textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

O variantă care porneşte de la unele presupoziţii similare, dar este mai moderată sub aspect
politic este "critical language awareness" (atenţia critică faţă de limbaj), predată la nivel de liceu
şi universitate în spaţiul anglo-saxon. O analiză de acest tip porneşte de la examinarea
contextului retoric în care e produs un anumit text – un articol de ziar, de exemplu. Se identifică
destinatarii lui potenţiali, "vocea auctorială", în numele cui vorbeşte această voce, interesele
cărui grup social le reprezintă, momentele în care este prezent un limbaj colorat afectiv la adresa
minorităţilor, ce gen de alegeri lexicale şi gramaticale este asociat cu referinţa la diverse grupuri,
ce perspective sunt minimalizate, ce discursuri alternative ar mai fi fost posibile etc.[cf. 88; 48].
O altă variantă de analiză a discursului care depăşeşte interesele pur descriptive porneşte şi
ea de la presupoziţiile construcţionismului social dar, în general, nu urmăreşte vreo agendă
politică, deşi e utilizată, uneori, ca element în analiza critică a discursului. Mă refer la analiza
privind construcţia identităţii [cf. 45].
Conform constructivismului social, identităţile sunt construite cu mijloace discursive –
pentru că discursul este cel care oferă sens unui anumit comportament. Analiza construcţiei
identităţii examinează limbajul asociat diferitelor grupuri, trăsăturile comune ale discursului
reprezentanţilor grupului respectiv, temele / ideile / conceptele cu care e asociată, de obicei,
referinţa la un anumit grup, fie cel propriu, cu care se identifică purtătorul discursului analizat,
fie la unul considerat diferit. În general, în acest tip de analiză se includ şi consideraţii sintactice
şi pragmatice, pe lângă cele semantice.
În majoritatea cazurilor, analiştii de acest tip nu examinează doar texte preexistente şi
conversaţii înregistrate anterior, ci realizează şi interviuri cu membrii grupului social studiat.
Interviurile sunt apoi transcrise conform unor norme, de transcriere, care variază în funcție de
şcoală. După transcriere, în general, se procedează în conformitate cu tehnicile analizei
semantice a discursului: se caută teme comune în intervenţiile mai multor participanţi, se
marchează contradicţiile interne, se examinează limbajul specific grupului etc. De exemplu, în
studiile subculturilor se detaşează uşor teme precum alteritatea, excluderea, normalitatea,
dorinţa de a te individualiza, e bine să fii diferit etc.
Uneori, analiza de discurs de acest tip, bazată pe interviuri, se utilizează şi în psihologie şi
în ştiinţele educaţiei, pentru a determina modul în care, de exemplu, un pacient îşi interpretează
afecţiunea sau un elev experienţa educativă la o disciplină concretă. În general, se evită
întrebările care ar putea conduce persoana intervievată la un anumit răspuns, preferându-se
29