriului; este reluată în
(130), de unde este continuată cu „au făcut o ţară mare” în intervenţiile (132)-(133), lexemului
„mare” revenindu-i un contur intonaţional unic, pentru a-l sublinia / accentua. Referinţa la „copii
125