FOTO RĂDUC - Oglinda literara

JURNAL
Trident şi şansele
postrevoluţionare
ale filmului
(urmare din numărul anterior)
(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului
cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi,
saltimbanci şi maimuţe”. Primul volum se ocupa
de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratarea
unor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea
unor universuri insulare. Volumul al patrulea,
din care fac parte aceste pagini, se opreşte
în lumea filmului. Cartea a apărut la Editura
Palimpsest.)
Înnobilatul nu poate însă rămâne indiferent faţă de cei pe
care i-a lăsat acolo jos. Vrea să-i aibă în preajmă, să converseze
cu ei, să le fie maestru de ceremonii. Fascinaţia barbarului
funcţionează parcă mai puternic decât niciodată pentru
nobilul actor. Iar în Barbaria l-a descoperit pe Dracula — pe contele
Dracula.
Prinţul din filmul cu Marilyn este o variantă a lui Dracula.
Rega tul său se numeşte Carpatia şi e ameninţat şi de ruşi şi de
bulgari. Lăutarii lui sunt maghiari pur sânge. Dacă ne-am lua
după identitatea lăutarilor, Carpatia ar trebui să fie Ungaria. Da,
dar o Ungarie care să fie în Balcani. În fine, nu mai reţin dacă
personajele secundare vorbesc ungureşte, româneşte sau sârbeşte.
Dacă ar face-o, n-ar fi în afara celorlalte date pe care ni
le oferă regizorul sau scenaristul privitoare la ţara de origine a
celui venit să se încoroneze la Londra.
Marilyn este în largul ei, sir Laurence e încorsetat de
ideea că trebuie să-l joace pe Dracula. Ea îl învaţă să iubească,
el este un elev recalcitrant care are mereu de rezolvat istorii politice
dubioase. Oare el ştie să iubească? Oare el a iubit până
acum? Dansatoarea e gata să-l înveţe. E fericită şi vrea să-l
facă şi pe el fericit. Prinţul se dedă greu binefacerilor amoroase,
se lasă săru tat, se lasă alintat, dar inima lui de Dracula se înmoaie
greu. Mai îndrăgostiţi de dansatoare sunt cei din jurul
prinţului, care şi-o iau de confidentă. Mama — regina mamă —
nu ezită să-i dea cea mai ma re decoraţie a Carpatiei şi s-o ia,
pentru ceremoniile încoronării, Damă de onoare.
Fiindcă rămâne mai mult în preajma prinţului, Marilyn, ca
o bună cetăţeană a Statelor Unite, îl învaţă pe prinţ să-şi pună
la punct ţara. Între un sărut şi altul, îi explică avantajele alegerilor
libere. De ce ţi-e frică, dragul meu, că n-o să te aleagă poporul?
Fără îndoială că poporul ar iubi-o, fără ezitări, pe Marilyn,
căreia i-ar da toate voturile. Dar, ca în toate filmele — sau ca
în aproape toate filmele — Marilyn rămâne iar prinţul pleacă.
N-am văzut Dracula ca să-l pot confirma sau infirma pe
Mark Amory; dar vreau să spun că greu îmi pot închipui un rol
mai prost al lui Laurence Olivier decât acesta. L-am văzut pe
câteva panouri publicitare la New York, la lansarea filmului. E
alături de Marilyn, zâmbitoare, frumoasă, înfloritoare, de Arthur
Miller, ferice şi plin de zâmbete. Parcă încearcă să zâmbească
şi el. Îşi dă toată silinţa, dar nu se poate. Are, mai curând, un facies
de bărbat care participă la un dezastru. Familia Miller, inconştienta,
se poate bucura; poate fi fericită. Poate surâde
mulţimilor venite să-i adore. El a rămas sceptic, încercând să
ascundă disperarea care ne însoţeşte atunci când ajungem în
faţa limitei. Ea, Marilyn, a putu să fie Dansatoarea, el n-a putut
să fie Dracula. N-a putut nici măcar să reţină lecţia de amor pe
care i-o predase inocenta fiinţă.
Dar doamna lui? Dar Vivien Leigh, superba Vivien a tinereţii
sale de Hamlet, de Heathcliff şi de Romeo? Ea se află în
altă lume. A trecut dincolo de Dracula şi de prinţul Carpatiei şi
tronează, singură, intangi bilă, în fotoliul ei princiar. Ea este aris-
4352
tocrata acestei adunări de saltimbanci.
Ce caută ea acolo,
lângă acest Dracula care a
crezut că se poate înamora de
logodnica Americii, de amanta
eternelă, şi acum scânceşte
pe ruinele imposibilei iubiri?
Nu va mai dura mult
până când frumoasa şi distinsa,
încă foarte frumoasa şi
foarte distinsa, îl va abandona
pe prinţul Carpathiei. Iar
acesta va avea nevoie de
energia harnicei, dinamicei
Joan Plowright pentru a sălta
din nou, din capodoperă în ca- Cornel Ungureanu
podoperă, spre gloria finală.
Mai e o poză care se
găseşte în toate cărţile de istoria
filmului. Dramaturgul, în faţă, o trage cu un braţ vânjos, pe
vedetă. El îşi exercită drepturile sale de soţ atotputernic. O
scoate din mulţimea adoratorilor care a venit să o întâmpine la
aeroport. Cu o faţă fermă, dramaturgul păşeşte ferm pe pământul
regelui Lear. N-are de gând să-şi lase soţia în mâinile
adoratorilor, care ar putea să o devoreze. N-are încredere în ei.
El, anonimul, e doar soţul Zeiţei.
Cu faţa de sfinx, marele dramaturg trăieşte această umilinţă:
aceea de a nu fi decât garda de corp a soţiei sale.
www.oglindaliterara.ro
*
Cum arată, în acest film catastrofal, Îmblânzitoarea? E
frumoasa americană, superba şi orfelina, care dansează într-un
spectacol de revistă. E invitată de prinţ la miezul nopţii. Se îmbată
şi cade, fericită, jos. Îşi trăieşte starea de semiconştienţă cu
o fervoare sporită. Îmbătarea nu are nimic strident, căderea în
somn e firească. Chemaţi să o poarte în dormitor valeţii o ridică
de-asupra capetelor, ca într-un triumf al realităţii trupeşti.
Soţia mea de atunci, care era pe jumătate româncă,
Amelie Muşat, era de părere că, în prima fază, sir Olivier s-a inspirat
din istoria relaţiilor între Carol al II-lea şi fiul său Mihai. Nu
am contrazis-o fiindcă suporta greu părerile adverse, dar ce bine
ar fi fost dacă povestea ar fi avut câteva modele reale! Şi apoi,
regii României, după câte ştiu, făceau performanţă la capitolul
feminin. Desigur, Dracula nu este un amant obişnuit, dar este
şi el capabil de amor. Ce s-ar face Dracula fără frumoasa sa victimă?
Ideea lui Laurence Olivier de a crea un Dracula care se
lasă educat de către Femeie mi se pare de zile mari; din păcate,
în întregime ratată. Vreau să spun că povestea avea nevoie de
un registru al întrebărilor grave, dar atunci era nevoie de o altă
actriţă. Ea rămâne doar în poveştile frumoase, inofensive, în
opereta în care prinţul se retrage în povestea lui iar ea se întoarce
în povestea ei. Ora de pedagogie erotică va fi fost, probabil,
utilă: dar nu pentru această poveste. Aici, în Prinţul şi
dansatoarea nimic nu compromite solemnităţile încoronării.
Doar, poate, violenţele viitorului rege, dispus să-şi rezolve problemele
regatului ca-n Shakespeare. Întreruptă prea devreme,
lecţia erotică a Marilyn-ei avea nevoie de dezvoltări. Dar atunci
era nevoie de alt film.
Alt film care se numeşte, sec, Hai să facem dragoste.
Este un film care îi prieşte. Iar Yves Montand e cu totul altceva
decât Prinţul Dracula. Este omul cu care ea poate purta dialog;
bărbatul care ştie să converseze cu ea. Sir Lawrence era un
actor strălucit, un artist de elită, un aristocrat al scenei. Ea trebuia
să-i fie pe măsură, adică să joace teatru, să întruchipeze un
personaj. Marilyn Monroe habar n-avea să joace teatru. Ea ştia
doar să îşi pună în valoare zâmbetele, surâsul, să predea lecţia
de amor. Ea trecea din scenă în viaţă şi din viaţă în scenă cu
acelaşi surâs care ştia că o face mai frumoasă. Purta în filme
aceleaşi rochii pe care le purta în faţa amanţilor, a soţilor, a posibililor
tătici-iubiţi. Dincolo de scenă sir habar n-avea cum să
se poarte cu ea. Yves Montand, care trecuse şi el printr-o copilărie
mizerabilă, era la curent şi cu psihologia per sonajului şi cu
felul în care trebuia să se joace cu el.
(continuare în nr. viitor)