Octavian Ursulescu, TEMISTOCLE POPA - Biblioteca Metropolitana ...

C o l e c ţ i a „ M a e ş t r i “ 

Octavian Ursulescu 

TEMISTOCLE POPA

C o l e c ţ i a „ M a e ş t r i “ 

Octavian Ursulescu 

TEMISTOCLE POPA 

Editura Biblioteca Bucureştilor 

Bucureşti – 2011

Tehnoredactare computerizată şi ilustraţii: Anca Ivan 

Artwork: Bogdan Păun 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

URsUlesCU, OCtavIaN 

temistocle Popa / Octavian Ursulescu. - Bucureşti : 

Biblioteca Bucureştilor, 2011 

ISBN 978-973-8369-96-2 

78(498) Popa,T. 

929 Popa,T.

Dacă ar fi trăit în orice altă țară, Temistocle Popa ar fi fost foarte bogat, 

cu conturi care să-i asigure o senectute fără griji, cu limuzină și șofer la 

scară, cu vilă gen Beverly Hills, cum întîlnim și pe la noi, dar nu aparțin 

oamenilor de cultură care fac cinste țării. Că nu este deloc așa nu ne miră, 

așa cum nu ne miră că acum cîțiva ani a fost, grație unei legi strîmbe, 

evacuat din casa în care crease decenii la rînd și în care locuise anterior 

buna sa prietenă din tinerețe, marea artistă Maria Tănase. Normal ar fi fost 

ca acel apartament încărcat de legendă să-l găzduiască în continuare pe 

acest om de cultură, care transformase casa într-un adevărat sanctuar al 

respectului față de artă... Acum, Maestrul locuiește cu distinsa sa soție, 

Cornelia Teodosiu, fostă vedetă a teatrelor de music-hall, într-o casă veche, 

cu tencuiala scorojită, în care n-a reușit să înghesuie nici mobila (a fost 

nevoit să-și taie în două masa de lucru!), nici comorile care anterior decorau 

pereții: diplome, medalii, trofee, partituri, fotografii istorice. Dar nu și-a 

pierdut umorul, este la fel de tonic și de optimist. La cei 90 de ani, pe 

acest adevărat Patriarh al muzicii ușoare românești l-am găsit la birou, cu 

partitura în față, definitivînd un cîntec pentru copii. În ultima vreme, ca mai 

toți compozitorii noștri de vază, datorită marginalizării muzicii ușoare de 

calitate și faptului că nici măcar artiștii care-i datorează atîtea succese nu-l 

mai solicită, Temistocle Popa s-a orientat către cei mici, cărora le-a dedicat 

cîntece inspirate, multe din ele pe versuri proprii. Se înțelege, îi mai trec 

pragul și „seniorii”, dovadă albumul de... muzică ușoară scris pentru marea 

vedetă a folclorului, Maria Dragomiroiu, melodiile de pe albumul actorului 

Dumitru Rucăreanu – Jocuri de noroc, Astă-seară mă fac praf și mai ales 

Sînt vagabondul vieții mele, cîntată şi de regretatul Gheorghe Dinică, dar și 

cele două melodii țigănești de pe cel mai recent album al Monicăi Anghel. 

Dar s-o luăm sistematic. 

Temistocle Popa s-a născut, părinţi fiindu-i Maria Alexandrescu şi 

State Popa, în 26 iunie 1921, la Galați, oraș al cărui Cetățean de onoare 

este astăzi. Oare n-ar fi cazul ca și Capitala să-și cinstească valorile prin

6 OCTAVIAN URSULESCU 

acordarea acestui titlu? A urmat studii muzicale la Conservatorul din 

București (1935-1939), unde i-a avut profesori pe Ioan D. Chirescu și 

Faust Nicolescu (teorie-solfegiu), Petre Elinescu și Vasile Jianu (flaut), 

continuîndu-și pregătirea la Școala Militară de Muzică din Capitală (1938- 

1942), unde, pe lîngă flaut, a început să cînte și la saxofon tenor. A participat 

la cursurile de perfecționare organizate de Uniunea compozitorilor (1953- 

1955), cu mari maeștri: Ion Dumitrescu (teorie-solfegiu), Marțian Negrea și 

Tudor Ciortea (compoziție, forme muzicale), Florin Eftimescu (armonie), 

Constantin Bugeanu și Mircea Basarab (instrumentație/orchestrație). După 

cum se vede, erau vremuri cînd muzicienii, deși aveau studii solide la 

bază, urmau obligatoriu aceste cursuri și numai ulterior deveneau membri 

ai Uniunii compozitorilor și muzicologilor. În cazul lui Temistocle Popa 

acest statut a fost obţinut abia în 1962, după ce lansase cîteva melodii: Vînt 

din zare-albastră, 1954 (versuri Eugen Mirea), Nu-s stelele de vină (1955, 

versuri Virgil Chiriac), București, București (1956, versuri Mircea Block), 

faimosul Lalele (1961, versuri Aurel Storin). Acest hit uriaș a avut și o 

carieră internațională notabilă, cunoscînd o versiune germană, în traducerea 

lui Siegfried Osten, cu noul titlu Teresa, fiind reeditat în cîteva compilații de 

succes (VEB Lied de Zeit, Tanz mit Freunden, Salute, Perikles), dar și una 

poloneză, în adaptarea Ameliei Lisicka, publicată în culegerea Spiewamy 

i tanczymy. Geneza marelui șlagăr este amuzantă foc, fiindcă în versiunea 

inițială nici vorbă de lalele! Redacția muzicală a Radioteleviziunii și-a 

propus să celebreze zborul istoric al cosmonautului sovietic Iuri Gagarin, 

drept care a invitat „cvartetul mușchetarilor” (despre care vom vorbi 

separat – adică Temistocle Popa, George Grigoriu, Radu Șerban și Vasile 

Veselovschi, prieteni nedespărțiți), comandîndu-le fiecăruia dintre ei o 

melodie cu tema „Gagarin și Cosmosul”, așa că Temistocle a trebuit să 

ticluiască pe dată un cîntec despre Gagarin. La audiție, cînd a adus cîntecul, 

un membru al comisiei i-a spus că e prea liric, că trebuie să-l facă maiestuos, 

cu ritm energic, optimist, „ceva de potență cosmică”! Așa încît piesa a ajuns 

pe fundul unui sertar, unde compozitorul l-ar fi uitat poate mult și bine 

dacă într-o zi nu i-ar fi telefonat Luigi Ionescu, auto-invitîndu-se pentru 

a asculta cîteva noi compoziții. Maestrul i-a cîntat la pian trei piese, însă 

nici una nu părea a fi ce aștepta solistul. Atunci autorul și-a amintit de 

cîntecul refuzat de comisia Radio și a dat la iveală, fără prea mult curaj, 

manuscrisul acestuia. Luigi s-a ridicat din fotoliu, s-a apropiat și a început 

să fredoneze melodia. Asta-i ce căutam!, a exclamat. Dar nu în tempo de 

vals, ci în ritm de cha-cha-cha. Mai mult, la un moment dat, jucîndu-se și 

el cu clapele pianului, Luigi a exclamat: La, la, la, le, le! Asta-i! Lalele!.

TEMISTOCLE POPA 7 

Compozitorul a protestat, cum că acestea n-au... parfum, dar interpretul nu 

s-a lăsat și s-a apucat să cînte de se cutremura apartamentul: Lalele, lalele, 

frumoasele mele lalele!, după care, furios aproape, a continuat: Iar dacă 

ții neapărat ca lalelele să miroasă, n-ai decît să le stropești cu parfum. Eu 

însă nu plec pînă nu-mi dai bucata!. Cum „capul de refren”, cum se spune, 

era gata, Temistocle a dat fuga la Aurel Storin, care, inspirat ca de obicei, a 

și compus versurile. Așa a ajuns Lalele, cîntecul compus în 1961, un șlagăr 

uriaș, fredonat pe toate drumurile, cu un succes atît de mare încît oamenii îl 

strigau pe stradă pe Luigi Ionescu „Măi, lalele!”. La moartea lui, la căpătîi, 

oamenii murmurau, cu lacrimi în ochi, refrenul Lalelelor... 

Revenind la începuturile muzicale ale acestui maestru al șlagărului, 

să notăm că din 1943 s-a afirmat, mai întîi, în postură de instrumentist. A 

fost component al unor formații celebre în epocă: este vorba de orchestrele 

teatrelor „Atlantic” (1943-1947) și „Alhambra” (1947-1949) din București, 

de orchestra Teatrului de Estradă (1949-1957), de orchestra de jazz 

„București” (1957-1962). Turneele în țară se făceau cu vagoane de tren, 

lăsate seara în triaj, în localitățile unde avea loc spectacolul, a doua zi fiind 

anexate altor garnituri. Turneele erau lungi, dar cimentau relațiile între 

artiști, aflați în aceste vagoane ca în familie: aici se dormea, se gătea, se 

mînca, se bea, se petreceau seri minunate după reprezentații, era, practic, 

casa lor. Într-un asemenea context a cunoscut-o compozitorul pe soția sa, 

Cornelia „Coca” Teodosiu, nume cunoscut în lumea teatrului de revistă, cei 

doi legînd o strînsă prietenie cu excentricul, dar atît de valorosul baterist 

Sergiu Malagamba (n. 1913, Chișinău – m. 1978, București). Malagamba, 

după ce a cîntat cu cîteva formații de la Chișinău (Nicolae Cireș) și din 

București (Max Halm), a devenit baterist în orchestra Joe Reininger, cu 

care a efectuat turnee în Egipt și Sudan, după care, în 1939 trece în fruntea 

propriei sale formații la barurile „Melody” și „Continental”. Urmează, rînd 

pe rînd, ipostaza de baterist la Teatrul „Gioconda”, profesor de percuție 

la Conservatorul american de jazz din București, baterist și dirijor la 

Teatrul „N. Stroe”, Teatrul „Elly Roman” și Teatrul „Ateneului Român“, 

percuționist (timpane) în Orchestra Simfonică a Cinematografiei, profesor 

de percuție la Școala Populară de Artă, dirijor la Operetă. Cu Temistocle 

Popa s-a împrietenit în anii cînd au fost colegi la Teatrul de Estradă (1948- 

1950, cu o revenire din 1955 pînă în 1974). Sergiu Malagamba a alcătuit, 

în 1942, prima orchestră de jazz simfonic din România, a întreprins turnee 

în numeroase țări ale lumii, în URSS era un adevărat idol, iar în calitate 

de compozitor, în 1969, a obținut o mențiune la festivalul de la Mamaia. 

Influența lui în epocă a fost uriașă, iar Temistocle Popa își aduce aminte


de evoluțiile trăznite ale acestui virtuoz al percuției, de aparițiile sale în 

manieră Salvador Dali, șocante în acea epocă. Vestimentațiile sale erau 

absolut nonconformiste, imitate de tinerii „malagambiști“ și, tocmai de 

aceea, criticate virulent de ideologii comuniști: pantaloni strîmți, strînși pe 

coapse, cum vedem, mai ales la fete, în prezent. Astfel, Malagamba a fost un 

vizionar, un creator de modă „avant la lettre”! Pantofi erau cu talpă groasă, 

din microporos. Cum aceștia erau scumpi, tinerii găsiseră modalitatea de a 

fi „malagambiști” prin înlocuirea microporosului cu... bucăți de anvelope 

de camion!! Erau cizmari „specializați”, cu rezerve serioase de anvelope 

uzate, care nu mai pridideau! Am avut și eu așa ceva și vă pot spune că 

eram mîndru nevoie mare... În 9 septembrie 1945 în revista Spectator 

apărea articolul Un toboșar periculos pentru ex-mareșalul Antonescu: 

Sergiu Malagamba. În ciuda extravaganțelor sale, autoritățile epocii au fost 

nevoite să se plece în fața virtuozității sale, acordîndu-i, în 1963, Ordinul 

muncii clasa a III-a. Dar după ce făcuse şi cîteva zile de închisoare, la 

Tîrgu-Jiu! 

Am făcut această paranteză pentru a înțelege mai bine contextul în care 

evolua saxofonistul și flautistul Temistocle Popa, care abia își descoperea 

talentul componistic. Cu orchestrele în care cînta a efectuat turnee în URSS, 

în perioada 1957-1962 (în acei ani românii erau emisarii modernismului de 

tip occidental; între timp lucrurile s-au schimbat și azi privim cu uimire la 

orchestrele, instrumentiștii, cîntăreții și montările din Rusia!), Polonia (1962, 

1967), Cehoslovacia (1964), Bulgaria (1966). După cum se poate constata, 

doar țări din „lagărul” (ce potrivit termen!) socialist, în care compozitorul 

a cîntat pe scenă doar ca instrumentist, deși era deja afirmat în postură de 

autor de șlagăre. Nu e vorba numai de Lalele, fiindcă pînă în 1967 mai 

lansase cu mare succes Turturele, în 1962, versuri Angel Grigoriu și Romeo 

Iorgulescu, cu același Luigi Ionescu, Poiana cu flori, același an, Zorile în 

1963, ambele cu aceiaşi textieri. A urmat un alt șlagăr uriaș, Măicuța mea 

(1966, versuri Eugen Mirea), care deschidea seria colaborărilor de excepție 

cu Dan Spătaru, precum şi Ce e cu tine (1967, versuri Mircea Block). În 

perioada primelor sale încercări componistice, Temistocle Popa a fost, își 

aduce aminte cu emoție, încurajat și sfătuit permanent de compozitori pe 

care-i respecta în cel mai înalt grad: Ion Vasilescu, Ion Dumitrescu, H. 

Mălineanu, Mișu Iancu, care ulterior i-au devenit prieteni. Înafara acestora, 

s-a bucurat de la bun început de prețuirea și încurajarea lui Gherase Dendrino 

și ale Mariei Tănase. Într-un interviu, compozitorul mărturisește că tuturor 

le-a fost extrem de greu, celor din generația tînără pe atunci, să preia ștafeta 

de la titanii muzicii ușoare românești, în frunte cu mentorul Ion Vasilescu.


„Careul de ași” (la urma urmei și cei trei mușchetari tot patru erau!) 

al șlagărelor era alcătuit, așa cum am mai scris, din Radu Șerban, George 

Grigoriu (ambii au azi festivaluri ce le poartă numele), Vasile Veselovschi 

(acesta ar merita unul la rîndul lui, la Pitești, în locul defunctei Laleaua de 

aur...), cărora li s-a alăturat Temistocle Popa, patru foarte buni prieteni. 

Pe atunci nu existau invidii, răutăți, oamenii erau mai puțin nervoși, cei 

patru încurajîndu-se unul pe altul, sfătuindu-se, ajutîndu-se, ceea ce nu 

mai vezi, din păcate, în ziua de azi. Maestrul își aduce aminte și de relația 

cu interpreții: Majoritatea soliștilor de atunci avea cunoștințe muzicale. 

Textele erau frumoase, inspirate din viață, nu ca multe din cele de azi, care 

denotă o lipsă acută de idei: „inima mea, inima ta“, „marea e albastră/ 

tu ești frumoasă“ (unde e rima?), „ai plecat, n-ai plecat“, „unde pleci“ 

și alte asemenea. Pe atunci, interpreții nu plăteau compozitorii pentru ca 

aceștia să le scrie piese, comenzile erau lansate de Radio și Televiziune, 

acestea făceau spectacole, așa încît soliștii aveau „marfă” de calitate 

gratis, exista și un plan de înregistrări pentru orchestra Radio. Uniunea 

compozitorilor plătea membrilor săi – așa numitele „achiziții”, care mai 

există și azi, cînd fondurile sînt, din păcate, mult mai mici – pentru melodiile 

scrise, impunînd însă, firesc, un standard calitativ. Temistocle Popa nu-și 

ascunde nemulțumirea: Astăzi cîntecele sînt făcute de oameni care sînt și 

compozitori, și textieri, și interpreți, nu se mai ține cont de nimic, piesa 

poate să iasă cum o fi, pentru că fiecare face ce vrea. 

Dacă melodiile de dinainte de 1990, mă refer strict, firește, la muzica 

ușoară – continuă el –, erau mai valoroase, explicația este simplă: toți 

compozitorii primeau drepturi de autor consistente de la „Uniunea 

compozitorilor“, iar mulți dintre ei (a fost și cazul meu, la începutul 

carierei) erau și instrumentiști sau dirijau diverse orchestre. În plus, pe 

atunci erau festivaluri zonale (așa zise inter-județene) în mai toate județele 

țării, iar noi eram invitați în jurii – dintre ele nici un sfert nu mai au loc 

astăzi...Prezența noastră în toate evenimentele importante era stimulativă 

pentru ambele părți: noi ne străduiam să cumpunem cît mai mult și mai 

bine, iar zecile de tineri soliști care participau și aspirau la gloria genului 

ne solicitau melodii în primă audiție, dintre care multe deveneau șlagăre. 

Apoi, piesele lansate la Festivalul de la Mamaia se cîntau tot anul, la Radio 

și TV, publicul avea de unde să aleagă, nu ca acum, cînd se selecționează 

cîntece care în mod normal ar fi trebuit respinse. Nu e vorba de nici un 

fel de cenzură, să fiu bine înțeles, decît de una a bunului simț. Numiți-mi 

un titlu lansat de festivalul de la Mamaia în ultima perioadă! În ce mă 

privește, eu mai trăiam și din muzica de film, au fost cazuri cînd am semnat


coloana sonoră și pentru 4-5 filme pe an. Revenind la Festivalul de la 

Mamaia, nu trebuie să se uite că el a fost înființat de noi, compozitorii, 

prin Uniunea noastră, în 1963, iar acum nu mai avem loc acolo! Mamaia 

a decăzut încet-încet, a ajuns azi ce se vede și din acest motiv compozitorii 

profesioniști s-au cam retras, și rău au făcut. În toată această bătaie de joc 

piesele fără valoare „încurcă“ titlurile cu adevărat valoroase, care mai 

apar pe ici, pe colo. A nu se înțelege că resping muzica tinerei generații, 

nici vorbă de așa ceva, mi-au plăcut 3 Sud Est, apreciez trupa Holograf, 

pentru că fac muzică accesibilă. Și un lucru care se știe mai puțin este 

acela că sînt nașul lui Keo, fiu al unui bun prieten, nume important la 

Radio și TV înainte de 1989, Ion Mustață, stabilit cu familia în Elveția. Îi 

urmăresc evoluția și sînt foarte mîndru de el! 

Temistocle Popa a scris pentru toate vedetele muzicii noastre ușoare, 

dar cu Dan Spătaru a avut o colaborare cu totul specială, marcată de nu 

mai puțin de 68 de cîntece! Dan, student la Institutul de Educație Fizică și 

Sport, se lansase la Casa de Cultură a Studenților sub îndrumarea Cameliei 

Dăscălescu, născută în același an cu Temistocle Popa, cu cîteva luni înainte. 

Compozitorul l-a remarcat într-un program de bar: blond, cu frumoși ochi 

căprui, cu un chip inocent și cu o voce adîncă și penetrantă de tenor, își 

amintește el. Cum i-a lăsat o foarte bună impresie, i-a și compus o primă 

piesă, Măicuța mea. Culmea este că prima oară Dan n-a avut încredere în 

această melodie, s-a codit, i s-a părut că este prea „încărcată”, nicidecum 

pe genul lui! Pînă la urmă s-a lăsat convins și a învățat-o într-o seară, 

cîntînd-o în premieră, cu un succes peste așteptări, la inaugurarea sălii 

Radioteleviziunii, în 1966. Rînd pe rînd au urmat Noapte bună, București, 

Mi-a spus inima aseară, Spune unde, spune cine, Trecea fanfara militară, 

Dan fiind ceea ce maestrul numește un „lansator” de melodii, avînd acea 

știință rară a transformării fiecărei partituri într-un hit. Între cei doi s-a legat 

o prietenie frumoasă, întreruptă doar de dispariția cîntărețului. Un moment 

important în colaborarea lor a fost marcat de filmul muzical Cîntecele 

mării, o coproducție româno-sovietică din 1970, regizată de un alt regretat 

prieten al compozitorului, Francisc Munteanu. A fost filmul în cursul căruia 

între Dan Spătaru și partenera sa, Natalia Fateeva, artist al poporului din 

URSS, s-a înfiripat o frumoasă poveste de dragoste. Unul din cîntecele lui 

Temistocle Popa din banda sonoră a acestui film, Să cîntăm, chitara mea, 

a ajuns un mare șlagăr în URSS, devenind un adevărat imn al tineretului. 

Melodiile din acest film au intrat și în repertoriul marilor vedete din URSS, 

între care „monstrul sacru” Muslim Magomaev. Dan Spătaru a devenit, 

datorită muzicii acestui film, un star în perimetrul sovietic, urmînd zeci de


turnee care durau luni de zile, în care cînta și în limba rusă, pe care o vorbea 

curent, și era plătit regește. Dar, se știe, mai toți banii trebuiau depuși la 

OSTA, devenită apoi ARIA... Cînd cînta „Spune, ce mai face mama?“ 

plîngea lumea în sală, am văzut cu ochii mei – își amintește maestrul. Am 

avut noroc că Dan Spătaru mi-a îndrăgit compozițiile, dar îmi place să 

cred că și el, la rîndu-i, s-a întrebat măcar o dată: Ce s-ar fi întîmplat dacă 

aș fi refuzat să cînt „Măicuța mea”? 

Înainte de a derula cronologic viața și cariera marelui compozitor, să 

ne oprim asupra unui alt episod semnificativ și anume prietenia cu neuitata 

Maria Tănase, în apartamentul căreia a locuit, cum am relatat, pînă de 

curînd. Rîndurile de mai jos sînt spicuiri din amintirile compozitorului. 

Mariei Tănase îi plăcea să se mute în altă casă aproape an de an, făcînd 

din apartamentele sale un mic Paradis. Avea multe momente cînd fugea de 

lume, de unde nevoia permanentă de a avea un cămin primitor în care să 

se refugieze. Iubea enorm florile, chiar și cea mai umilă păpădie, iar casa îi 

era veșnic plină de flori. La un moment dat s-a mutat în strada Brezoianu, 

într-un bloc unde acum cîțiva ani a fost chiar deschis un restaurant numit 

„La Maria”, dar după o inaugurare fastuoasă managementul defectuos a 

anulat buna intenție. Ei bine, în apartamentul său de la ultimul etaj, Maria a 

adus un... copac pentru a fi instalat în balcon! A fost urcat de pompieri, cu 

scările și frînghiile lor! Altminteri, Maria Tănase era extrem de modestă, 

fugind de fotografi și de larma publicității. La masă se mulțumea cu un ou 

fiert, o felie de pîine prăjită, o roșie și un ardei. Nu obișnuia să bea, deși 

mulți au crezut asta, înșelați de ochii ei veșnic scînteietori și de surîsul 

plin de înțelesuri. În schimb, din păcate, fuma enorm, mai ales pentru o 

făptură fragilă ca ea. În perioada cînd a început prietenia și colaborarea 

cu Temistocle Popa, cei doi jucau nu o dată table în mansarda prăpădită în 

care maestrul locuia atunci, situată în blocul unde se afla cinematograful 

„Luceafărul”, devenit astăzi „Cinema Pro“. 

Compozitorul își amintește, cum să uiți așa ceva? că uneori Maria 

Tănase juca table... goală! Maestre, bănuim că era extrem de cald, nu facem 

nici un fel de supoziții, dar în zilele noastre n-ați fi scăpat de tabloidele de 

scandal! Fire extrem de generoasă și de nepăsătoare cu propriile-i nevoi, 

Maria nu avea niciodată bani, rămînea fără ei imediat ce-i cîștiga, trăind 

adesea din împrumuturi. Cînd întîlnea vreo fată săracă și frumoasă îi dăruia 

rochiile ei cele mai scumpe, le iubea pe florărese, de la care cumpăra brațe 

întregi de flori, rămînîndu-le nu o dată datoare... Bun prieten cu artista, 

Temistocle Popa declară că Maria nu prea era în relații bune cu lăutarii, 

nefiind mulțumită de ei, excepția chemîndu-se Fărîmiță Lambru, care îi era


mai drag ca un frate: Doar el se pricepe să mă acompanieze cu adevărat, 

mi-a deslușit sufletul ca nimeni altul!. Fărîmiță era o fire veselă, pus mereu 

pe glume, sprinten la minte, cu replici potrivite în orice împrejurare. Fizic 

era însă slab, nevolnic, plăpînd, bolnăvicios, căci respira cu un singur 

plămîn, atacat și acela. Acordeonistul iubea la nebunie copiii și, cum nu 

avea, s-a dus într-o zi la un orfelinat și a înfiat un suflet părăsit. De atunci 

a făcut toate eforturile pentru ca, în ciuda nevoilor care îl copleșeau, a 

sărăciei cu care s-a luptat toată viața, să-și crească ca pe o prințesă fetița pe 

care o adoptase... 

Temistocle Popa i-a compus Mariei Tănase un cîntec de succes, În 

tîrgul Moșilor, pentru a fi interpretat la Moși, în tîrgul Obor, în ambianța 

atît de colorată pe care am cunoscut-o personal, copil fiind, locuind la 

doi pași, la Lizeanu. De altfel, pe fotografia din 1958, reprodusă de noi, 

dedicația artistei sună așa: Temi, hai la Moși, la prispa-naltă, să-ți aduci 

aminte odată, de o prietenă devotată. Maria. Compozitorul, aflat la început 

de carieră (debutase în 1954) a fost extrem de onorat de faptul că marea 

vedetă i-a cerut să-i scrie un cîntec. Maria avea deja în cap ideea textului, 

ea semnînd de altfel, ulterior, versurile. Veneau toţi Bucureștii s-o vadă și 

s-o asculte pe Maria Tănase, artistă prin excelență populară, la Obor, în 

Tîrgul Moșilor, printre călușei, „lanțuri”, corturi ale circurilor ambulante, 

vînzători de vată de zahăr și acadele. Dar, odată, pe cînd se afla într-un 

lung turneu prin țară, Maria s-a îmbolnăvit grav; avea un vechi neoplasm, 

pe care îl ignora. Senzațiile de sufocare și de tuse, care o chinuiau cumplit, 

erau puse pe seama țigărilor și a oboselii. Cînd, după un acces grav de 

tuse, a fost transportată la spitalul din orașul unde cînta în acea seară, s-a 

aflat că tumorile din plămînii ei ajunseseră la mărimea unor mandarine... 

A fost adusă în grabă și internată la spitalul Fundeni, în Capitală. Soția 

compozitorului, Cornelia Teodosiu, nu s-a mai dezlipit din acea clipă de 

patul ei decît atunci cînd avea spectacol. În schimb, Temistocle Popa n-a 

avut puterea zile la rînd să se ducă s-o vadă în starea în care o adusese boala. 

Dar Maria se grăbea, voia să-și ia rămas bun de la toți prietenii, pentru că 

în privirile și în comportamentul medicilor citise adevărul. Cînd și-a făcut 

curaj, compozitorul a găsit-o străvezie, doar piele și os, doar strălucirea 

ochilor amintind de Maria de altădată. Cînd și-au luat rămas bun, artista i-a 

strecurat în mînă niște hîrtii pe care le scosese de sub pernă. Era testamentul 

ei, pe care urma să i-l încredințeze soțului, ziaristul Clery Sachelarie, 

precum și versurile unui cîntec la care dorea ca Temistocle să-i compună 

muzica. Ultima ei dorință a fost să se sape o fîntînă într-o zonă secetoasă, 

undeva pe lîngă Făgăraș sau în Dobrogea, unde să se împartă trecătorilor


ulcioare cu apă. Apoi, să se cumpere mai multe perechi de pantofi ușori, 

fără branțuri, ca papucii de casă, care să fie dăruiți unor femei nevoiașe, 

iar o pereche să-i fie pusă în sicriu ca să poată alerga nestingherită prin 

poiene, în lunga călătorie. Mai cerea să fie înveșmîntată într-o rochie albă 

și să nu fie fardată, iar înmormîntarea să se petreacă discret, fără pompă, 

ceea ce, evident, nu s-a putut întîmpla. Era imposibil, fiindcă zeci de mii de 

oameni au petrecut-o la cimitirul Bellu. Artista se stinse din viață la doar 

cîteva zile după ce compozitorul o vizitase la spitalul Fundeni. Sicriul a fost 

expus în holul Teatrului „Constantin Tănase”, la sala „Savoy”, unde mii 

de admiratori i-au adus un ultim omagiu. La înmormîntare a fost și mama 

artistei, căreia lacrimile îi secaseră de atîta plîns. Mîngîia obrazul Mariei cu 

degete tremurînde: De, maică, eu, bătrînă și oarbă, am rămas să te plîng 

pe tine, nu tu, tînără și frumoasă, să mă plîngi pe mine! Compozitorul 

este vizibil emoționat: Era frumoasă Maria Tănase, frumoasă și pe ultimul 

ei drum. Pe mormîntul Mariei se află veșnic o floare și mereu cineva îi 

aprinde candela la căpătîi... 

Viața lui Temistocle Popa este ea însăși o poveste împletită cu destinele 

altor nume celebre care, la rîndul lor, i-au marcat devenirea artistică. Dacă 

am încerca s-o concentrăm în cîteva rînduri, dar o vom trata in extenso 

ceva mai tîrziu, am scrie așa: s-a născut în mahalaua Bădălan, din cartierul 

de jos al Galaților, într-o familie de oameni săraci. A ajuns la București de 

mînă cu mama sa. Primii pași în muzică i-a făcut în curtea Regimentului 

21 Infanterie, fiind copil de trupă, ca și alte odrasle de familii sărmane. 

După studiul saxofonului, harpei și al flautului a trecut la Conservatorul 

de Muzică și Artă dramatică din București, iar în 1945 începe să cînte, în 

formația lui Sergiu Malagamba. A fost apoi flautist în orchestra Teatrului 

de Operetă, condus de Ion Dacian, unde îl avea ca dirijor pe Gherase 

Dendrino. În 1949, se angajează la Teatrul Savoy, unde este luat sub aripa 

sa protectoare de ctitorul muzicii ușoare românești moderne, Ion Vasilescu. 

De altfel, prima compoziție a sa, Vînt din zare-albastră, a fost lansată 

cu succes la Teatrul „C. Tănase”, într-un concert dirijat de un alt mare 

maestru al genului, Henri Mălineanu. Piesele i-au fost cîntate de Maria 

Tănase, Aurelian Andreescu, Doina Badea, Ileana Sărăroiu, Dan Spătaru, 

Luigi Ionescu, Marina Voica, Margareta Pâslaru și mulți, mulți alții. Asta 

pentru a vedea cît de superficial se poate trece în revistă viața unui creator 

de excepție. Dar, evident, aceasta este o carte serioasă, așa încît trebuie să 

depănăm pe îndelete una din legendele muzicii ușoare românești... 

Temistocle Popa are un real talent de condeier, nu o dată semnînd și 

versurile cîntecelor sale, așa că n-a mirat pe nimeni faptul că, în 1989,


a lansat la Editura Litera un volum autobiografic intitulat Trecea fanfara 

militară.... În prefață, cunoscutul scriitor Titus Popovici amintea: „Șlagăr“, 

„hit“ sau „tune“ – aceste barbarisme ascund o realitate peste care numai 

snobii cei mai înrăiți îndrăznesc să treacă: realitatea cîntecului de succes, 

îndrăgit pînă la obsesie, marcînd, în felul lui, sensibilitatea unei generații 

și, în cazurile foarte fericite, trecînd peste bariera generațiilor. Temistocle 

Popa nu este numai compozitorul de unanim recunoscută celebritate, ale 

cărui cîntece au căpătat, minunată ingratitudine a destinului artistic!, 

o existență autonomă, devenind bun de consum, ci, așa cum cititorul va 

constata cu plăcută surpriză, un excelent observator al vieții, al mediului, 

oarecum exotic, în care se naște și înflorește „muzica ușoară“, care, ca 

orice lucru aparent „ușor“, este, în realitate, foarte „grea“. Peste toate 

întîmplările, peripețiile și avatarurile devenirii plutește, ca o lumină 

blîndă, muzica de fond a unei personalități de o aleasă generozitate, de o 

bunătate firească, neostentativă, calitate, vai!, atît de rară printre creatori. 

Paginile adînc simțite despre marea și unica noastră Maria Tănase umplu 

un gol nemeritat și m-au făcut să-mi amintesc că, în Englitera tuturor 

conservatorismelor, suverana n-a ezitat să confere formației Beatles 

prestigiosul titlu de Cavaler al Imperiului Britanic. Dacă onoroficențele 

postume sînt doar simbolice, cel puțin amintirea noastră să păstreze vie 

imaginea celor care ne-au cîntat aleanurile, dorurile, speranțele și, de ce 

nu?, clipele cînd la un pahar de vin petrecem românește, adică plini de elan 

și bună cuviință. Dacă n-ar fi decît atît și cartea lui Temistocle Popa ar fi 

justificată în sine și pentru sine. Se întîmplă însă și altceva: rare, foarte 

rare sînt în zilele noastre cărțile care, atunci cînd paginile se apropie de 

sfîrșit, să-ți transmită un sentiment de regret că în curînd vei părăsi lumea 

pe care cartea a creat-o în conștiința ta, că ai vrea mai mult, că ai rămas, 

vorba francezului, „asupra setei tale“. „Trecea fanfara militară“... este 

una din asemenea cărți. Foarte bun cunoscător al muzicii ușoare, scriitorul 

George Sbârcea era în egală măsură compozitor (a semnat sub pseudonimul 

Claude Romano cîteva melodii de mare succes, între care celebrul Ionel, 

Ionelule). El scrie în postfața volumului: Încep această scurtă postfață cu 

mărturisirea că nu l-am crezut pe Temistocle Popa capabil să scrie o astfel 

de carte. Nu că artiștii nu ne-ar rezerva mereu surprize uimitoare. Ei își 

manifestă ba într-un fel, ba în altul înzestrările multiple; scriitori care 

pictează în ceasurile lor de răgaz, pictori care fac muzică în momentele lor 

de reculegere, muzicieni care își scriu memoriile fără să fi ținut vreodată 

un condei de literat în mînă. 

Compozitorul Temistocle Popa s-a mulțumit să scrie cîntece, să


semneze muzica la cîteva duzine de filme, să figureze pe afișul teatrelor de 

revistă. Se leagă de numele lui succese de viață lungă ale muzicii ușoare 

românești din ultimele decenii. „Turturele“, „Măicuța mea“, „Fata de la 

Săvinești“, „Lalele“, „Trecea fanfara militară“ – și am citat doar cîteva 

dintr-un pomelnic fără sfîrșit aproape – au fluturat pe buzele tuturor și 

n-au încetat nici azi să se cînte. Se cîntă și se vor cînta chiar dacă durata 

muzicii ușoare este mai scurtă decît a celei destinate sălilor de concert. 

Compozitorul acesta sincer și onest, care știe să rețină amănuntul 

semnificativ din evenimente, a slujit muzica ca artist instrumentist, apoi 

ca orchestrator și, în sfîrșit, ca autor al unor cîntece inspirate. Cine să fi 

bănuit că el își fixează în memorie detaliile unei cariere prodigioase?... De 

la noroaiele Bădălanului din Galații copilăriei, pînă la clapele pianului 

din studioul de azi, pe ai cărui pereți se înșiră documentele activității unui 

înzestrat muzician – diplome de premii și evidențieri, brevete de Ordine și 

medalii, coperte de compoziții și afișe ale spectacolelor sale fără număr – 

Temistocle Popa a dus o existență scăldată în efluvii de muzică. A colindat 

țara în vagoanele de turneu ale teatrelor ale teatrelor de revistă și de 

operetă, împreună cu cei mai de seamă maeștri ai muzicii noastre ușoare 

și ai teatrului românesc de distracție, între care Ion Vasilescu, Gherase 

Dendrino, Elly Roman, Henri Mălineanu, Nicușor Constantinescu, Eugen I. 

Mirea, Sergiu Malagamba, Sile Dinicu, Gelu Solomonescu, împărtășindune 

despre mulți dintre ei amănunte inedite. I-a cunoscut și i-a iubit – fiind 

iubit de ei la rîndul lor – pe interpreții genului, în frunte cu Maria Tănase, 

Doina Badea, Dorina Drăghici, Ion Luican, Luigi Ionescu, Ion Dacian, Dan 

Spătaru. Lucrul acesta li s-a mai întîmplat, firește, și altora. Dar cîți dintre 

ei au fost în stare să-și aducă aminte de amănunte legate de înfățișarea 

lor, de omenia lor, de arta lor, spre a ni le împărtăși, cu marele dar al 

povestitorilor înnăscuți, în portrete și episoade de viață impresionante? 

Temistocle Popa a fost înzestrat de ursitoare cu darul povestirii, pe 

care nimeni nu i l-a bănuit și nu i l-am bănuit nici eu, deși îl cunosc de peste 

trei decenii, de cînd era mai tînăr, însă la fel de retras, la fel de modest, 

la fel de „la locul lui”. Abia cînd i-am citit evocările pline de culoare din 

paginile în manuscris ale cărții sale mi-am dat seama că Temistocle Popa, 

din tăcerile sale prelungite, de-a lungul cărora a observat și a analizat în 

sine totul și pe toți, are capacitatea să ne dăruiască un document de epocă 

de o fermecătoare mărturie despre drumul muzicii ușoare românești de azi, 

cu toți sau aproape toți cei care au cultivat-o cu patima ce clocotește și în 

paginile confesiunii sale. Căci cartea lui Temistocle Popa este o confesiune. 

Confesiunea unui artist creator, înzestrat cu harul și cu hazul de a le putea


împărtăși semenilor săi bogăția propriului suflet armonios”. Acestea fiind 

spuse, de doi scriitori importanți, nu ne rămîne decît să încercăm și noi s-o 

luăm de la început, temeinic... 

După ce l-am „plasat” pe compozitor în contextul epocii și am creionat 

mai apăsat portretele a doi dintre colaboratorii care i-au marcat începuturile 

artistice, Maria Tănase și Sergiu Malagamba, e timpul să derulăm pe 

îndelete firul vieții sale. Temistocle Popa s-a născut, cum spuneam, în 

1921 pe strada Vezuviului din cartierul de jos al Galaților, într-o vară cînd 

Brateșul se revărsase și inundase mahalaua copilăriei sale, în „Vale”, în 

mahalaua Bădălan, aflată în spatele gării, lîngă Bazinul Nou. Aici, prin 

ușile întredeschise ale cîrciumilor, micuțul „Mistocli”, cum i se spunea 

atunci, a descoperit farmecul cîntecelor simple ale vioriștilor, țambalagiilor, 

acordeoniștilor, toboșarilor și „guriștilor”, așa cum în timpul zilei gusta 

romanțele îngînate de bărbierii acompaniați de mandoline. Nu e de mirare 

că mama sa era oripilată de preocupările sale muzicale: îi schimbase cea 

mai bună găină pe o chitară fără fund, își confecționase un „țambal” din trei 

scînduri și două sîrme, precum și viori din coceni de porumb și arcușe din 

coadă de cal! Dar ea însăși cînta adesea cu o voce caldă romanțe sfîșietoare, 

prevestind parcă decizia curajoasă pe care a luat-o într-o dimineață, după 

un nou chef crunt al tatălui lui „Mistocli”: și-a luat odrasla de mînă, s-au 

urcat în primul tren, luînd calea Bucureștilor! Era toamna anului 1930 și 

s-au aciuit, rînd pe rînd, la diverse rude. Pînă într-o bună zi cînd mama l-a 

anunțat: Mîine, Mistocli, mergem la regiment, să te faci muzicant! Așa a 

ajuns compozitorul copil de trupă la muzica Batalionului de Gardă, unde 

primele săptămîni au fost decepționante pentru micuțul gălățean cu atîtea 

speranțe în suflet. Într-un tîrziu norocul i-a surîs: Egizio Massini, inspector 

al muzicilor militare, întemeiase o școală de muzică, adevărat conservator, 

cu profesori-maeștri într-ale muzicii, dar și ale pedagogiei. Sub îndrumarea 

lor viitorul compozitor a prins a buchisi notele muzicale, cheile, gamele, 

alterațiile, modurile, într-un cuvînt întregul alfabet al muzicii, care o dată 

însușit, îți permite nu numai să „auzi” muzica, dar s-o și „vezi”. Practic, 

copilăria și adolescența i-au fost marcate de uniforma militară. Primii pași 

în muzică au fost făcuți în curtea Regimentului 21 Infanterie, pe strada 

General Angelescu, în fața Spitalului Militar, unde primele exerciții au 

fost cele monotone, plictisitoare, legate de deprinderea ritmului. Primul 

instrument mînuit în cadrul fanfarei regimentului a fost... toba mică, după 

care, la 15 ani, a trecut la altele: picolă și flaut, dascăl fiindu-i Ion Ristea. 

După doi ani de fanfară, la recomandarea colonelului Massini elevul 

Școlii Militare de Muzică este primit la Conservatorul de Muzică și Artă 

dramatică din București. Avea 16 ani și viața înainte...


La Conservator studiază flautul cu profesori de mare valoare, Vasile 

Jianu și Constantin Țurcanu, dar și harpa cu Sabina Niculescu, dar a 

abandonat acest din urmă instrument, concentrîndu-se pe cursurile de teorie 

și solfegiu susținute de reputatul compozitor Ion Chirescu, discipol al lui 

Vincent d’Indy, precum și pe cele de armonie și contrapunct, cu severul, 

exigentul Faust Niculescu. Student încă la Conservator, unde venea 

în uniformă militară!, Temistocle Popa își continuă apariția ca flautist 

în fanfară, fiind extrem de apreciat de șefii de muzică Horia Pandescu, 

Savel Horceag, Ion Crăciunescu, Mișu Niculescu, cu atît mai mult cu cît 

la repetiții asistau adesea celebrități cum ar fi Ion Chirescu, Ion Vasilescu, 

Alfred Mendelsohn. Asta în noul sediu, la Școala de Ofițeri de Infanterie 

de pe strada Izvor 137, lîngă fostul stadion Republicii. Omenos, dar rebel, 

la 18 ani este mutat disciplinar la Regimentul 1 Dolj din Craiova, unde 

are șansa de a fi reținut de căpitanul Stancu în cadrul fanfarei, altminteri 

ajungea pe front! În primăvara lui 1945, este trecut din armată în rezervă 

și începe o nouă viață. Chiar dacă nu avea locuință, instrument sau haine 

civile, solidaritatea umană funcționează și totul se rezolvă. Mai mult, face 

rost și de un saxofon, instrument de împrumut a cărui utilizare o deprinsese 

între timp, dar și de un angajament, și încă unul în formația bateristului 

Sergiu Malagamba! Filfizonul care crease malagambismul, cu pantalonii 

strîmți și sacourile cu umeri largi, conducea o orchestră de clasă, cu Sile 

Dinicu la pian, Dinu Șerbănescu la acordeon, Ionel Cristea la vioară, Colea 

Stîngaciu la contrabas, Jose Landesberg la chitară, Malagamba firește la 

baterie, iar Temistocle Popa la saxofon-tenor și flaut. Din 1947, eroul cărții 

noastre a cîntat cu formația Malagamba mai întîi la popota Comisiei Aliate 

de Control, în localul restaurantului Cina, apoi la Mon Caprice, terasa Lido, 

Mon Jardin, Athénée Palace, dar și în săli de dans, cum ar fi Cercul Militar. 

Erau interpretate șlagăre românești și străine, iar publicul era entuziast, 

reîntors după război, cu frenezie, la bucuriile vieții. În sălile de dans se cînta 

între orele 16 și 22, cu o pauză de 15 minute, în care muzicanții primeau 

o friptură de oaie și două felii de pîine, plata fiind de zece lei stabilizați. 

Încep apoi turneele în țară, cu orchestra în componență de concert, cu 

patru saxofoane, patru trompete, trei tromboane, chitară, contrabas, pian 

și baterie. Malagamba dirija de la tobe, dar el era un adevărat showman: 

descria cu bețele tot felul de figuri prin aer, dansa în fața orchestrei, 

șerpuindu-și trupul în manieră Shakira sau Elvis Presley, mai tîrziu, 

ondulîndu-și brațele, după care revenea în viteză la baterie, declanșînd o 

furtună în burdufurile și talgerele sale, cu solo-uri frenetice. Reclama se 

făcea mai simplu ca azi, artiștii fiind plimbați în trăsuri deschise, ca să vadă


lumea că a venit Malagamba! Acesta era o firmă, atrăgea atenția din prima: 

purta pălării cu boruri largi, cravate înguste, viu colorate, chiar stridente, 

gulere scrobite la cămăși. Magazinele și croitorii particulari lansau deja 

în vitrine moda Malagamba: pantofi înguști, cu tocuri înalte, sacouri cu 

revere mici, pantaloni „în unghi”, strîmți la manșete, terminîndu-se la o 

palmă deasupra gleznelor. Apăruse chiar și dansul Malagamba, cu acele 

break-uri – pasaje solistice la baterie –, care incitau perechile de pe parchet 

la adevărate acrobații coregrafice. Pe lîngă tango și vals erau la modă 

dansuri ritmate, cum ar fi bighina sau carioca, urmate la scurtă vreme de 

dezlănțuitele twist, cha-cha-cha, conga. Sergiu Malagamba a scris o pagină 

unică în muzica de dans românească, sfîrșind din păcate în uitare... 

Temistocle Popa și-a intitulat unul din capitolele cărții sale autobiografice 

La umbra maeștrilor, pentru că într-adevăr, pînă să devină el însuși unul 

respectat a avut șansa de a „fura meserie” de la uriașe personalități ale 

muzicii românești, Mari Maeștri, am spune, utilizînd o sintagmă din șah. 

Astfel, după epoca Malagamba el a cîntat o scurtă perioadă la Teatrul 

„Atlantic”, sub bagheta renumitului compozitor Elly Roman, autor la 

acea dată al unor melodii ultra-fredonate – Nușa, Nu mai plînge, baby, 

Ilona, Două viori, De ți-ar spune poarta ta, Panseluțe, albăstrele –, apoi 

eroul nostru devine flautist în orchestra Teatrului de Operetă, condus de 

legendarul Ion Dacian, unde rămîne trei stagiuni. Aici face cunoștință cu 

meșteșugul de dirijor și orchestrator al altui monument al genului, Gherase 

Dendrino, autor al operetelor Lăsați-mă să cînt și Lysistrata, dar și al 

unor cîntece de neuitat cum ar fi Să nu te superi dacă plîng, Mai spunemi 

că nu m-ai uitat, Drum bun, Un gondolier cînta o melodie, Cînta o 

mandolină, Cînd trandafirii înfloreau, Poate cînți și tu aceeași melodie, 

Cîntă-mi, lăutare!, Cine mi-e drag mă așteaptă, Cale lungă, drum de fier, 

Să nu ne despărțim... Numai aceste titluri alcătuiesc o adevărată istorie a 

șlagărului românesc! Dendrino a fost președinte al juriului încă de la prima 

ediție a festivalului de la Mamaia. În 1966, Temistocle Popa s-a prezentat 

la festival cu piesa ce avea să devină un șlagăr uriaș, Măicuța mea, cu Dan 

Spătaru, pe care toată lumea i-o lăudase și de care el însuși era extrem de 

mulțumit, convins că va intra în palmares, bazîndu-se și pe simpatia pe i-o 

purta „grecului”, cum îi zicea, președintele juriului. La concert publicul 

a bisat, ce mai, succes total. Dar, decepție, cîntecul n-a luat nici măcar 

o mențiune, compozitorul fiind totuși premiat pentru Olimpiada tinereții. 

La puțin timp după aceea, Dendrino l-a asigurat că piesa va fi pe toate 

buzele – și așa a fost, se cîntă și azi, la 45 de ani de la lansare! – și că el a 

susținut-o, dar s-au opus ceilalți din juriu. Situația a fost perpetuată în timp,


cînd nu o dată „jurații” mizau pe cîntece oarecare în dauna celor valoroase. 

Să nu uităm nici faptul că talentul de flautist l-a recomandat colectivului 

de instrumentiști care a pus bazele Orchestrei Radiodifuziunii Române, 

dirijate la debut de Nicolae Patrichi și apoi de Sile Dinicu. Un alt Maestru 

de legendă a apărut în viața sa în 1949, cînd a dat concurs pentru a intra în 

orchestra Teatrului Savoy. Ion Vasilescu l-a acceptat „din prima”, mai mult, 

la scurtă vreme îi încredința și orchestrații! Temistocle Popa își amintește de 

el ca de un „om de teatru” în adevăratul sens al cuvîntului, ca de un prieten 

mai mare, care i-a dat multe sfaturi pe care le-a urmat în carieră. La început 

de decembrie 1960, în noaptea în care a vegheat sicriul lui Ion Vasilescu 

depus la Uniunea compozitorilor, Temistocle Popa a schițat, în minte, linia 

melodică a unuia dintre cele mai frumoase cîntce ale sale, Poiana cu flori... 

Maestrul lăsase în urma sa un discipol pe măsură! 

La Savoy, compozitorul avea să-și găsească sufletul-pereche, în 

persoana unei actrițe focoase, brunetă cu ochii negri și scînteietori, 

Cornelia Teodosiu, care anterior strălucise și la Alhambra sau Gioconda. 

S-au îndrăgostit ca doi copii și au rămas alături, în ciuda părerii celor din 

jur. Compozitorul i-a dedicat în acele zile un cîntec, pe versuri proprii, care 

sintetizează sentimentul care-i lega: 

„Amîndoi 

am găsit un drum în viață 

Numai noi 

inimii-i furăm povață 

Doar noi doi 

împărțim sărutu-n două 

cer și apă 

flori și rouă 

numai noi. 

Știm doar noi 

că doi oameni sînt o lume 

două inimi, dar un nume 

amîndoi!” 

Debutul relativ întîrziat în postură de compozitor, după douăzeci de ani 

de studiu al flautului, saxofonului și harpei, de component al unor orchestre 

celebre, s-a datorat faptului că în tot acest timp a încercat să fure secretele 

de „fabricație”. Convingerea intimă a creatorului era că pentru un cîntec de 

muzică ușoară e nevoie doar de cele șapte note ale gamei diatonice, adică 

tastele albe ale pianului, evitînd clapele negre, adică „accidenții”. Modelele 

lui mărturisite au fost Irving Berlin, Charlie Chaplin, Franz Lehar, Ion


Vasilescu, Gherase Dendrino, Ionel Fernic sau autorii romanțelor românești 

celebre, fiind adeptul simplității și accesibității. Gheața a fost spartă în 

1954, cînd se înfățișează la H. Mălineanu cu prima sa creație, Vîntule din 

zare-albastră, pe un text de Eugen Mirea. Maestrului i-a plăcut, mai mult, 

a introdus-o într-un concert de muzică ușoară românească pe care urma să-l 

dirijeze la Teatrul „Constantin Tănase”. Evenimentul se cere consemnat, 

fiind vorba, practic, de „kilometrul zero” al unei cariere prodigioase. Pe 

afiș, numele lui figura alături de Ion Vasilescu, Henri Mălineanu, Sergiu 

Malagamba, Nicolae Patrichi, Dumitru Capoianu, Marius Mihail, Florentin 

Delmar, interpreții fiind Maria Tănase, Trio Grigoriu, Nicu Stoenescu, 

surorile Kozak, Nicolae Nițescu, Mara Ianoli (soția lui Delmar), Maria 

Sereea, Rodion Hodovanski (cei mai în vîrstă își amintesc de vocea sa 

gravă din piesa Clopotele, adaptare a unui cîntec german), iar pentru piesa 

lui Temistocle Popa era solistă Micșunica Gheorghiu. Orchestra număra 

nu mai puțin de 30 de persoane. Însă, în seara premierei, succesul n-a fost 

cel scontat, poate din cauza interpretării, poate a orchestrației cam prea 

stufoase a lui Malagamba, poate a tempo-ului nepotrivit? Treptat însă piesa 

a „prins”, a fost înregistrată la radio și editată pe o „placă de patefon”, fiind 

un succes mediu, de stimă, dar... primul! 

La Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, Temistocle Popa a avut 

ocazia să lucreze cu regizorii cei mai importanți ai genului: Nicușor 

Constantinescu, Nicolae Dinescu, Bițu Fălticineanu sau Nicolae Frunzetti, 

dar și cu artiști nemaipomeniți, intrați în cartea de aur a music hall-ului 

românesc. La loc de cinste: Dan Demetrescu, zis și „omul cu floarea”, 

Elena Burmaz – subretă nostimă și temperamentală, Al. Giovani, asul 

tangourilor, Antonescu „Cărăbuș”, machior sui-generis, meșter în a „picta”, 

în spectacole, fețele partenerilor, Zizi Șerban, încîntătoarea „fetiță” (în ciuda 

gabaritului) cu codițe, plimbată în cărucior, neuitatul Vasile Tomazian, cu 

a sa nevastă Florica – cei de care-și amintesc în primul rînd bunicii. Apoi 

au venit cei dintre care se aleg și vedetele în activitate ale teatrului de 

revistă de pe Calea Victoriei: comicul-imitator neîntrecut Puiu Călinescu 

și partenerul lui Mișu Stoenescu; Horia Căciulescu, cu vocea-i atît de 

specială; senzaționala Stela Popescu, cea care cîntă, dansează și spune 

cuplete cu egal talent; Alexandru Lulescu, actor talentat, dar și partener în 

atîtea partide de... pescuit; colegul lui de duet, regretatul Nicu Constantin; 

rafinata actriță Cristina Stamate; Ioana Casetti, o altă „subretă” ca argintul 

viu; mucalitul Nae Lăzărescu, actor, dar și autor inspirat, şi partenerul său 

Vasile Muraru; Mihai Perșa, mereu în vervă; cupletistul – rapidist înfocat – 

Ciupi Rădulescu, despre care puţini ştiu că este autorul sensibilelor versuri


ale cîntecului lui Alexandru Jula, Soția prietenului meu; sculpturala Lucia 

Rîpeanu; cuplul care acum face să zîmbească îngerii, Horia Șerbănescu 

și Radu Zaharescu; apoi cel care este nu numai un actor excepțional de 

comedie, dar și un neîntrecut manager general al instituției, de ani buni 

de zile, Alexandru Arşinel. Dar să nu uităm că la „revistă” și-au ilustrat 

talentul actori cum ar fi George Vraca, Birlic, Beligan, Giugaru, Timică, 

Natașa Alexandra, Mișu Fotino, Aurel Munteanu, Ion Talianu, Marcel 

Anghelescu, H. Nicolaide, Dem. Rădulescu, Rodica Popescu-Bitănescu, 

Tamara Buciuceanu, pentru că scena de la Savoy reprezintă o școală a 

comunicării cu publicul. 

Temistocle Popa are amintiri vii legate de toți cei cu care a lucrat la 

Tănase, între aceștia figurînd la loc de cinste așii coregrafiei: Floria Capsali, 

Mitiță Dumitrescu, Nicolae Sever, Sandu Feyer, Păstoral Ionescu, Sandi 

Pătrașcu, Nella Stoenescu, Viorica Chiș, Tudose Martinică. De asemenea 

compozitorul a scris muzica pentru primele succese ale originalului cuplu 

comic-fantezist Anton și Romică. Păstrez o vie admirație Ioanei Radu, 

interpreta fără egal a romanței și a cîntecelor noastre de viață lungă, 

ca și legendarului Gică Petrescu, care a transformat în bijuterii tot ce a 

atins, apoi lui Emil Gavriș, Dorinei Drăghici și soțului ei, Nicu Stoenescu, 

lui Ion Luican, „olteanul cu șapte piei”, celor trei grații ale cîntecului – 

Mara Ianoli, Aida Moga, Lavinia Slăveanu, nemaivorbind de Luigi 

Ionescu, „nașul Lalelelor mele” – își amintește cu nostalgie maestrul. 

În aceeași categorie a colaboratorilor dragi intră și Nicolae Nițescu, pe 

care Tănase l-a sărbătorit anul trecut la 80 de ani, George Bunea, basul 

Rodion Hodovanschi cu inconfundabila sa pedală de contra mi bemol, Jean 

Păunescu, Gabi Pascu. Nu-i uită nici pe cei care, în 1989, erau „mai tineri”, 

dar aveau deja o frumoasă carieră în spate: Mirabela Dauer, Angela Similea, 

Eva Kiss, Mihaela Oancea (care după Revoluție a părăsit lumea muzicii 

ușoare în favoarea cîntecului religios), Romica Puceanu, George Enache, 

Cătălin Crișan, Daniel Iordăchioae, formația „Savoy” condusă de Marian 

Nistor... Cu o memorie impecabilă, Temistocle Popa ține să mulțumească 

și în paginile acestei cărți artiștilor de aleasă vocație cu care a lansat atîtea 

și atîtea șlagăre: Marina Voica, Corina Chiriac, Anda Călugăreanu, Cornel 

Constantiniu, Ion Dichiseanu, Cristian Popescu, Dorin Anastasiu, regretații 

Aurelian Andreescu și Ștefan Bănică... Cîte amintiri, cîte șlagăre, cîte 

vedete! O întreagă lume, pe cale de a apune... 

O pagină cu totul aparte este legată de istoria neromanțată a celor 

„trei mușchetari”, care, așa cum am mai scris, erau ca și la Dumas, patru! 

Athos, Porthos și Aramis erau Radu Șerban, Vasile Veselovschi și George


Grigoriu, iar d’Artagnan – Temistocle Popa. Cînd, în 1954, acesta dădea 

la iveală, așa cum am arătat, primele compoziții, Radu Șerban era deja 

cunoscut încă de prin 1951 prin titluri cum ar fi Lină Cătălină, Să-mi scrii, 

iubite, Ții minte?, Frumos ești, București!. Succesul lui i-a stimulat și pe 

ceilalți „mușchetari”, așa încît hit-urile au apărut unul după altul. Vasile 

Veselovschi a replicat cu Îmi spusese mie luna, De ce nu mă lași în pace?, 

Spune-mi ce să fac să-ți plac puțin?, George Grigoriu cu și mai celebrele 

Broscuța Oac, Ce frumos îmi răspunzi „alo”!, Podul Grant, iar Temistocle 

Popa cu Vîntule din zarea-albastră, Nu-s stelele de vină, Un băiat cînta. 

Din acest moment, supremația „mușchetarilor” devine autoritară, ei 

cucerind mai toate premiile importante și propunînd publicului zeci de 

melodii de mare succes, fredonate de mici și mari. Să nu uităm că atunci 

radioul public difuza mai mult creație autohtonă, ca și tînărul post TV, cu 

emisiuni în direct. Primii lauri i-a cucerit, firesc, Radu Șerban, cu melodiile 

Un minut, Pomul cu vrăbii, Două rîndunici, urmat la scurt interval de 

Vasile Veselovschi, cu O chitară cînta, Ne cheamă ritmul să dansăm, 

Dac-ar fi ce bine-ar fi. George Grigoriu nu s-a lăsat mai prejos, cu Mărunțica, 

Serenada tinereții, Chemarea mării, în timp ce Temistocle Popa a cunoscut 

popularitatea cu Fetele de la Săvinești, Poiana cu flori, Băiatul cu chitara. 

Au trecut aproape 50 de ani, dar recunoașteți că puteți fredona și acum 

refrenul unora dintre aceste piese! De la primul festival de la Mamaia, din 

1963, prietenia dintre ei se cimenta, dar exista și o admirabilă rivalitate 

muzicală, atît de benefică pe portativul genului. 

În prodigioasa-i carieră, Temistocle Popa a colaborat cu mulți artiști de 

valoare, cei mai speciali dintre ei meritînd un loc aparte în amintirile sale. 

Între aceștia, la loc de cinste, regretata Doina Badea, al cărei glas impregnat 

de patetism și de o forță rară stăruie și acum în memoria melomanilor, la 

mai bine de 30 de ani de la dispariția sa. Se formase singură, fără studii de 

specialitate, se afirmase pe scena Teatrului de revistă din Deva și era fascinată 

de personalitatea Mariei Tănase, pe urmele căreia dorea să calce, visînd 

Ciuleandra zi și noapte... Ideală pentru melodiile ample, maiestuoase, care 

aduceau mereu la Mamaia premii compozitorilor, interpreta era nemulțumită 

că era ocolită atunci cînd se ofereau piesele mai ritmate, capabile să fie 

fredonate cu ușurință. Așa încît într-o bună zi l-a abordat de-a dreptul pe 

compozitor, recunoscut pentru știința sa de a găsi linii melodice de mare 

accesibilitate: Hai, Temi, să facem împreună un cîntec, dar un cîntec care 

să dăinuie, să rămînă și după noi! Impresionat de calitățile vocale ale 

solistei, Temistocle Popa s-a gîndit să compună pe versurile Mariei Tănase, 

așa încît, după săptămîni de trudă comună (era cunoscută exigența artistei)


s-a născut cunoscutul cîntec Pe izvor, pe izvoraș. De altfel, Doina Badea a 

jucat un rol important în cariera de început a compozitorului, ducîndu-l de 

patru ori pe podiumul festivalului de la Mamaia, iar în 1969 pe treapta cea 

mai înaltă – premiul I cu Dintotdeauna pe acest pămînt. În această serie 

de excepție se înscriu titluri cum ar fi Șoapte de iubire, Țara unde m-am 

născut, Sună clopotele vieții, Zburați, porumbei!, Inimă, cînd știi. Modestă, 

serioasă, perfecționistă, solista s-a întrebat nu o dată dacă locul ei n-ar fi 

fost pe scena unui teatru de operă, unde ar fi putut crea roluri dramatice, 

deși publicul o primea pretutindeni cu mare căldură, inclusiv peste hotare. 

A cucerit un premiu important la festivalul Lira de aur de la Bratislava, cu 

Vechiul pian de Vasile V. Vasilache. Catastrofalul cutremur din 4 martie 

1977 ne-a răpit-o, împreună cu soțul și cei doi copii... 

Dar cum l-ar putea uita Temistocle Popa pe legendarul Gică Petrescu? 

Multă vreme au circulat glume legate de vîrsta artistului (nu o dată spuse 

chiar de el!), într-atît de jovial, fermecător, spontan și parcă neatins de 

timp era de fiecare dată. E drept, misterul a fost parțial dezlegat în 1985, 

cu ocazia spectacolului organizat la împlinirea vîrstei de 70 de ani, dar 

am scris „parțial” pentru că nu puțini erau aceia care puneau sub semnul 

îndoielii datele înscrise în buletin, de parcă asta ar fi fost important la 

un artist de talia lui! Cînta și dansa ca la prima tinerețe, poseda și talent 

actoricesc, în numeroase spectacole de succes de pe afișul Teatrului de 

revistă „Constantin Tănase”, cum ar fi Nimic despre elefanți. Cu sinceritate 

și naturalețe, Gică Petrescu a știut de minune să-și alcătuiască de fiecare 

dată un repertoriu echilibrat, în care-și găseau locul și romanțe, și cîntece 

de petrecere, și melodii din repertoriul internațional. I-a interpretat cîteva 

creații lui Temistocle Popa, dintre care Nu uita că ești român a devenit, 

în transpunerea plină de noblețe conferită de artist, un adevărat imn al 

diasporei, fiind cîntat, în fața unei asistențe mereu cu lacrimi în ochi, în 

toate turneele sale de peste hotare. Adevărat mit pentru muzica ușoară 

românească, Gică Petrescu, acest Maurice Chevalier al nostru, rămîne un 

exemplu unic de auto-disciplină și profesionalism, evidențiate într-o carieră 

încă neegalată. 

Lalelele lansate de Luigi Ionescu, dar nu numai ele, i-au apropiat 

pentru totdeauna pe cei doi. Cu vocea sa caldă, baritonală, Luigi Ionescu a 

fost legat întreaga viață de scena Teatrului de revistă „Constatin Tănase”, 

deși fusese sortit carierei de aviator, pe care a părăsit-o la 30 de ani. 

O boală neiertătoare l-a răpus pe acest bărbat vesel și chipeș, puţin mai 

tîrziu de cum o făcuse cu Aurelian Andreescu, plecat dintre noi la numai 

44 de ani... Emotiv, însingurat, Alli, cum îi spuneau apropiații, și-a grăbit


parcă sfîrșitul, nepăsîndu-i de viața lui, deși în 23 de ani de carieră lansase 

sute de piese și era extrem de îndrăgit. O voce ușor tremolată, dar de o 

robustă vigoare naturală, care l-a cucerit de la bun început pe compozitor, 

încredințîndu-i 4-5 piese frumoase, între care Cu cine semeni dumneata?. 

Proverbial era umorul lui Aurică, pus în pagină adesea alături de bunul 

său prieten Cornel Constantiniu, ca și faptul că înafara scenei era bîlbîit. 

Scriind această carte îmi dau seama cu tristețe cîți artiști de valoare, cîți 

prieteni am pierdut toți cei din lumea muzicii ușoare... 

Un gen muzical de care Temistocle Popa a fost mereu apropiat, 

apreciindu-i filonul românesc, este romanța, în care s-au ilustrat superlativ 

Ioana Radu, Maria Tănase, Doina Badea, Ileana Sărăroiu... Sigur, romanța 

s-a mai schimbat,a mai evoluat în timp, dar a rămas același cîntec confesiv, 

plin de căldură și nostalgie, duios și nu o dată împietrit parcă „în proiect”, 

stîrnind dulci emoții celor mai în vîrstă și în general persoanelor de mare 

sensibilitate. Temistocle Popa, care a făcut parte în repetate rînduri din 

juriul festivalului Crizantema de aur de la Tîrgoviște, a reușit să iasă din 

aceste tipare. Creaţia sa de intensă fervoare Romanță pentru țara mea a 

fost interpretată de Dan Spătaru „într-o superbă beatitudine”, cum scria un 

cronicar. Disputată atît de muzica ușoară, cît și de cea populară sau mai bine 

zis lăutărească, romanța îi prilejuia lui Gherase Dendrino intense emoții: De 

fiecare dată cînd ascult romanțe mi se pare că aud, din depărtare, fluiere 

de ciobani și behăit molcom de oi... Alături de Ion Vasilescu, Gherase 

Dendrinho, Elly Roman, Nicolae Kirculescu, Henri Mălineanu, Nelu 

Danielescu sau Doru Demetriad, și Temistocle Popa a dăruit repertoriului 

de gen cîteva bijuterii: Sînt zile care nu se uită, pe versuri de Mircea Block, 

a fost prima sa romanță şi a fost interpretată de Dorina Drăghici, urmată de 

Inimă cu Ileana Sărăroiu şi Pe același deal cu Dan Spătaru. 

Toată viața, înafară de muzică Temistocle Popa a avut două mari 

pasiuni: fotbalul și pescuitul. Stelist de cînd se știe, compozitorul a scris 

numeroase cîntece cu tematică sportivă, avînd alături, în loja suporterului, 

pe Dan Spătaru, fost fotbalist, Gioni Dimitriu, regizorul Ion P. Ion, Gheorghe 

Nertea sau antrenorul, fost mare fotbalist, Gigi Staicu, zis „Bulgarul“. De 

altfel, însoțindu-l pe acesta din urmă la una din echipele pe care le antrena, 

la Satu-Mare, compozitorul a dat la iveală un imn al orașului, care împlinea 

un mileniu de la prima atestare, fiind declarat atunci și Cetățean de onoare! 

Dar pasiunea pentru fotbal nu se oprea aici, compozitorul jucînd nu o 

dată, pe stadioanele Steaua sau Dinamo, la meciuri ale echipei actorilor 

bucureșteni, antrenate de Gigi Staicu. Unul din meciurile de pomină, 

comentat într-o savuroasă cronică de Fănuș Neagu, s-a desfășurat pe arena


din Ştefan cel Mare și a opus artiștilor echipa ziariștilor, făcîndu-se ca de 

obicei învoiala de a se cădea „la pace” în final, adică să se termine egal. 

Artiștii aveau un team redutabil... ca nume: Dan Spătaru, singurul priceput 

cu adevărat, Aurelian Andreescu, Horia Moculescu, Cezar Grigoriu, Puiu 

Călinescu, Horia Căciulescu, ce mai o echipă „de tot rîsul”!, Colea Răutu, 

Nicu Constantin, Anton și Romică. Două reprize de cîte 20 de minute, 

oricum prea mult pentru „artiștii” gazonului!, și un arbitru celebru, Ion 

Băieșu, care habar n-avea de înțelegerea prealabilă. Acum i-am spune: blat! 

Aproape de final, scorul era 4 la 4, deci în grafic. Se pornește un vînt teribil, 

care se pare că l-a „dinamizat” pe „robustul“, impozantul centru-atacant al 

artiștilor, Horia Căciulescu, care intră cu minge cu tot în poartă, „încălcînd 

convenția” asemeni lui Panikovski, vorba celebrului erou al lui Ilf și 

Petrov, Ostap Bender. La cabine, scandal mare, s-a dus pe apa Sîmbetei 

și banchetul... „Microbist” pînă în străfundul sufletului, Temistocle Popa 

a compus, după istorica victorie în meciul cu Cehoslovacia, melodia Hai, 

băieții!, chiar pe drumul de la stadion spre casă! Alte piese cu tematică 

sportivă sînt: Olimpiada tinereții, Drumeție, Pentru cei mai buni sportivi, 

Noi sîntem drumeții veseli. Mai simpatic este faptul că el ar putea anula 

rivalitatea istorică dintre Steaua și Dinamo, compunînd pentru fiecare 

dintre ele un imn! Alte mari pasiuni sportive au fost șahul, la care a 

renunțat după o partidă cu marea maestră Elisabeta Polihroniade, și mai 

ales pescuitul. În urmă cu cîțiva ani, pe cînd locuia încă la Foișorul de foc, 

după un interviu, știindu-mă „știucar”, mi-a dăruit un blinker, o linguriță 

cu care am prins apoi multe știuci în Deltă. Acum, aflînd că nu mai merge 

pe baltă, l-am întrebat ce s-a întîmplat cu impresionantul său arsenal de 

„scule” de pescuit. Mi-a spus că i le-a dat pe toate lui Horia Moculescu, un 

alt împătimit al pescuitului, deci au ajuns pe mîini bune... 

În casa maestrului – deși nu-i place deloc să i te adresezi cu acest 

apelativ – la loc de cinste tronează, printre diferite trofee, discuri de aur, 

diplome, şi două păpuși. Povestea lor ține de anii ’50, cînd Temistocle Popa, 

așa cum am arătat, se făcuse cunoscut cu prima sa încercare componistică, 

Vîntule din zarea-albastră. Dar ambiția compozitorului era să nu rămînă 

în acest stadiu, alăturîndu-se numelor de frunte ale genului. Soluția era să 

scrie o melodie inspirată din realitatea imediată, așa cum se proceda pe 

atunci. De aceea, împreună cu textierul Mircea Block, pîndea un asemenea 

subiect. Și ocazia s-a ivit: spre sfîrșitul anilor ’50 presa relata pe larg despre 

intrarea în funcțiune a primei noastre fabrici de fire din relon, cea de la 

Săvinești. Așa s-a născut Fata de la Săvinești, piesă în ritm de bighină, 

cu un delicat fior folcloric. Cîntecul a fost înregistrat de Surorile Kozac


în studiourile Radioteleviziunii. A fost editat pe disc de Electrecord şi s-a 

cîntat mult la radio, TV, în concerte. Într-un cuvînt a devenit un veritabil 

șlagăr al acelor vremi. Într-o bună zi, compozitorul primește din partea 

conducerii fabricii invitația de a o vizita. Programul încărcat l-a împiedicat 

s-o facă, dar în curînd s-a pomenit cu două tinere la ușă. Erau de la fabrica 

din Săvinești, cu o scrisoare de mulțumire și cu un cadou: două adorabile 

păpuși, confecționate din primele fire de relon ieșite din fabrica de la 

Săvinești! Era primul „trofeu” al marelui compozitor și tocmai de aceea îl 

privește și azi cu emoție și nostalgie... 

Am povestit la începutul cărții povestea amuzantă a genezei celebrului 

cîntec Lalele. Acum, cînd s-au aniversat 50 de ani de la primul zbor al omului 

în cosmos, povestea este mai actuală ca oricînd. Temistocle Popa a apelat la 

textierii Angel Grigoriu și Romeo Iorgulescu și, bănuind opțiunile ritmice 

ale acestora, a ales eleganta legănare a valsului pentru piesa sa Gagarin. 

Comisia a sărit în sus: cîntecul era prea liric pentru un asemenea eveniment 

epocal și pe deasupra în tonalitate minoră. Se cerea ceva avîntat, maiestuos, 

energic, optimist! Zis și făcut, după o noapte de nesomn piesa s-a născut 

după „indicațiile” membrilor comisiei, a fost acceptată și înregistrată, 

difuzată fiind intens în săptămînile ce au urmat alături de celelalte trei 

„capodopere”, care oricum sunau cam la fel! Odată evenimentul consumat 

aceste creaţii ocazionale și-au încheiat și ele efemera existență. Cînd 

Luigi Ionescu l-a vizitat pentru a-i cere ceva melodii noi, a ascultat distrat 

primele trei propuneri, după care compozitorul a ajuns și la valsul respins 

cînd cu Gagarin, în care nu-și punea mari speranțe. Luigi a sărit în sus cînd 

l-a auzit, sugerîndu-i autorului să renunțe la blîndul andante al valsului în 

favoarea unui sprințar cha-cha-cha, ritm foarte la modă atunci. Mai mult, în 

timp ce schița fericit pași de dans prin casă, a început să fredoneze: Lalele, 

lalele, frumoasele mele lalele! Temistocle nu s-a mai înțeles cu el şi a cedat. 

Şi bine a făcut! A doua zi compozitorul a orchestrat piesa, Aurel Storin a 

scris versurile, iar Lalelele au fost cîntate în premieră la Teatrul de revistă 

„Constantin Tănase”, în spectacolul Concert Express. De la locul lui din 

orchestră, cu saxofonul de gît, a urmărit uimit reacția spontană a publicului, 

cu ovații și strigăte de bis, ceva cu totul neobișnuit la o piesă nouă, succesul 

ieșit din comun amplificîndu-se în serile următoare. Cu Lalele, Temistocle 

Popa s-a consacrat și a intrat în galeria compozitorilor populari. Piesa a 

fost, în Germania, chiar leitmotivul unui film artistic de lung-metraj şi nu 

s-a uitat niciodată cine a fost nașul acestui hit uluitor: Luigi Ionescu din 

acel moment nu s-a mai putut despărți de acest cîntec, fiind, într-un fel, 

victima colaterală a imensului succes pentru că era identificat cu Lalelele,


indiferent ce ar fi vrut să cînte! Dar asemenea „victime” și-ar dori să devină 

mulți dintre cei care o viață întreagă aleargă după un șlagăr și acesta, pentru 

mulți dintre ei, altminteri artiști respectabili, nu vine niciodată... 

Dar nu numai lalelele i-au marcat existența maestrului Temistocle 

Popa, ci și... turturelele. Acestea i-au dat numele altui mare șlagăr al său! 

În primăvara anului 1963 compozitorul abia se mutase în fostul apartament 

al Mariei Tănase, pe strada Traian 222, în apropierea Foișorului de foc. 

Deasupra, la etajul I, locuia reputatul muzician Paul Constantinescu, cu soția 

sa, Marica, așa încît adesea veneau de sus suave și magnifice efluvii muzicale. 

În schimb, la parter aveau loc permanent repetiții cu numele la modă ale 

genului, Trio Grigoriu, Surorile Kozac, Trio Armonia, nemaivorbind de 

diverşi solişti. Pe strada mea stătea una dintre componentele „Trio Armonia“, 

Mona Scotti, bună prietenă cu părinții mei; soțul ei, italian de origine, era 

medic. Evident, hărmălaia muzicală ajungea la Paul Constantinescu, care 

a propus, delicat, o împărțire echitabilă a orelor de studio, încît să nu fie 

deranjată nici una din părți. Între ei s-a născut o simpatie caldă, așa încît 

într-o bună zi, Temistocle Popa nu s-a mirat cînd a fost oprit în fața casei 

de celebrul său vecin, care se îmbolnăvise în primăvara acelui an, şi a 

ascultat rugămintea: Dragul meu, pe balconul nostru s-a pripășit ieri un 

pui de turturea. N-ai vrea să-l iei și să-l îngrijești dumneata? Ești mai 

tînăr și, poate, ai mai mult timp decît mine... Spre sfîrșitul toamnei Paul 

Constantinescu s-a stins, pianul său a amuțit, iar speranța lui Temistocle 

Popa de a lua lecții de compoziție, așa cum intenţiona, a luat sfîrșit. În 

urma vecinului celebru au rămas oratoriile, Concertul pentru orchestră 

de coarde, Suita românească, Rapsodie oltenească, Burlesca pentru pian 

și orchestră, Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră, 

precum și operele O noapte furtunoasă și Pană Lesnea Rusalim. Astfel, 

Temistocle Popa îi datorează cîntecul de mare succes Turturele (1962), 

inspirat, într-o dimineață însorită, de turtureaua pe care i-o dăduse în grijă 

și pe care l-a compus în mai puțin de o oră, pe versurile semnate de Angel 

Grigoriu și Romeo Iorgulescu. L-a cîntat și l-a înregistrat tot Luigi Ionescu, 

adăugîndu-și încă un hit în repertoriu pe lîngă Lalele. Critica de specialitate 

începea să vorbească elogios despre edificarea stilului personal al noului 

campion al popularității componistice... 

Dar mai mult ca sigur că momentul care avea să influențeze decisiv 

cariera ulterioară a compozitorului a fost întîlnirea sa cu Dan Spătaru. În 

1966, regretatul regizor și realizator de televiziune Sorin Grigorescu, ce și-a 

pus semnătura, între altele, pe neuitata emisiune Steaua fără nume, unde o 

avea alături pe Simona Patraulea, i-a cerut să compună o piesă pentru Dan


 

Spătaru, destinată unui spectacol televizat, de la sala Radio. Temistocle 

Popa își amintește și astăzi întîia întîlnire cu Dan Spătaru, într-un program 

de bar: blond, cu ochi căprui și un chip inocent, cu ținuta degajată a unui 

sportiv, dotat cu o voce adîncă, penetrantă de tenor cu umbre baritonale. 

În acest scop, compozitorul a creionat melodia Măicuța mea, împreună 

cu textierul Eugen Mirea, avînd în fața ochilor chipul mamei sale, care-l 

dojenea cu atîta afecțiune: Astîmpără-te, Mistocli! Versurile sînt absolut 

emoționante și merită să fie reamintite aici: 

„Parcă te văd cum vegheai mereu 

Să alungi răul din drumul meu 

Azi înțeleg tot ce nu-nțelegeam 

Altădată, cînd te necăjeam 

Să știi, măicuța mea 

Că port icoana mea 

În fiecare gînd 

Oriunde și oricînd. 

Te-aud cum îmi cîntai 

Te văd cum îmi zîmbeai 

Și-ți văd și lacrima din ochi 

Cînd uneori mă dojeneai... 

Aș vrea să mă mai cerți 

Aș vrea să mă mai ierți 

Și-n mîngîierea ta 

Să-ți simt iar dragostea 

Să-mi pară că îmi ești 

Și azi alăturea 

Și să m-auzi că-ți mulțumesc 

Măicuța mea!”. 

Surpriza a venit atunci cînd piesa i-a fost prezentată lui Dan Spătaru, 

care nu s-a arătat prea încîntat de ceea ce a auzit. Ideea, titlul, cuvintele 

îi plăceau, dar melodia i se părea prea încărcată, nu era genul lui. Pînă la 

urmă, din fericire, a „intrat în rol” și a repurtat un succes colosal încă de la 

primul concert. După un timp, cei doi s-au reîntîlnit. Interpretul era jenat că 

nu intuise de la bun început potențialul melodiei. I-a oferit compozitorului 

o fotografie pe care a scris: Domnului Temistocle Popa! Sînt pentru 

respect și-mi iubesc părinții. Mulțumiri sincere pentru „Măicuța mea!” 

Dan Spătaru, 18 iunie 1966. La puțină vreme compozitorul i-a încredințat 

Olimpiada tinereții, care a cucerit un premiu la ediția din acel an, în 1966,


a festivalului de la Mamaia. Inevitabil a devenit compozitorul preferat al 

lui Dan Spătaru, oferindu-i șlagăr după șlagăr: Ce e cu tine?, Noapte bună, 

București!, Mi-a spus inima aseară, precum şi Mi-a plăcut surîsul tău – 

piesă interpretată în filmul din 1967 al regizorului Francisc Munteanu, 

„Cerul începe la etajul trei”. Apoi, în 1968, au venit Spune unde, spune 

cine?, Cu cine semeni dumneata? și mai ales hit-ul suprem, Trecea fanfara 

militară, care l-a transformat pe Spătaru într-un superstar și a cimentat pe 

vecie prietenia dintre cei doi. A rămas proverbială o întîmplare al cărei erou 

a fost cunoscutul bariton Dan Iordăchescu. Oprit de un agent de circulație pe 

cînd se afla la volan, a încercat toate explicațiile: i-a spus că e foarte grăbit, 

că trebuie să ajungă la o repetiție la Operă, că el este cunoscutul cîntăreț 

Dan Iordăchescu. La care milițianul i-a tăiat-o scurt: Poți să fii dumneata 

și Dan Spătaru, că tot îți fac proces verbal! În 1970, o nouă „lovitură“, cu 

filmul muzical Cîntecele mării, co-producție româno-sovietică regizată de 

același Francisc Munteanu, în care Dan avea rolul principal și lansa, între 

altele, celebrul Să cîntăm chitara mea. 

În primăvara lui 1968, într-un ziar central apare un articol care îndemna 

la redescoperirea tradițiilor, între care fanfarele din zilele de duminică, în 

chioșcurile din parcuri, cu marșuri, cu muzică de promenadă, cu valsuri 

şi uverturi celebre. Temistocle Popa și-a amintit de perioada cînd el 

însuși defilase în fruntea orchestrei, nemaivorbind de fanfara din Galații 

copilăriei, care trecea cu surle și trîmbițe pe Calea Domnească. Atunci a 

prins contur ideea marelui șlagăr Trecea fanfara militară... Mai ales că la 

Galați debutase autorul unuia dintre cele mai cunoscute valsuri din lume, 

Valurile Dunării, Iosif Ivanovici, ce-şi își făcuse un renume și prin muzica 

de promenadă, cîștigînd un premiu la Viena. De altfel, repertoriul muzicilor 

militare îl preocupase și anterior pe compozitor, așa încît l-a convocat 

imediat pe colaboratorul său apropiat, textierul Mircea Block. Într-un 

interviu, Temistocle Popa declara: Văd posibilă o imixtiune a muzicii ușoare 

în domeniul marșului. Melodiile marșurilor pot fi însă mai sprintene, mai 

cantabile. Păstrînd cadența, ritmul ar putea să fie înnoit, pentru că un 

șlagăr se poate foarte bine cînta și în ritm de marș. Reamintindu-și cu 

emoție atmosfera de sărbătoare a marșurilor copilăriei, dar și revăzîndu-se 

pe sine în uniforma militară, cu cascheta pe creștet, înconjurat de alămurile 

strălucitoare, compozitorul a pus pe loc notele muzicale ilustrate de textul 

evocator al lui Mircea Block: 

„Eram copil, în primii ani de școală 

Dar mi-a rămas în minte-ntipărit 

Un obicei din urbea mea natală


 

De toată lumea foarte îndrăgit. 

Pe înserat, în zi de sărbătoare 

Ne adunam copii de vîrsta mea 

Și ne duceam cu toți în strada mare 

Să fim aproape, să putem vedea... 

Trecea fanfara militară 

În frunte c-un tambur major 

Tras prin inel, cu mustăcioară 

Și buzdugan strălucitor 

Ici-colo, cîte-o domnișoară 

Privea c-un zîmbet visător 

Trecînd fanfara militară 

În frunte c-un tambur major! 

Cînd am pornit pe drumurile vieții 

Orașul meu cu parcuri și castani 

Orașul meu din vremea tinereții 

Nu l-am văzut atîția ani și ani 

Dar peste tot, în drumurile mele 

Cînd o trompetă auzeam sunînd 

Îmi aminteam de serile cu stele 

De strada mare, și atunci, în gînd 

Și nu demult, după atîta vreme 

Am revăzut orașul meu natal 

Deși schimbat în armonii moderne 

Tot mai păstrează-un iz patriarhal 

Și într-o zi, în zi de sărbătoare 

Privind pe boltă stelele cum ard 

Am tresărit și plin de încîntare 

Am alergat spre noul bulevard! 


În frunte c-un tambur major 

Tras prin inel, cu mustăcioară 

Și buzdugan strălucitor 

În pragul unei nopți de vară 

Sub strălucirea stelelor 


Cu tot alaiul ei sonor!”


Culmea este că melodia a zăcut mai bine de un an în sertarele redactorilor 

de la Radiodifuziune, nebucurîndu-se de încredere! Cu toate insistențele 

autorului, care era departe de a fi un necunoscut, piesa nu intra în programe, 

sugerîndu-i-se compozitorului s-o orchestreze în ritm de dans, eventual de 

foxtrot, dar în nici un caz de marș. Noroc că n-a ascultat aceste „indicații”, 

iar Dan Spătaru a fost din prima clipă entuziasmat. Neîncrederea, însă, nu 

se sfîrșise aici. Dirijorul Sile Dinicu a aruncat o privire partiturii și i-a spus 

cu reproș: Doar n-ai vrea, Temi, să-mi transform orchestra în fanfară?! A 

cedat în cele din urmă, iar instrumentiștii au fost literalmente entuziasmați 

de ritmul de marș, după atîtea sambe, cha-cha-uri, twist-uri, așa încît Sile 

Dinicu a acceptat înregistrarea. Dan Spătaru a reușit o „suprapunere” de zile 

mari, Tudor Vornicu a programat Fanfara într-o emisiune de sîmbăta seara 

și... succesul național era gata! Din acea clipă fiecare oraș cu „stradă mare” 

şi, cine nu are, cu grădină publică și cu bulevard central și-a revendicat 

acest uriaș șlagăr, dar numai unul fusese în inima compozitorului: Galații 

săi natali. Numai şi pentru asta şi ar trebui să aibă un foișor în parc, cu 

o fanfară permanentă, iar parcul să poarte numele lui Temistocle Popa! 

Probabil însă cerem prea mult... 

Am amintit fugar, în prima parte a cărții, de legăturile consistente ale 

lui Temistocle Popa cu cinematografia. De altfel, la finalul volumului, vom 

publica in extenso lista tuturor filmelor la care a scris muzica. Totul a început 

în 1962, atunci cînd l-a întîlnit pe prozatorul Francisc Munteanu, convertit 

surprinzător, cu excelente rezultate, la regie de film; era cu puțin înainte de 

a colabora la primul său film dintr-o serie de excepție: La vîrsta dragostei. 

Franț, cum îi spuneau prietenii, a fost primul regizor care a renunțat, pentru 

banda sonoră a filmelor sale, la compozitorii de muzică grea, nesfiinduse 

să apeleze la un Temistocle Popa sau George Grigoriu și să propună 

spectatorilor ceva neobișnuit pînă atunci: tangouri sau foxtroturi. În zilele 

frumoase de vară, cei doi pregăteau viitoarele lor filme în liniștea casei de 

la Gruiu – Snagov a regizorului, pentru că nu întîmplător compozitorul 

fusese poreclit „cineastul” de colegii de breaslă, într-atît de mult pătrunsese 

secretele meseriei. Mai mult, uneori a și... jucat! De pildă, partitura pentru 

filmul Cîntecele mării, în regia aceluiași Francisc Munteanu, a elaborat-o 

în numai două săptămîni, terminînd înregistrările chiar înainte de începerea 

filmărilor. Dar într-o zi s-a ivit o mică problemă: actorul Emil Hossu, care 

urma să interpreteze rolul bucătarului în secvența Să dansăm un shake, nu a 

ajuns în ziua stabilită la studio, avînd o repetiție la teatru. Din fericire, strofa 

pe care trebuia s-o cînte nu prezenta cine știe ce dificultate vocală. Normal, 

fusese scrisă pentru un amator în ale cîntatului!, așa încît l-a înlocuit chiar...


compozitorul! Deci dacă revedeți filmul să știți că Hossu doar mimează, 

vocea fiind a lui Temistocle Popa! Dar aventura nu se oprește aici. Filmările 

aveau loc în frumoasa stațiune Soci, de la Marea Neagră, pe puntea navei 

de croazieră Șota Rustaveli, iar o parte dintre actori, profitînd de vremea 

superbă, plecase la plimbare prin oraș. Între ei, și Emil Hossu. Numai că, la 

un moment dat, s-a anunțat că filmările vor începe mai devreme! Regizorul 

a decis pe loc că Temistocle Popa, dacă tot cîntase, să și filmeze secvența. 

Zis și făcut, a fost machiat, costumiera i-a adus boneta și halatul, și a filmat 

de minune, fără nici o repetiție. Dar odată prins gustul apariției pe ecran, n-a 

mai fost chip să scape și, între noi fie vorba, nici n-a vrut! Din acel moment, 

regizorii i-au prins slăbiciunea și i-au încredințat roluri episodice, rolișoare, 

uneori cu doar o simplă replică, sau chiar numai treceri prin cadru sau, 

și mai amuzant, secvențe cum este cea din Saltimbancii, unde Elisabeta 

Bostan l-a invitat să apară cu... spatele. Oricum, una peste alta s-au adunat 

vreo patrusprezece apariții în chip de actor. Între cele mai amuzante se 

înscrie cea din filmul Eu, tu și Ovidiu, a doua colaborare cu regizorul Geo 

Saizescu, după Astă seară dansăm în familie. Era în vara lui 1977, filmările 

avînd loc pe litoral. Era o comedie spumoasă, cu multă muzică, melodiile 

compozitorului fiind interpretate de Florin Piersic, Violeta Andrei, Rodica 

Popescu, Sebastian Papaiani și alții. Înregistrările se făcuseră la București, 

iar la filmări actorii doar mimau, adică era vorba de playback. Într-o seară, 

pe faleză, o fanfară de pionieri defila mîndră, în cadrul Serbărilor mării, 

cîntînd de mama focului celebrul șlagăr al lui Temistocle Popa Trecea 

fanfara militară. Regizorului i-a venit o idee simpatică, el însuși avînd 

apariții episodice în propriile pelicule, așa încît a doua zi compozitorul a 

fost urcat pe capra unei trăsuri, cu o șapcă ponosită pe cap, învățînd pe 

loc cele cîteva cuvinte pe care avea să le schimbe cu „clienta” sa, actrița 

Ileana Stana Ionescu. Așa a apărut el în film, ca birjar, în timp ce fanfara 

copiilor intona Trecea fanfara militară... După ce, în 1973, compusese 

muzica pentru filmul lui Virgil Calotescu Dragostea începe vineri, în 1985, 

regizorul l-a solicitat pentru a scrie partitura muzicală a peliculei Căsătorie 

cu repetiție. Văzîndu-l toată ziua pe compozitor la locul filmărilor, undeva 

în apropiere de București, Calotescu i-a propus un rol asemănător, acela 

de... căruțaș! După cîteva zile, la Filipeștii de Pădure, a fost îmbrăcat în straie 

țărănești și pus „la comanda” unui atelaj prăpădit. În căruță, o grămadă de 

saci, pe care s-a cocoțat, așa cum cerea rolul. În schimb, cu Draga Olteanu 

Matei lucrurile n-au mai mers așa simplu. Actriţa trebuia să stea pe bancheta 

amărîtă a „vehiculului”, alături de căruțașul de ocazie. Din nefericire, l-a 

recunoscut și n-a vrut cu nici un chip să-și lase viața în mîinile actorului


improvizat, temîndu-se de un accident. Pînă la urmă a acceptat, dar ce-a fost 

la gura ei în timpul furtunoasei curse pe șosea... doar compozitorul știe! 

Cum bine spunea Titus Popovici, că i se spune hit (engl.), tube (fr.) sau 

șlagăr, termen de origine germană, e mai puțin important. Toate acestea 

fac parte din marea familie a cîntecelor de imens succes, unele din ele, cum 

sînt La paloma, Yesterday, My Way, Imagine, Only You, Marina, Marina 

și multe altele, nemuritoare, așa-numitele „evergreens”. Dar, promovînd 

cu obstinație muzica străină, mai tinerii realizatori radio și TV de la noi 

uită, sau n-au știut niciodată, că și românii au dat patrimoniului muzical 

universal lucrări de uriașă popularitate. Hora staccato a lui Grigoraș 

Dinicu, Lonely Sheperd a lui Gheorghe Zamfir, Plaisir d’amour a lui 

Georges Boulanger, Tango tzigan de Gogu Bottea, Valurile Dunării de 

Iosif Ivanovici, la care am putea adăuga fără teama de a greși Lalelele 

lui Temistocle Popa, cu succesul european cunoscut. Lalele a cunoscut 

popularitatea în numeroase țări, a fost solicitat de edituri muzicale, de 

case de discuri, de renumiți interpreți. A fost interpretat, între alţii, de Trio 

Los Paraguayos, titulatură de mare succes în anii ’60. Dar, așa cum însuși 

compozitorul recunoaște, la loc de cinste, în postură de șlagăre de muzică 

ușoară, se înscriu Sanie cu zurgălăi de Richard Stein și Ionel, Ionelule de 

Claude Romano, pseudonimul lui George Sbârcea. Sînt într-atît de difuzate, 

cîntate, reluate, încît nimeni nu mai spune cine le-a compus; au intrat de-a 

dreptul în folclor, asemeni faimosului cîntec rus Oci ciornîie. Pe Richard 

Stein l-am cunoscut personal, pe cînd aveam o rubrică de muzică ușoară 

la revista Contemporanul. Prin 1980, am purces să fac un interviu cu acela 

care a scris melodia românească cu cea mai amplă difuzare mondială. În 

apartamentul situat într-un bloc vechi de pe str. Galați, actualmente Vasile 

Lascăr, am descoperit un muzician modest, necăjit că Sanie cu zurgălăi 

se cîntă pretutindeni în lume, iar el nu încasează nici un drept de autor, 

pentru că alții își atribuie piesa, cum este şi cazul lui Les Paul cu Johnny 

is the boy for me, sau o consideră provenind din folclor. Cine să-i apere 

drepturile în vremurile acelea? Temistocle Popa ne informează că ar 

fi obținut, în cele din urmă, în fața unui tribunal internațional, la Haga, 

recunoașterea paternității sale neîndoioase asupra Saniei cu zurgălăi, care 

cunoscuse și o versiune în limba franceză, cîntată de Edith Piaf, Johnny tu 

n’es pas un ange. Ceea ce n-a împiedicat-o pe Danny Klein, solista trupei 

Vaya Con Dios, să refuze evidența şi să se răstească la jurnaliștii prezenți 

la o conferință de presă, la festivalul Cerbul de aur, unde a susţinut sus 

și tare că e o piesă americană, scrisă de Les Paul! Și asta în țara unde se 

născuse cîntecul, în România, la Brașov, fără ca organizatorii de la TVR s-o


pună la punct. Așa sîntem noi, umili și ospitalieri, neprotejîndu-ne valorile; 

gîndiți-vă care ar fi fost reacția oficială într-o țară cu demnitate, ca Franța, 

Serbia, Italia sau Grecia! Pentru această insolență eu, personal, o decretam 

persona non grata pentru orice invitație în România. Dar, de atunci, a mai 

revenit de cîteva ori, fără ca nimeni să-i bage pe gît, așa cum ar fi meritat, 

sau măcar sub ochi, partitura originală a acestei piese, tipărită la București, 

în 1937, de Editura Țicu Eșanu! Rici sau Riky Stein se născuse, în 1909, 

la Roman, deci atunci cînd a lansat Sania... (pe versuri de Liviu – dar, ne 

atenționează muzicologul Viorel Cosma în „Lexiconul” său, e vorba de... 

Gabriela! – Deleanu) avea doar 28 de ani, dar lansase deja cîteva melodii 

fredonate de toată lumea, cum ar fi Cîntecul tavernei, Mică Cio-Cio-San, 

Ce mult ne iubim noi doi, A fost odată un mic chinez, Habanera. Celebrul 

cîntec a fost gravat pe discuri Columbia, Electrecord, Lifa, Fontana și 

a cunoscut, înafara versiunilor aminite, una în limba sîrbă, semnată de 

Dragomir Ristici. Competițiile mondiale de patinaj artistic și gimnastică, 

Olimpiadele sportive au sporit popularitatea acestui cîntec atît de românesc 

și de antrenant. Richard Stein, însă, s-a stins din viață în noiembrie 1992, 

uitat de lume, cu doar cîteva notițe răzlețe în ziare... Și atunci, ca și acum, 

mass-media aveau alte subiecte de prima pagină – pe cine să mai intereseze 

că trecuse în eternitate, la 93 de ani, autorul celui mai mare șlagăr românesc 

din toate timpurile? La fel de vesel, de antrenant, în plus cu un text plin de 

umor, semnat de Nicușor Constantinescu și Claude Romano, este Ionel, 

Ionelule. Interesant este faptul că această altă melodie fără moarte a fost 

lansată în același an, în 1937, fiind editată la Paris, München, New York și 

gravată pe discuri Barclay, Cristal, Melody, Odeon. Născut în 1914, la Cluj 

și decedat, în 2005, la București, Claude Romano alias George Sbârcea 

ne-a mai dăruit cîteva titluri de neuitat: Anișoara, Nu vreau să știi cît team 

iubit, Vioară, Fir-ai tu să fii de dragoste. A fost un intelectual absolut 

încîntător, un gentleman, un coleg pe care Temistocle Popa l-a iubit foarte 

mult. 

Multe din melodiile maestrului Temistocle Popa au fost lansate în 

banda sonoră a numeroaselor filme la care a scris muzica, devenind ulterior 

șlagăre de sine stătătoare. Între acestea putem nota: Prietenul meu, Sărutămă!, 

Tangoul de logodnă, Nu mai sînt cum am fost, Dragostea începe vineri, 

nemaivorbind de indiscutabilele hit-uri din filmul muzical Cîntecele mării: 

Să cîntăm, chitara mea!, Tu, eu și-o umbrelă, Iubirea e un cîntec nesfîrșit, 

Sînt o fată ca oricare, Nu din vina mea!, Cu mașina... Probabil însă că 

succesul de casă uriaș al filmelor din seria Veronica n-a fost niciodată 

depășit, pentru că ele s-au adresat în egală măsură adulţilor şi celui mai


exigent public, copiii. Datorită reluărilor, și micuții de astăzi îți vor fredona 

Motanul Dănilă, Veronica, Cîntecul primăverii, Cîntecul șoricelului 

Aurică, Cîntecul iepurașilor din filmul Veronica, Cîntecul licuriciului, 

Cîntecul greierului compozitor, Cîntecul vulpii, Cîntecul greierului, 

Dați-mi o chitară din Veronica se întoarce... L.P.-ul conținînd muzica filmului 

Veronica, cu Lulu Mihăescu în rolul principal – şi cîți știu că peste ani ea va 

face parte din trupa rock Timpuri noi? – a fost unul cu un tiraj record pentru 

casa Electrecord. Cele 20 de cîntece ale lui Temistocle Popa au versurile 

semnate de Mircea Block, numai Balada greierașului este pe versurile lui 

Topîrceanu. Înregistrate cu Orchestra de estradă a Radioteleviziunii, cu 

Sile Dinicu la pupitru, cîntecele sînt adevărate nestemate puse în valoare de 

interpretări superlative, pe care ne face plăcere să vi le reamintim. Așadar 

Veronica (Cîntecul zînei), În dormitorul copiilor, Cîntecul primăverii, O 

minune își dorește fiecare, Povestea lupului cu Margareta Pâslaru; Cîntecul 

primăverii cu Angela Moldovan; Șoricelul Aurică se prezintă cu George 

Mihăiță; Romanța vulpii, Motanul la pescuit și vulpea hoață cu Vasilica 

Tastaman; Veronica, Eu sînt motanul Dănilă, Cîntecul licuriciului cu 

Lulu Mihăescu; Balada greierașului, Cînd eram de-un an și-o vară, Dațimi 

o chitară, Mai demult hoinăream, Cîntecul licuriciului, Despărțirea 

greierului de Veronica cu Aurelian Andreescu; Furnicuța îndrăgostită 

cu Violeta Andrei. Acestor cunoscute melodii li se adaugă formidabilele 

imitații după Dem Rădulescu ale actorului-cîntăreț Cristian Popescu, în: 

Eu sînt motanul Dănilă, Motanul la pescuit și vulpea hoață, Motanul 

face reproșuri vulpii, Răzbunarea motanului Dănilă, Cîntecul primăverii, 

Dați-mi o chitară. Cu 26 de lei, la începutul anilor ’70, numeroase familii 

au cumpărat acest album savuros... 

Atunci cînd doi tineri îndrăgostiți de muzica de calitate au editat, în 

2005, seria de 10 CD-uri The best Romanian Music Collection, consacrată 

compozitorilor celor mai importanți de muzică ușoară, cu o selecţie făcută 

de autori,Temistocle Popa a optat pentru următoarele 22 de titluri, care pot 

fi considerate o chintesență a carierei sale: Trecea fanfara militară (versuri 

Mircea Block); Măicuță, îți mulțumesc! versuri Eugen Mirea, ambele 

cu Dan Spătaru; În tîrgul Moșilor, versuri şi interpretare Maria Tănase; 

Poiana cu flori, versuri A. Grigoriu/R.Iorgulescu şi interpretare Trio 

Grigoriu; Inimă versuri M. Block şi interpretare Ileana Sărăroiu, Cu cine 

semeni dumneata? versuri Aurel Storin şi interpretare Aurelian Andreescu; 

În rîndul patru versuri M. Block şi interpretare Anda Călugăreanu; Cine 

știe a iubi versuri A. Storin şi interpretare Gică Petrescu; Șoapte de iubire 

versuri A. Grigoriu/R. Iorgulescu şi interpretare Doina Badea; Lalele


versuri A. Storin şi interpretare Luigi Ionescu; Gioconda se mărită versuri 

M. Block şi interpretare Ștefan Bănică; La malul mării versuri A. Storin 

şi interpretare Marina Voica; Margarete versuri A. Grigoriu/R. Iorgulescu 

şi interpretare Margareta Pâslaru; Bine-ai venit, iubire! versuri M. Block 

şi interpretare Mirabela Dauer; Mi-e dor de tine! versuri T. Popa şi 

interpretare Cătălin Crișan; Iubite versuri Ovidiu Dumitru şi interpretare 

Angela Similea; Un singur cuvînt versuri A. Storin şi interpretare Corina 

Chiriac; Chitara mea versuri M. Block şi interpretare Fuego; Iubește-mă! 

versuri Andreea Andrei şi interpretare Monica Anghel; Vino, iubire! versuri 

T. Popa şi interpretare Daniel Iordăchioae; Iubirea ta versuri A. Storin şi 

interpretare Cornel Constantiniu; Astă-seară m-am îndrăgostit versuri A. 

Storin şi interpretare Adrian Romcescu... Este, evident, o listă în care s-a 

dorit cuprinderea cît mai multor soliști din zecile cu care a colaborat (unele 

piese sînt reluări), pentru a ne oferi o imagine globală a carierei acestui 

uriaș compozitor. În ultima parte a volumului de față veți descoperi cu 

uimire că Temistocle Popa a abordat cu succes, în mai bine de 60 de ani de 

carieră prodigioasă, toate genurile muzicale. 

Înafara numeroaselor premii, medalii, trofee, diplome și alte recunoașteri 

interne și internaționale, Temistocle Popa era prezent în numeroase jurii 

(la Steaua fără nume, cînd concurenții îl vedeau în lojă se bucurau, era 

unul dintre cei generoși, acordînd, încurajator, numeroase note de 10!). 

Temistocle Popa a fost ani buni membru activ în Biroul de creație al Secției 

de muzică ușoară, operetă și musical din cadrul Uniunii compozitorilor 

și muzicologilor. Biroul în cauză este de fapt un sfat al înțelepților, 12 la 

număr, ca jurații din filmele americane sau ca... scaunele lui Ilf și Petrov. 

Fiecare maestru îşi avea scaunul, jilțul său, din care, împreună cu colegii, 

aprecia și nota calitatea creațiilor muzicale. Aici i-a avut alături pe cîțiva 

dintre cei care, poate, vor ajunge și ei în paginile unor cărți similare: Camelia 

Dăscălescu, George Grigoriu, George Sbârcea, spiritualul Henri Mălineanu 

– multă vreme șef al Secției de muzică ușoară a Uniunii, Laurențiu Profeta 

– secretar al Uniunii, Mișu Iancu, „veteranul” Biroului, în anii aceia – hai, 

fredonați acum Iubirea-i doar o glumă!, Richard Bartzer, Florin Bogardo, 

Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Aurel Giroveanu, Horia Moculescu, 

Marius Țeicu, Vasile Veselovschi...Ce listă impresionantă de compozitori 

uriași, chemați să apere calitatea pieselor supuse înregistrării și difuzării! 

Culmea e că ei înșiși își supuneau colegilor producțiile și atunci așteptau 

cuminți verdictul pe culoar! Astăzi, asemenea comisii ale calității sau 

măcar ale bunului-simț nu mai există, iar rezultatele se văd şi se aud fără 

nici un efort. În absența unei asemenea „site” destinate să cearnă valoarea,


sîntem asediați și agresați de pseudo-creații a căror legătura cu muzica și 

versul este adesea inexistentă... 

Acum, către finalul acestei mult prea scurtei incursiuni prin viața și 

cariera acestui monstru sacru al muzicii românești, este cazul să-i citim 

o profesiune de credință, extrasă dintr-un amplu interviu de prin anii ’70: 

Nu există nici un compozitor-vedetă, pentru public există numai și numai 

interpretul. Pe mapele tuturor discurilor apar numai chipul și numele 

interpretului, pe acestea scontîndu-se succesul! Pe afișele concertelor, la 

fel. Cu excepția muzicii de film, unde are posibilitatea de a se desfășura în 

pasaje orchestrale (personal am scris și multă muzică de film), compozitorul 

este așezat în umbra interpretului său, cel care impune totdeauna mijlocul 

de a răspîndi sau de a distruge un ritm sau o melodie de muzică ușoară. 

Nu mă consider un compozitor-vedetă, mă simt legat de interpreții mei la 

fel cum mă simt legat de compozițiile mele. Succesul cu „Lalele“ îl datorez 

lui Luigi Ionescu, succesele constante cu „Măicuța mea“ sau „Trecea 

fanfara militară“ le datorez lui Dan Spătaru, și apoi cîtă prietenie și cîte 

amintiri vii nu mă leagă de atîția și atîția: mi-am împărțit cu ei succesele, 

ne-am împărțit unii altora o parte din viață. De fapt, compozitorul scrie o 

melodie, apoi vine orchestratorul, pe urmă tehnica imprimării de sunet – 

pe rînd, purtătoare de avantaje și dezavantaje – și, ultimul, interpretul. În 

van ai compus o linie melodică frumoasă și un ritm antrenant, dacă acela 

care le lansează nu are inspirație, dacă toate aceste multiple conexiuni 

nu sînt sudate. Așa încît, de unde compozitor-vedetă? Nu ești așa ceva 

doar cînd iei premii, cînd te transmite la televiziune, ești difuzat la radio 

de sute de ori pe săptămînă, cînd ți se imprimă mii de discuri. Poți aspira 

să devii compozitor-vedetă numai din momentul în care la chermeze, la 

restaurant, pe stradă, adică acolo, în mijlocul oamenilor, te auzi cîntat, te 

auzi fredonat. Indiferent de forma acestei reîntîlniri cu melodia pe care ai 

compus-o, dacă nu ți se întîmplă acest lucru înseamnă că vedeta care ar 

putea deveni compozitorul s-a împiedicat pe undeva... Nu cred că aspirația 

suverană a unui compozitor trebuie să țintească spre titlul de „vedetă”. 

Dacă e să-și dorească un titlu cu tot dinadinsul, cred că supremul la 

care poate aspira un autor de cîntece este acela de a deveni un autor de 

șlagăre. De șlagăre mondiale, dacă se poate! Atunci cînd o melodie de-a 

noastră se impune publicului românesc peste melodiile străine, de abia 

atunci putem înțelege cît de valoroasă este melodia românească, unde au 

fost arta, măiestria, intuiția. Este cazul marelui Ion Vasilescu, cu refrenele 

lui de neuitat: iată, „Glasul roților de tren“ a devenit semnalul muzical 

al anunțurilor difuzate în Gara de Nord. Noi scriem pentru aceia care


părăsesc șlagărul mondial pentru a asculta „Trecea fanfara militară“, 

„Lalele“, „Măicuța mea“... Împotriva tehnicii aduse de micul ecran și de 

formele tot mai sofisticate de înregistrare și difuzare nu poți lupta decît cu 

vibrația autentică, cu ineditul. Acum, după atîta timp, știu de ce „Măicuța 

mea“ a avut succes: în 1963 a fost prima melodie de după război în care 

se vorbea despre dragostea filială; „Lalele“ a fost un cîntec de succes 

pentru că era primul cîntec românesc conceput în ritmul sud-american 

de cha-cha-cha; „Trecea fanfara militară“ a fost primul marș auzit după 

multă vreme în muzica ușoară... Deci succesul în cazul acestor piese a 

avut la temelia lui o explicație, care nu a fost niciodată pur muzicală, 

datorită nu știu căror mult prea deosebite armonii, combinații de ritm sau 

mai știu eu ce. Nu, la baza acestor cîntece de succes a stat mereu o idee, 

un gînd. (N.A.: L-am întrebat pe maestru care a fost cîntecul de pe urma 

căruia a cîștigat cel mai mult. Nu Lalele, cum mă așteptam, ci Onești, scris 

în 1961! Așa erau vremurile...). Am scris pentru filmul „Cîntecele mării”, 

co-producție româno-sovietică, șlagărul „Să cîntăm, chitara mea!“, în care 

reluam stilul în vogă la acea oră al sonorităților slave, pe care pedalau 

cu succes și Charles Aznavour sau Rika Zarai. Trebuie să știi ce să oferi 

oamenilor, să-i întîmpini în fața porții gîndurilor lor... 

Și același interviu, chiar dacă vechi de vreo 40 de ani, ne oferă și 

mărturisirea ideală pentru un final pe care l-am fi tot amînat, prea erau 

multe de spus! Probabil și acum, la 90 de ani, Temistocle Popa ar declara, 

senin și împăcat cu sine, același lucru: Îl privesc în oglindă pe Temistocle 

Popa acum, la vîrsta lui, cînd argintul începe să i se risipească în păr. Trece 

timpul. A fost flautist și saxofonist în orchestră; mai pe urmă, orchestrînd 

și aranjînd diferite alte compoziții, i se descoperă talentul de compozitor. 

A colaborat cu mulți interpreți. Pe birou îl văd, într-o fotografie, alături de 

Maria Tănase. Gică Petrescu i-a dăruit o fotografie cu autograf; dar cît de 

multe altele sînt clipele ce-i alcătuiesc existența! Îl văd în fotografii alături 

de interpreții săi, văd și celebrele mape de discuri, pe care nu i se trecuse 

numele. Primește multe scrisori: oamenii au timp să i se adreseze. Este o 

vedetă, dar o vedetă din umbră, o vedetă în jurul căreia nu mai plutește 

nici o iluzie. Nu este farmecul scenei sau al micului ecran, este o parte din 

viața noastră!. 

În decursul activității sale, firesc, Temistocle Popa a fost și un 

colecționar unic de premii. Uniunea compozitorilor și muzicologilor 

(UCMR) l-a premiat în anii 1963, 1964, 1965, 1966, 1970, 1972, 1973, 

1974, 1976, 1981, 1983, 1985 și i-a acordat un Premiu de excelență în 

1999. La Festivalul de la Mamaia mai că n-a fost an să nu figureze în


palmares: Premiul litoralului, 1963 (cu Zorile), Premiul RTV, 1964 

(Frumoasă-i visarea), Premiul Uniunii scriitorilor, 1965 (Dorule), 

Premiul UCFS, 1966 (Olimpiada tinereții), Premiul III, 1970 (Spune-mi, 

ce mai face mama?), Premiul I, 1974 (Omagiu), Premiul III, 1979 (Cu 

mine), Premiul II, 1983 (Bine-ai venit, iubire!), Premiul II (Să-mpodobim 

pămîntul cu florile iubirii) și Premiul juriului (Uite-așa), în 1985, Premiul 

Special al juriului, 1986 (Vreau iubirea cînd se-arată), laureat în 1987 cu 

Un poem tuturor, Premiul II, 1988 (Seară frumoasă de vară), Trofeul, 1989 

(Românie!), Premiul de popularitate, 1998 (Zilele mele). La patru ediții 

ale festivalului de la Mamaia a fost laureat cu cîte două titluri: în 1969 a 

cucerit Trofeul (Dintotdeauna pe acest pămînt) și Premiul de popularitate 

(Trecea fanfara militară), în 1972 – Premiul II cu Dragostea dintîi și În 

rîndul patru, în 1973 – mențiuni cu Cîntă un ciobănaș și Și m-am trezit 

că iubesc, iar în 1976 Premiul II cu România și Un roman de dragoste. La 

Festivalul cîntecului ostășesc, manifestare importantă cîndva, a intrat în 

palmares cu melodiile Scrisoare către mama (1972, mențiune), Scrisoare 

din cătănie (1976, premiul II), Marinarii (1978, premiul I), Ostașii (1979, 

premiul I), Cîntec vesel ostășesc și Ostaș, fiu al țării (1980, mențiuni), 

Cîntec de pace (1982, premiul III), Ești ostaș la datorie (1982, premiul 

II), Aviatori cutezători (1983, premiul I). A fost distins cu Meritul cultural, 

clasa a IV-a (1969) și clasa a II-a (1974). N-a fost uitat după Revoluție și 

nici nu s-a retras într-un turn de fildeș, asemeni altor colegi de breaslă, așa 

încît a mai primit o serie de distincții, cum ar fi: Asociația pentru pace a 

religiilor din România i-a acordat o mențiune pentru piesa Doamne sfinte, 

slavă Ție! (1998); premiul O viață închinată cîntecului din partea revistei 

„Actualitatea Muzicală” (1999); Diploma „Un veac de dragoste”, pentru 

melodia Lalele, din partea Societății Române de Radio (2000); Diploma 

de excelență pentru întreaga activitate dăruită românilor de venerabilul 

Stăpîn al muzicii ușoare românești, spre nemurire, din partea Consiliului 

județean Constanța; Diploma de excelență în semn de recunoaștere și de 

prețuire pentru contribuția la promovarea cîntecului românesc, din partea 

Ministerului culturii și al cultelor (2002); Premiul de excelență pentru 

contribuția deosebită la afirmarea filmului românesc (2002); Premiul anual 

pentru compozițiile sale melodioase, pline de umor și de poezie, din partea 

Societății umoristice „Păcală” și a revistei „Harababura” (2005); Premiul 

de excelență din partea Radio România Actualități (2008). 

Să încercăm acum, la finalul acestei cărți care n-a reușit decît parțial să 

cuprindă viața tumultuoasă a reputatului compozitor, să realizăm un index 

al lucrărilor sale, necesar tuturor acelora care se vor apropia de opera sa.


 

Așadar: 

MUZICĂ PENTRU FILME ARTISTICE DE LUNG-METRAJ 

Tinerețe fără bătrînețe (1968), Veronica (1973), Veronica se întoarce 

(1974), Mama (1977), Saltimbancii (1981), Un saltimbanc la Polul Nord 

(1982), Promisiuni (1985) – toate în regia Elisabetei Bostan. 

Astă-seară dansăm în familie (1972), Eu, tu și Ovidiu (1978), Șantaj 

(1981), Grăbește-te încet (1982), Secretul lui Bachus (1983), Se-ntorc 

păsările călătoare (1985), Secretul lui Nemesis (1987), Călătorie de 

neuitat (1990, muzica în colaborare cu Dumitru Lupu), Week-end (1991), 

Harababura (1993) – toate în regia lui Geo Saizescu. 

Despre o anume fericire (1973), Tată de duminică (1975), Singurătatea 

florilor (1975), Premiera (1976), Un oaspete la cină (1986), Să-ți vorbesc 

despre mine (1987) – toate în regia lui Mihai Constantinescu. 

Insula comorilor (1975), Pirații din Pacific (1975) – regia Gilles 

Grangier, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Corjos. 

Lumea se distrează (1973), Al treilea salt mortal (1980), Am o idee 

(1981), Miezul fierbinte al pîinii (1983) – toate în regia lui Alecu G. 

Croitoru. 

La vîrsta dragostei (1963), Cerul începe la etajul III (1967), Cîntecele 

mării (1971), Sfînta Tereza și diavolii (1972), Roșcovanul (1976), Melodii, 

melodii (1978), Detașamentul Concordia (1981), Un petic de cer (1983), 

Zbor periculos (1984), Duminică în familie (1988) – toate în regia lui 

Francisc Munteanu. 

Dragostea începe vineri (1973), Nuntă cu repetiții (1985) – regia Virgil 

Calotescu. 

Rătăcire (1978) – regia Alexandru Tatos. 

Zbor planat (1980) – regia Lucian Mardare. 

Trahir (A trăda), 1993 – regia Radu Mihăileanu. 

MUZICĂ PENTRU FILM DE SCURT-METRAJ ȘI DOCUMENTAR 

Mic album muzical-Maria Tănase (1958, regia Traian Fericeanu- 

Poluxis); Amintiri din București (Maria Tănase) – 1959, în colaborare cu 

Gherase Dendrino; Electronicus (Omul care știe tot) – 1963, regia Ștefan 

Munteanu; 8 minute de vis – în colaborare cu George Grigoriu (1965, Mihai 

Constantinescu); Lecție de circulație (1966, Ion Alexandrescu); Clubul 

Steaua (1972, Vasile Oglindă); Porumbeii și copiii (1973, regia I. Petrovici- 

Vișoreanu), Lumea rațelor sălbatice (Delta) – 1976, regia Ion Bostan; Printre 

astre (D. Prunariu) – regia Aurel Reu; Drum bun, cutezători! (Aurel Reu).


MUZICĂ PENTRU FILM ȘI SERIAL TV 

Mens sana in corpore sano (1965, regia Valeriu Lazarov); Șapte exerciții 

(1967, V. Lazarov); Plaiuri românești (documentar), 1970, V. Lazarov; 

Urmărirea (serial), 1971, Radu Gabrea; Un august în flăcări (serial-muzica 

în colaborare cu Dumitru Capoianu și Richard Oschanitzky) – regia Sergiu 

Nicolaescu, 1974; Tezaurul de la Pietroasa (serial, co-producție francoromână), 

1975; Trenul de noapte (film, 1977), Liviu Petru Maior; Lumini 

și umbre (serial, 1982), muzica în colaborare cu Radu Șerban-regia Andrei 

Blaier și Mihai Constantinescu; Roșcovanul (film, 1981) – regia Francisc 

Munteanu; Peripeții de vacanță (1981), regia Nicolae Corjos și Sergiu 

Nicolaescu; Fram, ursul polar (serial, 1983), regia Elisabeta Bostan; Omul 

de la capătul firului (film, 1984), regia Geo Saizescu. 

MUZICĂ DE TEATRU 

Reviste muzicale: Astă-seară e un cîntec (1963); Jos pălăria! (1965); 

În halat și papuci (1966); Le grand music-hall de Roumanie (1967, cu 

premiera la faimosul teatru „Olympia” din Paris); Mica publicitate (1967); 

Mexico-Melody (1968); Aoleu, am un lapsus! (1969); La Estradă-i seară 

mare (1969); Se caută o vedetă (1970); Revista are cuvîntul (1972); Adam 

și Eva la Deva (1974); Trecea revista militară (1974); În grădina bucuriilor 

(1975); Revista în luna de miere (1978); Costică, ne vede lumea! (1979); 

Revista știe și le cîntă (1981), Vorba lui Tănase (1981); Gara veseliei 

(1985); Cazino Fantasio (1997); Hotel Fantasio (1998). 

Înafara acestor reprezentații de music-hall a scris muzică pentru 

spectacole de teatru: Ultima aventură (1968), Cartea cu ochi albaștri 

(1968), Acești îngeri triști (1970), O familie îndoliată (1970), Isabela, trei 

caravele și un mare mincinos (1973), dar și pentru circ: Planetele rîd sub 

cupolă (1972). 

MUZICĂ SIMFONICĂ 

Din lumea copiilor (1980, suită simfonică în 7 părți); Vals de concert 

(1983). 

MUZICĂ CORALĂ 

Pentru cor bărbătesc: Fata cu floarea, Sîntem români, Slavă ție Românie, 

Imnul clubului Steaua, Tinere, averea ta e țara, Marșul clubului Dinamo, 

Sunați trompete de argint, Uteciștii de azi, comuniștii de mîine, Scrisori din 

cătănie, Marinarii, Balada soldatului, Odă eroilor, Veteranii, Aripi argintii,


 

Republica socialistă România, Întîi mai, Noi sîntem brigadieri, Frumoasă 

și liberă țară, Aviatori cutezători, Timp eroic, Luminile din soare, Tînăra 

generație, Stima noastră și mîndria, Marina militară, Grănicerii, Sîntem 

și vom fi suverani, Un steag, un popor, Marșul miliției, De veghe patriei 

iubite, Trec ostașii. 

Pentru cor mixt: Ie cu flori, Doină, Țara unde m-am născut, Doamne 

sfinte, slavă Ție!, Cîntec de slavă. 

Pentru cor de femei: Rugăciune, Tu, Doamne. 

Pentru cor de copii: Tu, Doamne. 

CÎNTECE PENTRU COPII 

E frumoasă căprioara, Azorel, Sînt ciocănitoarea Woody, Cucu, Chițchiț, 

Eu sînt o fetiță, Bunicuții mei, Ursulețul Bombonel, Floarea mea, 

Oac-oac un brotac, Pisicuța Gămălie, Stop, Bicicleta, Surioara mea (pe 

caseta audio „Poveste simplă – I”). 

Hărnicuța, Tăticul meu, Sosește circul!, UNICEF, Scrisoare deschisă, 

Echipa de pe strada mea, Mi-a căzut un dinte, Am găsit o literă, Cîntecul 

primăverii, Mă voi ruga lui Dumnezeu, Prietenul meu, Sînt pescarul 

amator, Jocul cifrelor, Ciobănașul cîntă, Educatoarea mea, Desenez și 

colorez, Concert în pădure, A venit vacanța, Toți copiii să cîntăm, Veronica 

(pe caseta audio „Poveste simplă – II”). 

Cîntece pentru Sărbătorile de Crăciun: Undeva în Bethleem, Noapte 

sfîntă de Crăciun, Voie bună pe pămînt, Mîndră stea, Pom de Crăciun, 

Sfîntă Fecioară Maria, Colindăm, Capra, De Anul Nou, Prea bunule 

Părinte, Să-mi ajute Dumnezeu. 

Cîntece pentru Sărbătorile de Paști: Duminica Floriilor, Trei nopți 

au trecut, Lăsați copiii să vină la mine, la Sărbători, Treizeci de arginți, 

Se cunoaște că e Paște, Lumină din lumină, Ostași înarmați, Și la Ceruri 

S-a-nălțat, Învață să te-nchini, La mulți ani. 

Alte cîntece pentru cei mici: Prima zăpadă, Iarna este năzdrăvană, 

Frățiorul meu, Bim Bam Bum, Ninge, Pe stradă ghiocei, Copii de 

București, Solfegiu în Do, Cîntec pentru țara mea, Soarele și copiii, 

Drag pămînt românesc, Cîntec de excursie, Focul de tabără, Flori pentru 

mama, Drumurile țării mele, Cîntec de septembrie, Cutezătorii, Prima zi 

de grădiniță, Toți copiii României,Tricolor românesc, Cîntec de joacă, 

Vacanțele la Năvodari, Colegul meu, Primăvară harnică, Fir de grîu, 

Clasa noastră, Veniți, copii, Cîntec de vacanță.


MUZICĂ UȘOARĂ INSTRUMENTALĂ 

Ora 5 (1991) – piesă orchestrală, Și clarinetul a tăcut (1991) – piesă 

instrumentală. 

MUZICĂ UȘOARĂ 

Se înțelege că acesta este capitolul cel mai amplu din creația lui 

Temistocle Popa. Dacă pe parcursul cărții am notat, în cazul primelor 

melodii mai ales, anul lansării și textierii, vom recurge de această dată 

la o simplă înșiruire de titluri – o parte, doar, din creația impresionantă 

a maestrului, cerîndu-ne scuze autorilor versurilor și interpreților, pe care 

îi vom aminti, global, ceva mai jos. Nici măcar derularea nu este strict 

cronologică, dar mai contează, oare, asta? Vă propunem un exercițiu... 

muzical: încercați să fredonați cît mai multe din refrenele acestor cîntece. 

Veți fi chiar dumneavoastră uimiți, dragi cititori, cît de adînc vi s-au 

impregnat în memorie atîtea și atîtea melodii legate de un moment din viață: 

prima iubire, primul dans, prima decepție, o călătorie specială, amintiri din 

timpul școlii, bucuriile copilăriei, orașul natal, dragostea de țară, de părinți, 

pasiunea pentru echipa de fotbal preferată...Dacă nu mai sînteți atît de 

tînăr, recunoașteți că ați crescut cu șlagărele lui Temistocle Popa, multe din 

refrene legîndu-se de un crîmpei de viață, ele amintindu-vă, poate, de ”anul 

și luna cînd... anii de liceu... studenția”... Pentru că aceste cîntece fac parte 

din însăși viața noastră, le-am fredonat adesea și ne identificăm cu ele, fie 

că sîntem conștienți de asta, fie că nu. 

Așadar, să trecem la treabă, sperînd că am omis cît mai puține titluri: 

Vîntule din zarea-albastră, Fata de la Săvinești, Dorule, Onești, Onești 

(orașul meu), Zestrea mea, Dac-așa vrei tu, De nimeni nu m-ascund, Din 

dragoste pentru tine, Cei care se iubesc, Lalele, Băiatul cu chitara, Poiana 

cu flori, Cătălin, Orașul de la Dunăre, Turturele, Mi-ai furat inima, Măicuța 

mea, Nu-mi pasă de lună și stele, Fetele, Totu-n jurul meu dansează, 

Gabi, Gabriela, Margarete, Olimpiada tinereții, Zorile, Într-o noapte de 

mătase, Marea Neagră e albastră, Trecea fanfara militară, Dragoste, 

Frumoasă-i visarea, Hunedoara, Ce e cu tine?, Ai ochi frumoși, Tinerețe, 

Nu pot să te sufăr, Fericire, Mi-a plăcut surîsul tău, Cîntecul băiatului, 

Spune-mi, ce mai face mama?, Se întîmplă cîteodată, Dragostea dintîi, În 

rîndul patru, Veronica, Cine-i fata?, Pe izvor, pe izvoraș, Și m-am trezit că 

iubesc, Cîntă un ciobănaș, Să cîntăm chitara mea, Mereu cînta o serenadă, 

Părinții, Și cînt de dragoste, Țara unde m-am născut, E prea frumos, Cu 

cine semeni dumneata?, Omagiu, Sînt zile care nu se uită, Colegi de clasă, 

Inimă, Tangoul de logodnă, Fermecătoare iubiri, Dragu-mi-i de țara mea,


Patima, La Suceava cîntă codrii, Noapte bună, București!, Gioconda se 

mărită, Pe aleea Oltului, La malul mării, Balada greierului, Dă-mi din 

gîndul tău, Îndrăznește!, E nemaipomenit, Vă spun altădată, Cît oi mai 

trăi pe lume, Un băiat cînta, Orice om, Doar o fată e pe lume, Duminica 

de ieri, Creangă de merișor, Nu-s stelele de vină, Lăcrămioară, În tîrgul 

Moșilor, București, București, Cîntați cu noi, Ei, fir-ar să fie!, M-am plimbat 

azi-noapte printre stele, Și la mare e bine, Iubește-mă!, Frumoasă țară, 

Ce-aveți fetelor cu mine?, La Gara de Nord, Cînd mor iubirile, Un car cu 

mere, Ie cu flori, Au pornit prin datini, Sfînte noapte de Crăciun, Simfonie 

mută, Și iar sărbătorim Crăciunul, Pentru sportul românesc, Hai Rapidul!, 

Imnul clubului Steaua, Mă topesc de dorul tău, Cîntec de dragoste, Iubire!, 

Sînt Ion al lui Ion, Și mușcata a-nflorit, Balada îngerilor triști, Nopțile, 

Hai băieții!, Cine știe a iubi, Cu tine, Vreau iubirea cînd se-arată, Cum 

să uit?, Micuți colindători, Te-am iubit, Mărio!, Să nu mă uiți, Cine te-a 

trimis la mine, dragoste?, Cîntec de tată, Dați-mi de doi lei un vis, Un 

cîntec dulce ca la mama acasă, Acum o clipă eram doi, Pe-același deal, 

Nu te-am uitat, iubirea mea!, Bunicii, Tangoul C.F.R., Cîntec pentru noua 

zi, Oprește-te la mine, Astă-seară m-am îndrăgostit, Nu uita că ești român, 

Plouă, Povestea unui sărut, Actorii, La sfîrșit de săptămînă, Nu m-ai iubit 

niciodată!, Dacă dragostea, Creangă de merișor, În drum, Am început să 

te iubesc, La ora înserării, Amîndoi, Țărișoara mea, Spune unde, spune 

cine?, Un roman de dragoste, Un singur cuvînt, Iubite!, Mi-e dor de tine, 

Bine-ai venit, iubire!, Pentru inima mea și-a ta, Și cît voi trăi voi iubi, Gînd 

hoinar, Oare cine ești tu?, Uite-așa!, Doină, Pastel de seară, Mai veniți 

copii pe-acasă, În Poiana Ursului, Lumea e frumoasă, În ultima secundă, 

Au pornit colindătorii, Echipa noastră, Aici!, O viață-n doi, Din ce-i mai 

frumos, Mi-a spus inima aseară, E prea frumos, Măi băiete!, Viața e făcută 

s-o trăiești, Seară frumoasă de vară, Sărut privirea ta, Vino, iubire!, Te mai 

aștept, Din dragoste pentru tine, Un poem tuturor, De iubire, Un petec de 

cer, Bună dimineața, Românie!, Viorile, Izvorul, Într-o sală de-așteptare, 

Dragostea începe vineri, Cri, cri, cri..., Fetele de la Pitești, Vin de Murfatlar, 

Pune-ți ceva în gînd, La Gura Văii, Sună clopotele vieții, Nebunie, A fost 

odată, Nume de fată, Orice s-ar întîmpla, Fericirea n-are vîrstă, Jocuri de 

noroc, Cerșetorul de lumină, Dragostea mea, Iubirea e un cîntec nesfîrșit, 

Din dragoste, întoarce-te!, Cînd mi-e tare dor de voi, Sînt vagabondul 

vieții mele, Parol că te iubesc, Poarta mea te mai așteaptă, Lumea!, Și 

începea să cînte mama, De iubire, La nunta mea, Să fim prietene aș vrea!, 

Nu știu, zău!, Băiatul cu chitara, Românie, Șoapte de iubire, Totu-n jurul 

meu dansează, Zestrea mea, Din dragoste pentru tine, Chitare, La Sinaia,


Nu din vina mea, Sînt o fată ca oricare, Tu, eu și-o umbrelă, Iubire fără 

de sfîrșit, Un semn de început, Balul muzicanților, Vine toamna, Rămîi, 

iubito!, Următorul dans, Și vara s-a sfîrșit, Sărută marea pentru mine, Tu 

nu-nțelegi, Vin la noi la Medgidia, S-a născut az-noapte un copil, Zilele 

mele, S-au cunoscut în luna mai, Să-mpodobim Pămîntul cu florile iubirii, 

Visul meu de dragoste, E tîrziu, Poveste de primăvară, Iubire de vacanță, 

Dracula, Iubirea noastră de o noapte, Numai cine n-a iubit, Mă-ntreb 

mereu, La revedere, dragul meu!, Romantic, Un vis, Toți copiii României, 

Iubirea ta, Ana-Maria, Dansează, tinerețe!, Casetofon, Spune-mi, vrei să 

fii iubirea mea?, Te-aștept în parc, Și mă gîndesc la tine, Zîmbetul tău, 

Mare cîntec de dor, Drumurile mele, Mai în glumă, mai serios, Mai mare 

dragul, Un drac de fată, E tîrziu, Dragoste, de unde știi?, Ei...fir-ar să fie!, 

Poarta mea te mai așteaptă, Zamfira, Iubire de vacanță, Cîntec de pe la 

noi, Dacă vei pleca, Să te văd la casa ta, Mă voi ruga lui Dumnezeu, Țiam 

ghicit gîndul, Dezîmblînzirea, Mereu iubire, Autoportret, Gazel, Iubirea 

noastră de o noapte, Pe Tîmpa, Lacrimi de iubire, Numai cine n-a iubit, Mă 

întreb mereu, Vorba care doare, Nu e nimeni perfect, Am alungat un nor, 

Cerul ninge de Crăciun, Într-o sală de-așteptare, Pe-același deal, Aș fi vrut 

să mă întorc din drum, Cînd mor iubirile, Cînd un băiat iubește o fată, Și să 

mai spui că mă iubești, Frumoasă țară... Mai mult ca sigur am omis cîteva 

zeci de titluri, unele poate le-am repetat, din neatenție, dar mai contează? 

Scriindu-le, m-am surprins nu o dată fredonînd... Cîte din aceste melodii 

mai figurează în cardex-ul radiodifuziunii? Și cîte se mai difuzează? Un 

tezaur de cîntec românesc, care ar merita înmagazinat pe cîteva zeci de 

CD-uri, pentru posteritate! 

Autorii de versuri cu care a colaborat Temistocle Popa se cuvin și 

ei amintiți la loc de cinste. Într-o înșiruire cu totul întîmplătoare, nu-i 

putem nicidecum uita pe Mircea Block, Aurel Storin, Angel Grigoriu 

și Romeo Iorgulescu, Radu Stănescu, Jean Gheliuc, Mihai Dumbravă, 

Adrian Mierlușcă, Eugen Rotaru, Constantin Cîrjan, Virgil Chiriac, Ovidiu 

Dumitru, Cecilia Silvestri, Flavia Buref, George Mihalache, Aurel Felea, 

Eugen Mirea, Mihai Maximilian, Alecu Croitoru, Jack Fulga, Francisc 

Munteanu, Sașa Georgescu, Harry Negrin. Compozitorul însuși, cu talentul 

de condeier la care ne-am referit deja, semnează versurile multora din 

creațiile sale, iar alteori a fost inspirat de poezia unor poeţi clasici precum 

George Coșbuc, George Topîrceanu, dar şi de poeţi contemporani ca 

Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu, Tiberiu Utan, Nina Cassian, Traian 

Iancu. În ceea ce privește interpreții, credem că n-a fost mare vedetă care 

să nu fi colaborat cu acest făuritor de stil în muzica ușoară românească, de


 

la Doina Badea la Ștefan Bănică, de la Margareta Pâslaru la Dan Spătaru, 

de la Marina Voica la Cornel Constantiniu, Anda Călugăreanu, Ioana Iliant, 

Ion Dichiseanu, Luigi Ionescu, Anca Agemolu, Silviu Stănculescu şi toţi 

ceilalţi amintiţi deja. 

Dacă se va face vreodată și în România un Hall of fame, un muzeu 

al celebrităților muzicii ușoare, cu siguranță Temistocle Popa va ocupa 

una dintre cele mai cuprinzătoare încăperi! O merită din plin, laolaltă cu 

gratitudinea noastră. 

BIBLIOgRAfIE: 

Sfîrșit 

Viorel COSMA, Muzicieni din România, Lexicon, vol. VIII, Bucureşti, 

Editura muzicală, 2005.

O viaţă închinată muzicii...

Alături de George Grigoriu. 

Cu Sergiu Malagamba.

Cu buna sa prietenă, 

Maria Tănase.

Soţia, CorneliaTeodosiu (prima din stânga) cu Puiu Călinescu 

şi Paula Rădulescu (prima din dreapta).

Cu regizorul Ion Ion, Anca Agemolu şi Jeana Ionescu. 

Cu Geo Saizescu.

Cu Ioana Radu în juriu la „Crizantema de aur“. 

Pe Dunăre, cu colegii de la Uniunea Compozitorilor.

Cu Dinu Săraru, la Slătioara, 

în 1970. 

Pescuitul, marea pasiune, 

în 1960, cu un coleg 

motociclist. 

Valentin Stănescu şi Gigi Staicu.

Alături de Geo Saizescu, 

la filmările pentru „Astă seară dansăm în familie“. 

Cu regizorul Francisc Munteanu şi Jean Constantin 

la filmările peliculei „Melodii, melodii“, în 1978.

Actor de film, alături de Ion Dichiseanu. 

La filmare cu actriţa Camelia Zorlescu şi regizorul Alecu Croitoru.

La filmări cu Geo Saizescu şi Vasilica Tastaman.

Ion Vasilescu, Dan Spătaru, Puiu Călinescu, Geo Saizescu şi tot atîtea dedicaţii...

Cu Mircea Drăgan, Eugen Rotaru, Ion Cristinoiu, 

Sebastian Taşcă şi Alexandru Vilmanyi. 

Cu Ion Cristinoiu şi Eugen Rotaru.

Cu Adrian Romcescu, Monica Anghel, Doina Păuleanu, 

Dani Constantin, Ionel Tudor şi autorul acestei cărţi. 

Cu Gigi Staicu şi Ion Mustaţă.

Interviuri pentru Televiziune. 

Premiat de Nicolae Călinoiu...

... de Ilie Ceauşescu... 

...cu Ion Traian Ştefănescu, Ion Ioniţă şi Nicolae Militaru.

Cu soţia în excursie, în 1991, 

peste hotare. 

Cu soţia şi compozitorul 

Emil Lerescu.

În 1993, cu finul său Cosmin Mustaţă (Keo).

Cu dirijoarea Eugenia Văcărescu 

Necula. 

Cu prezentatorul şi realizatorul Radio şi TV Ion Mustaţă, tatăl lui Keo.

Cu Cornel Constantiniu, Margareta Pâslaru şi, cu spatele, Camelia Dăscălescu. 

Cu Angel Grigoriu şi Margareta Pâslaru.

Cu Margareta Pâslaru şi Marina Voica. 

Cu Margareta Pâslaru, autorul şi George Grigoriu.

Cu Titus Munteanu. 

Întotdeauna încurajând noile talente.

Împreună cu Horia Moculescu şi Angela Similea. 

Printre ultimele fotografii, înconjurat de prieteni, la Uniunea Compozitorilor.

Minunata Veronica 

...şi Margareta Pâslaru în rolul Zînei. 

Maestrul şi Margareta... la premiera 

filmului „Veronica“.

Un cîntec de neuitat.

Dan Spătaru şi Natalya 

Fateyeva. 

Soţia, Cornelia Teodosiu cu 

Luigi Ionescu.

Nemuritoare „Lalele“...

...şi pentru toate „fetele“ care 

i-au cîntat melodiile. 

...pentru „Măicuţa mea“...

Octavian Ursulescu, TEMISTOCLE POPA - Biblioteca Metropolitana ...

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?