textul monologic şi textul dialogic din perspectiva analizei discursului

Să încercăm să identificăm o serie de trăsături ale unui text în care se manifestă cel mai
pregnant intenţia monologică:
- locutorul consideră că deţine adevărul în ultimă instanţă;
- nu aşteaptă intervenţia destinatarului (sau, atunci când e forţat s-o accepte, îi atribuie un
statut inferior);
- locutorul se află într-o poziţie de autoritate;
- de obicei, e consacrat unei teme unice, interesante în primul rând pentru locutor; tema e
desfăşurată în intervenţii discursive proprii, fără co-participarea destinatarului şi fără încercări de
a implica auditoriul;
- se poate manifesta şi cu mijloace non-lingvistice: gesturi, expresie facială, nerăbdare
atunci când locutorul este întrerupt.
În acest sens, o conversaţie poate fi doar absolut întâmplător o conversaţie – să fie vorba
doar de extinderea unei idei a locutorului A sau de monologuri paralele, irelevante unul în raport
cu celălalt. Adică poate fi absolut lipsită de dialogicitate (aşa cum sunt dialogurile în teatrul
absurdului – lipsă maximă de deschidere faţă de celălalt şi blocare în propria interioritate). La fel
şi în cazul replicilor ritualice, al răspunsului minimal, al politeţii de „a nu întrerupe” – ele susţin
sau exprimă intenţia monologică a unui discurs aparent dialogic.
O trăsătură inerentă dialogicităţii, care poate fi şi ea utilizată pentru a distinge dialogul de
monolog, este noutatea şi neaşteptatul replicilor. Un monolog (sau o intervenţie monologică – o
naraţiune personală sau o anecdotă, inclusiv una care reprezintă un dialog preexistent) poate fi
repetat cu variaţii minime, în diferite medii sau chiar în acelaşi mediu, în timp ce dialogul cu un
grad ridicat de dialogicitate e mereu nou şi neaşteptat pentru participanţii la el: chiar şi atunci
când interlocutorul nostru spune ceva ce ştim deja sau ceva cu ce suntem de acord, nou e însuşi
faptul că suntem de acord.
L. Iakubinski, un alt filolog rus contemporan cu Bahtin, a consacrat un articol amplu
funcţionării dialogice a limbajului, în care a caracterizat relaţia dintre dialog şi monolog într-un
mod compatibil cu abordarea pe care o prezentăm aici [108, pp. 17-58].
Pentru Iakubinski, trăsătura caracteristică dialogului este replica: „vorbirea unui
interlocutor alternează cu vorbirea altuia (sau altora), această alternare are loc fie ca schimb
(unul „a terminat”, altul „începe” ş.a.m.d.) fie ca întrerupere, ceea ce este extrem de obişnuit, în
special în cazul dialogului emoţional. Dar într-un anumit sens putem spune că anume
întreruperea reciprocă e caracteristică pentru dialog în general. Întâi de toate putem afirma acest
111