FOTO RĂDUC - Oglinda literara

RESTITUIRI
4384
ION STRATAN
(urmare din pag. 4378)
Teodorescu sau Oţoiu, dar informarea este dificilă în provincie.
Caut romane de Dan Stanca ori Cecilia Ştefănescu. Îmi
place să citesc proză românească dar şi străină.
Care e duşmanul cel mai temut al literaturii?
Pesimismul în termenii “absolut nimic nu mai e posibil”.
Care sunt tinerii poeţi care ţi-au atras atenţia în
ultimii ani?
I-am remarcat în mai multe rânduri pe Ianuş, Ion Buteanu,
Doina Ioanid ori talentata Adela Greceanu; nu am prea
mult timp pentru poezia tânără, dar îi citesc cu solidaritate,
bună-credinţă şi simpatie. Dacă aş putea i-aş ajuta pe toţi.
Cred că poetul trebuie să schimbe ceva, ori în direcţia poemului-existenţă,
ori în direcţia poemului-cuvânt. Îl cunosc pe
Mihai Vieru de la Oradea, ploieştean de origine, un poet promiţător
. Ligia Ionescu, o însingurată, tragică şi mistică poetă,
va avea, cred, un mare viitor. Sunt sigur de existenţa multor
Poeţi tineri remarcabili, pe care nu am avut cum să-i citesc.
Ce le particularizează scrisul? Sunt mai implicaţii
social ca generaţiile anterioare?
Eu cred că ei iau contact cu duritatea vieţii, a societăţii,
a gândirii, a cadrului administrativ al artei. Altfel decât
luam noi. Eu spun că poezia trece acum prin cea mai
“eroică” perioadă a ei. Aţi avut marea şansă, voi optzeciştii,
de-a porni în literatură, sub “bagheta magică” a
unei personalităţi ca Nicolae Manolescu. De unul singur,
fără un asemenea metor, ţi-ar fi fost greu?
Domnul profesor Nicolae Manolescu ne-a arătat în
primul rând la Cenaclul de Luni, cum se abordează un text literar,
cum teoriile unui Barthes, Blanchot sau Derrida se pun
în practică la analiza operei inedite. A însemnat enorm pentru
noi. A creat o atmosferă de emulaţie care dăinuie şi acum.
A întâmpinat primele cărţi pe care le-am scris cu simpatie şi
îmi doresc ca termenii de atunci să fie valabili şi astăzi. M-a
recomandat elogios Fundaţiei “Soros” şi am putut vedea Parisul.
(Eram un scriitor “ce n-a văzut Parisul”). M-a invitat la
TV, la emisiunea domniei sale “Profesiunea mea, cultura“). A
fost fenomenul unui climat de eficienţă critică. Nu aş fi avut
reuşitele, câte sunt, fără aportul domnului profesor Manolescu.
Trăieşti destul de retras alături de poeta Letiţia
Ilea, despre care ai mai vorbit mai înainte, şi de doamna
profesoară Stratan, distinsa ta mamă. Îţi este uşor, te îngrijorează
multe lucruri?
După un an în armată la un batalion disciplinar, patru
ani într-un cămin studenţesc, practică grea studenţească, trăirea
cutremurelor, statutul de muncitor calificat, ar fi trebuit ca
multe lucruri să fi mers mai uşor. Când revista “Contrapunct”
nu mai apărea, am fost profesor la liceul “Matei Voievod”, de
Recitind literatură universală
(urmare din pag. 4376)
fim serioşi! Chiar investigându-ne cu har componenta nostră femeiască,
noi bărbaţii suntem prizonierii unui ego radical diferit.
Poate latura feciorească să ne fie mai accesibilă, dar asta depinde
de perioade (de exemplu, pubertatea), de sensibilitate înnăscută,
eventual de conjuncţii zodiacale (Fecioara?). Don Juan, ca tip, e o
ciubotă comparativ cu soţul absolut, trăiristul unei unice femei, iar
acesta – mai apropiat, fie şi prin auto-iluzionare, relativă impotenţă,
neîmplinire, de Îngerul de la originea cuplurilor.
Tinerele fete – nu-mi dau seama încă dacă şi femeile-mame
şi ne-mame şi fetele bătrâne – ar trebui să-l târască pe Montherlant
înaintea unui tribunal divin, pentru blasfemie.
Şi astfel ajung la finalul romanului. Nu-mi amintesc să fi fost
şocat de un sfârşit romanesc mai monstruos. Personajul protagonist
sugestionează, printr-o scrisoare, pe cea mai pură dintre îndrăgostitele
cărora se refuză, împinsa în metafizic, fostă Thérèse, acum
www.oglindaliterara.ro
unde a trebuit să plec pentru că aveam barbă şi citeam “Academia
Caţavencu“ (în care, de altfel, Dinescu îi mai ironiza şi
pe cei care încă mai scriu). De catedra “Academiei de Arte
Frumoase” m-am despărţit pentru că îl criticasem pe Miloşovici,
în timpul războiului, la un curs despre ortodoxie. Fusesem
în Serbia şi Macedonia şi ştiam ce e acolo.
Letiţia este perfectă, inteligenţa şi talentul ei fac apusul
de deasupra oraşului suportabil şi adesea încântător.
Sunt îngrijorat de impunerea TVA-ului de 9 % la
carte, ceea ce constituie un atentat la literatură, la limba română
şi la educaţie (şi aşa de problematică), a tinerilor. Tot
aşa nu ştiu ce se înţelege prin “implicarea preoţilor în politică”,
despre care se tot vorbeşte. De aici şi până la rugăciuni
pentru sănătatea şi succesul liderilor PSD nu mai e mult.. Aştept
cu nerăbdare “salariul de merit “ care s-a promis. Mă îngrijorează
agresivitatea unor confraţi, tendenţiozitatea şi
superficialitatea de care dau dovadă. Cred că am enumerat
destule bucurii, cât şi destule necazuri.
Cum ar trebui să îmbătrânească poetul?
Nu ştiu. Nu mă gândesc cum aş putea poposi în patul
conjugal fără calitatea de bărbat. Bătrâneţea e foarte departe…
Bătrâneţea poetului e o irizare de curcubeie strălucitoare ale
minţii şi cuvântului strălucitoare ale minţii şi cuvântului.
O, ce definiţie “strălucitoare” Revenind la scris,
este el, scrisul, o deşertăciune?
Poate o încercare pe care Dumnezeu ne-o dă?
Este posibil să fie aşa, depinde de sistemul de referinţă.
Dar poate ne aşezăm de partea semidoctismului, inculturii,
mediocrităţii, violenţei şi vulgarităţii. Poate este mult şi
foarte puţin, tot în funcţie de reperele pe care le considerăm
importante.
Umorul tău, cu totul special, e un lucru cunoscut
printre cei care te aud vorbind sau te citesc. Este umorul
o eliberare a inhibiţiilor, o formă de supravieţuire?
Cred într-o formă a umorului, ca eliberare de emoţie
şi simţ al relativizării dezosificant. Am scris mici “poante” în
rubrica numită “Cafeaua cu sare” (Vreau să le spun celor care
au apreciat-o că nu am trimis antologia apărută sub acest
nume la Ploieşti redacţiilor, pentru că volumul nu conţinea paradoxurile
dintre ‘90-2000, pe care le consider izbutite şi mai
apoi la momentul apariţiei ei, cartea nu mă reprezenta ca
stare de spirit).
Ce înseamnă timpul tău?
Ce îţi place să faci atunci când te “saturi” de literatură?
Am hobby-uri cum ar fi filatelia.
Am mărci pe care le compar cu cele ale prietenului meu drag,
distinsul colecţionar enciclopedic şi iluminist Andrei Tudorache.
Iubesc Tenisul. Admir vreascurile de şemineu şi săbiile
de colecţie.
Îţi mulţumesc! Închei dorindu-ţi în continuare puterea
de-a rezista în faţa paradoxalelor vremuri pe care le
trăim!
Dialog realizat de Iolanda MALAMEN, apărut în
ZIUA literară, 8 martie 2004.
Marie [Paradis], că va avea milă (pitié) de ea, la o anume oră dintro
anumită zi. Drept care, biata fecioară are un atac de... posesiune
demonică gen Tanacu, plus senzaţia de a da naştere – prin absorbţie
(sic!) – unui prunc, în timp ce „El” se împreuna cu o dobitoacă
„vegetală” într-un sordid loc(aş) parizian. [Copilul pe care nefericita
era cât pe ce să-l aspire în viscerele-i era fiul de doi ani al surorii
sale şi se numea Marcel. Nu şi Proust.] Urmează o „exorcizare” cu
pumni şi bûches (butuci!) peste sâni...
Nici că se putea o mai cumplită batjocură la adresa misterului
christic! Ce zic? Chiar la al Naşterii şi Creaţiei.
Mă aşteptam ca „scândura de bucătărie” (= fundul de lemn?)
Solange – care ar fi chipurile „singurul înger”, echivalat cu materia
– să-l fi lecuit, spunând mereu „oui”, „oui”, pe Pierre (Petru!) Costals
(coaste de drac) de demiurgie, adică să-l fi determinat să nu mai
scrie în locul autorului. Dar nu.
Adio, domnule de Montherlant! Ne vom reîntâlni poate în Infern,
dacă va fi să cobor acolo şi postum, când îmi vei explica de ce
ai împins iluminism-raţionalismul spre ultime consecinţe, dintr-o
oarbă circularitate a simţurilor. Până atunci, s-ar putea să revăd
toată isprava lui L. Durrell, nu însă şi pe a ta.