textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

Acest lucru ne permite să reconceptualizăm relaţia dintre dialog şi monolog, completând
teoria extinsă asupra dialogului. Într-adevăr, orice utilizare a limbajului se referă la cazuri
anterioare de utilizare a lui, o replică se raportează la intervenţia discursivă anterioară. În acest
sens, putem afirma, împreună cu Bahtin, că limbajul este dialogic prin natura lui.
În acelaşi timp, nu acesta este aspectul definitoriu pentru textele pe care le putem numi
monologice. Un text nu poate fi numit dialogic dacă, după o replică iniţială, nu urmează un
răspuns; în schimb, în cazul monologurilor, apariţia unui răspuns este contingentă. După un
discurs poate fi pusă o întrebare, dar această întrebare nu transformă discursul deja rostit în
altceva; un text scris poate fi comentat, dar mii de texte au rămas necomentate de destinatarii lor.
Astfel, definitorie pentru un text dialogic este orientarea spre un răspuns ulterior al
destinatarului, deschiderea pentru întreruperi şi continuări, care să aducă ceva nou la tema care
este desfăşurată cu participarea tuturor celor prezenţi; în schimb, pentru un text monologic este
caracteristic faptul că locutorul îşi desfăşoară intervenţia discursivă fără să aştepte neapărat un
răspuns imediat, iar uneori chiar fără să şi-l dorească sau fără să admită posibilitatea apariţiei lui
(de exemplu, atunci când un orator pleacă imediat ce şi-a rostit discursul). În acest sens, un text
poate fi numit monologic, chiar dacă apare ca răspuns la un text anterior, în cazul în care autorul
lui nu-şi propune ca cineva să-l continue, să-i răspundă.
Aceste concluzii ne conduc spre o reconceptualizare a relaţiei dintre dialog şi monolog, în
termeni de „intenţie dialogică” şi „intenţie monologică”: un text cu intenţie dialogică este cel
deschis spre întreruperi şi continuări, iar un text cu intenţie monologică e cel care le respinge. În
mod contingent, în funcție de diferiţi factori, un text cu intenţie dialogică poate să nu genereze
niciun răspuns, iar un text cu intenţie monologică poate să trezească reacţii virulente. Sub acest
aspect, putem plasa un text concret, în funcţie de prezenţa sau absenţa anumitor trăsături, pe o
axă ai cărei termeni extremi sunt dialogicitatea şi monologicitatea.
Semnificația teoretică a lucrării de față rezidă, în primul rând, în analiza diversificată a textelor
dialogice și monologice, pentru a le identifica trăsăturile fundamentale. Dialogul și monologul
nu au fost tratate în calitate de concepte a priori, ci în calitate de concepte empirice, în urma
analizei diferitor texte dialogice și monologice, atât orale, cât și scrise, a căror transcriere a fost
prezentată în lucrare. Au fost descrise caracteristicile care conferă diferitor texte calități precum
monologicitatea și dialogicitatea.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul de cercetare. Au fost identificate
criteriile fundamentale pentru diferențierea textelor monologice de textele monologice. Aceste
11