Octavian Ursulescu, TEMISTOCLE POPA - Biblioteca Metropolitana ...

TEMISTOCLE POPA 37
sîntem asediați și agresați de pseudo-creații a căror legătura cu muzica și
versul este adesea inexistentă...
Acum, către finalul acestei mult prea scurtei incursiuni prin viața și
cariera acestui monstru sacru al muzicii românești, este cazul să-i citim
o profesiune de credință, extrasă dintr-un amplu interviu de prin anii ’70:
Nu există nici un compozitor-vedetă, pentru public există numai și numai
interpretul. Pe mapele tuturor discurilor apar numai chipul și numele
interpretului, pe acestea scontîndu-se succesul! Pe afișele concertelor, la
fel. Cu excepția muzicii de film, unde are posibilitatea de a se desfășura în
pasaje orchestrale (personal am scris și multă muzică de film), compozitorul
este așezat în umbra interpretului său, cel care impune totdeauna mijlocul
de a răspîndi sau de a distruge un ritm sau o melodie de muzică ușoară.
Nu mă consider un compozitor-vedetă, mă simt legat de interpreții mei la
fel cum mă simt legat de compozițiile mele. Succesul cu „Lalele“ îl datorez
lui Luigi Ionescu, succesele constante cu „Măicuța mea“ sau „Trecea
fanfara militară“ le datorez lui Dan Spătaru, și apoi cîtă prietenie și cîte
amintiri vii nu mă leagă de atîția și atîția: mi-am împărțit cu ei succesele,
ne-am împărțit unii altora o parte din viață. De fapt, compozitorul scrie o
melodie, apoi vine orchestratorul, pe urmă tehnica imprimării de sunet –
pe rînd, purtătoare de avantaje și dezavantaje – și, ultimul, interpretul. În
van ai compus o linie melodică frumoasă și un ritm antrenant, dacă acela
care le lansează nu are inspirație, dacă toate aceste multiple conexiuni
nu sînt sudate. Așa încît, de unde compozitor-vedetă? Nu ești așa ceva
doar cînd iei premii, cînd te transmite la televiziune, ești difuzat la radio
de sute de ori pe săptămînă, cînd ți se imprimă mii de discuri. Poți aspira
să devii compozitor-vedetă numai din momentul în care la chermeze, la
restaurant, pe stradă, adică acolo, în mijlocul oamenilor, te auzi cîntat, te
auzi fredonat. Indiferent de forma acestei reîntîlniri cu melodia pe care ai
compus-o, dacă nu ți se întîmplă acest lucru înseamnă că vedeta care ar
putea deveni compozitorul s-a împiedicat pe undeva... Nu cred că aspirația
suverană a unui compozitor trebuie să țintească spre titlul de „vedetă”.
Dacă e să-și dorească un titlu cu tot dinadinsul, cred că supremul la
care poate aspira un autor de cîntece este acela de a deveni un autor de
șlagăre. De șlagăre mondiale, dacă se poate! Atunci cînd o melodie de-a
noastră se impune publicului românesc peste melodiile străine, de abia
atunci putem înțelege cît de valoroasă este melodia românească, unde au
fost arta, măiestria, intuiția. Este cazul marelui Ion Vasilescu, cu refrenele
lui de neuitat: iată, „Glasul roților de tren“ a devenit semnalul muzical
al anunțurilor difuzate în Gara de Nord. Noi scriem pentru aceia care