textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

3. monolog deghizat ca dialog – care apare atunci când fiecare vorbeşte adresându-se de
fapt lui însuşi şi imaginându-şi că a reuşit să stabilească un contact autentic cu celălalt.
Pentru o relaţie autentică cu celălalt, după cum afirmă Buber, este necesar să fii conştient de
alteritatea absolută a lui şi, în acelaşi timp, de faptul că, indiferent de orice, reuşeşti să comunici
cu el. Această relaţie dintre alteritate şi dialog este cea pe care încerc s-o analizez în lucrarea
prezentă; dialogul autentic presupune alteritatea – sau, dacă e să mă exprim în alţi termeni,
alteritatea e primară în raport cu orice dialog şi stă la baza acestuia.
Mişcarea de bază a vieţii dialogului, după Buber, este "întoarcerea spre celălalt", raportarea la
celălalt. Acest tip de raportare poate fi ceva pur fizic – te uiţi la cineva şi i te adresezi – sau poate
fi perceput în termeni de "atitudine esenţială": persoana celuilalt devine prezenţă, aducându-te şi
pe tine la prezenţă pentru tine însuţi. Buber o descrie ca "alteritatea imensă a Celuilalt, care totuşi
nu a rămas străină [...] ci [...] m-a lăsat să mă apropii şi s-o ating" [37, p. 26].
În schimb, monologul este caracterizat prin reflexie – definită ca trecerea la tine însuţi, fără a
te întoarce spre celălalt, fără a te mai raporta la el. Monologul reprezintă izolare şi blocare.
Buber descrie "reflexia" în modul următor: "când cineva se retrage de la acceptarea, cu fiinţa
lui esenţială, a unei alte persoane, în particularitatea ei – o particularitatea care nu trebuie în
niciun mod circumscrisă de cercul propriului său sine, cu toate că-i atinge şi-i mişcă sufletul cu
putere – şi îl lasă pe celălalt să existe numai ca propria lui experienţă, numai ca "parte din mine".
Atunci dialogul devine o ficţiune, relaţia misterioasă dintre două lumi umane – doar un joc, şi în
respingerea vieţii reale care îi iese în faţă începe să se dezintegreze esenţa întregii realităţi" [37,
p. 27-28].
Astfel, Buber opune relaţia dialogică relaţiei monologice; în acelaşi timp, ele nu sunt neapărat
atitudini care depind de noi: monologicul poate fi interpretat ca "incapacitate umană de a-l rosti
pe Tu", iar dialogicul ca ceva ce se oferă, ca o stare de graţie, la care contribuţia ta ca subiect este
minimă, totul reducându-se la o anumită deschidere, disponibilitate, capacitate de a nu-l judeca
pe celălalt, ci de a i te adresa.
52