Octavian Ursulescu, TEMISTOCLE POPA - Biblioteca Metropolitana ...

TEMISTOCLE POPA 15
semneze muzica la cîteva duzine de filme, să figureze pe afișul teatrelor de
revistă. Se leagă de numele lui succese de viață lungă ale muzicii ușoare
românești din ultimele decenii. „Turturele“, „Măicuța mea“, „Fata de la
Săvinești“, „Lalele“, „Trecea fanfara militară“ – și am citat doar cîteva
dintr-un pomelnic fără sfîrșit aproape – au fluturat pe buzele tuturor și
n-au încetat nici azi să se cînte. Se cîntă și se vor cînta chiar dacă durata
muzicii ușoare este mai scurtă decît a celei destinate sălilor de concert.
Compozitorul acesta sincer și onest, care știe să rețină amănuntul
semnificativ din evenimente, a slujit muzica ca artist instrumentist, apoi
ca orchestrator și, în sfîrșit, ca autor al unor cîntece inspirate. Cine să fi
bănuit că el își fixează în memorie detaliile unei cariere prodigioase?... De
la noroaiele Bădălanului din Galații copilăriei, pînă la clapele pianului
din studioul de azi, pe ai cărui pereți se înșiră documentele activității unui
înzestrat muzician – diplome de premii și evidențieri, brevete de Ordine și
medalii, coperte de compoziții și afișe ale spectacolelor sale fără număr –
Temistocle Popa a dus o existență scăldată în efluvii de muzică. A colindat
țara în vagoanele de turneu ale teatrelor ale teatrelor de revistă și de
operetă, împreună cu cei mai de seamă maeștri ai muzicii noastre ușoare
și ai teatrului românesc de distracție, între care Ion Vasilescu, Gherase
Dendrino, Elly Roman, Henri Mălineanu, Nicușor Constantinescu, Eugen I.
Mirea, Sergiu Malagamba, Sile Dinicu, Gelu Solomonescu, împărtășindune
despre mulți dintre ei amănunte inedite. I-a cunoscut și i-a iubit – fiind
iubit de ei la rîndul lor – pe interpreții genului, în frunte cu Maria Tănase,
Doina Badea, Dorina Drăghici, Ion Luican, Luigi Ionescu, Ion Dacian, Dan
Spătaru. Lucrul acesta li s-a mai întîmplat, firește, și altora. Dar cîți dintre
ei au fost în stare să-și aducă aminte de amănunte legate de înfățișarea
lor, de omenia lor, de arta lor, spre a ni le împărtăși, cu marele dar al
povestitorilor înnăscuți, în portrete și episoade de viață impresionante?
Temistocle Popa a fost înzestrat de ursitoare cu darul povestirii, pe
care nimeni nu i l-a bănuit și nu i l-am bănuit nici eu, deși îl cunosc de peste
trei decenii, de cînd era mai tînăr, însă la fel de retras, la fel de modest,
la fel de „la locul lui”. Abia cînd i-am citit evocările pline de culoare din
paginile în manuscris ale cărții sale mi-am dat seama că Temistocle Popa,
din tăcerile sale prelungite, de-a lungul cărora a observat și a analizat în
sine totul și pe toți, are capacitatea să ne dăruiască un document de epocă
de o fermecătoare mărturie despre drumul muzicii ușoare românești de azi,
cu toți sau aproape toți cei care au cultivat-o cu patima ce clocotește și în
paginile confesiunii sale. Căci cartea lui Temistocle Popa este o confesiune.
Confesiunea unui artist creator, înzestrat cu harul și cu hazul de a le putea