FOTO RĂDUC - Oglinda literara

EVENIMENT
ÎN EMOŢIA ARTISTICĂ SE
ÎNTREZĂREŞTE ETERNUL
Zestrea inteligenţei şi a talentului romanesc ne-a
chemat iarăşi pe românii din Toronto la o întâlnire cu scena.
În zilele de 1 şi 2 noiembrie 2008 ne-am reîntâlnit cu lumea
pitorească de la sfârşitul secolului al XIX-lea de la periferia
Bucureştiului zugravită de marele nostru dramaturg I. L. Caragiale
în piesa “O noapte furtunoasă”. A întins această punte
spirituală între noi şi lumea lui Nenea Iancu, artiştii teatrului
“Tudor Muşatescu” din Toronto, care aparţine cenaclului publicaţiei
“Observatorul”, al cărui preşedinte de onoare este
Dumitru Puiu Popescu, iar direcţia artistică aparţine cunoscutului
regizor de film, Stelian Constantin. Artiştii acestei
trupe au simţit în ei chemarea de a duce mai departe tradiţia
teatrului românesc şi ne-au oferit un frumos cadou în ajun
de Sărbătorile Naşterii Domnului. Nu ştiu dacă am reuşit să
le mulţumim îndeajuns prin aplauze, deşi acestea au fost
prelungite. Faptul că publicul a fost receptiv, a râs, a aplaudat,
a participat la evenimentele desfăşurate pe scenă, mă
îndreptăţeşte să cred că munca acestui colectiv teatral şi-a
atins scopul. Ne era tare dor de Caragiale şi regizorul Stelian
Constantin, a simţit asta şi ne-a dat o montare cu soluţii izvorâte
din pasiune şi din inteligenţa vie, cu personaje adevărate
oglinzi caracteriologice, într-o viziune personală, fără
să se îndepărteze de intenţiile marelui nostru dramaturg. Neau
oferit un Caragiale foarte actual, deşi sunt aproape 130 de
ani de la prima ei prezentare. Şi vorbind de debutul lui Caragiale
în dramaturgie cu această piesă, ne-am amintit de
felul cum au reacţionat prin fluierături cei ce şi-au recunoscut
defectele. Caragiale, excepţional creator de oameni şi de
viaţă, cu un spirit necruţător, punând în evidenţă o seama de
vicii omeneşti, impostura, imoralitatea, vulgaritatea, naivitatea,
avea deplina convingere că: “Nimic nu arde mai rău pe
ticăloşi decât râsul”. Criticul Garabet Ibraileanu vorbind despre
personajele lui Carageale spunea că sunt atât de vii pe
scena încât: ”fac concurenţa stării civile”.
Piesele lui Caragiale sunt adevărate pietre de încercare
pentru oamenii de teatru. Ele au o vibraţie particulară pe
care o intuieşti numai dacă ai har pentru scenă. Aici este
meritul echipei teatrale care ne-a chemat la spectacol. Regizorul
Stelian Constantin şi totodată interpretul rolului principal,
Jupan Dumitrache, zis Titircă Inimă Rea, a construit
modele noi, a pus în valoare simboluri ale scenografiei şi prin
mijloace simple a reuşit să scoată în relief valoarea piesei.
Ritmul lent de la începutul piesei, o caracteristică a creaţiei
lui Carageale, - gândit de autor ca o expoziţiune mai amplă
din care se va naşte ulterior ţesătura de evenimente – a fost
înviorat de regizor prin accentul pus pe comicul de limbaj
sau prin alte mijloace regizorale. Ca să evite monotonia scenei
statice a dialogului mai lung din deschiderea piesei,
Jupan Dumitrache şi Nae Ipingescu au intrat în rol traversând
scena prin faţa cortinei într-o discuţie parcă începută
mai înainte, apoi au continuat în casă. Stând la masă, regizorul
a creat şi puţină mişcare în timp ce mai serveau o băutură.
Ritmul a intrat treptat într-un crescendo pe măsura ce
se derulau evenimentele, până la tensiunea momentului culminant.
Ne-a prezentat o Vetă mai modernă, cu un lustru de
suprafaţă mai evident, că de…a împrumutat şi ea ceva de la
Ziţa, sora ei ceva mai şcolita, ori de la bonjuriştii vremii,
numai vocabularul arăta că nu s-a îndepărtat prea mult de
lumea periferiei bucureştene zugrăvită de Caragiale. Au fost
gustate de public şi elementele de cinematografie introduse
în spectacol, cum a fost scena finală. Pentru că tot tărăboiul
întâmplărilor acestei nopţi furunoase s-a încheiat în mod fe-
4436
ricit, actorii au făcut închiderea
spectacolului într-un hohot de
râs transmis sălii, încât la un
moment dat, scena şi sala clocoteau
la unison. Şi râzând noi
aţa în sală, de la un timp, neam
trezit că râdem singuri. Actorii
încremeniseră în poza Elena Buică
finală, un fel de “stop cadru” ca
în filme, în timp ce noi ne reveneam
cu încetinitorul din râsul care pusese stăpânire pe
noi.
Hohote de râs au stârnit multe momente ale interpreţilor.
Mult haz a stârnit relatarea plină de indignare a întâmplărilor
de la “Iunion” făcută cu real talent de Stelian
Constantin în rolul lui Jupân Dumitrache, tipul încornoratului
naiv, preocupat să-şi apere “onoarea de familist”. Parcă îl vedeam
şi noi pe “coate goale”, “maţe fripte”, scârţa-scârţa pe
hârtie”, “amploaiatul”, “bagabontul”, “moftangiul”, “papugiul”,
“pungaşul” care s-a ţinut după cucoane până la “stabiliment”,
în apropierea casei. Lectura împiedicată a ziarului
“Vocea patriotului naţionale” făcută de Viorel Neacşu în rolul
lui Nae Ipingesu, întreruptă din când în când de Jupân Dumitrache
care nu înţelegea şi interpreta greşit întelesul cuvintelor,
s-a ridicat la nivel de cea mai bună artă. Cu aceeaşi
artă a comicului caragialian, Laura Roman, în rolul Ziţei, a
citit scrisoarea de amor trimisă de Rică Venturiano. Hohote
de râs au stârnit tiradele politice ale lui Virgil Raban, interpretandu-l
pe Rică Venturiano, în care noi am văzut politicienii
noştri de azi şi de oricând. Ascultă în nemişcare ce se
spunea despre politică, prindea din aer câte o idee şi apoi
pornea grăbit gesticulând într-o defilare prin faţa auditoriului,
împingând fanfaronada în absurd sau folosind greşit cuvintele
din latină, cu un efect specific marelui nostru dramaturg:
“Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei!”. Comicul
de limbaj folosit de Caragiale ca un mijloc strălucit de
a pune în valoare incultura, ridicolul, impostura personajelor,
a fost bine realizat de toţi actorii printr-o intonaţie potrivită.
Rică Venturiano, “studinte-n drept şi publicist”, o iubeşte pe
Zita “la nemurire”. Ea “străluceşte sublim în noaptea tenebroasă
a existenţei sale”. Dar nu numai râsul a fost starea
de spirit care a pus stăpânire pe noi. Am apreciat jocul Ziţei
clipind cochet din gene, ori gesticulând afectat, am apreciat
efortul actriţei Steluţa Moody de a ne prezenta pe Veta ceva
mai aproape de zilele noastre. A fost aplaudată dezinvoltura
lui Cristi Tunariu în rolul lui Chiriac, în care am regăsit întruchiparea
tejghetarului de altădată, de care aproape uitasem,
am apreciat sprinteneala şi naturaleţea tânărului Gelu
Câmpean interpretându-l pe Spiridon. Ne-a plăcut fondul
sonor şi în special, buna inspiraţie pentru a sublinia atmosfera
prin şlagărul “Lampagiu de altădată” armonizat de profesorul
de muzică Augustin Medan, interpretat de Magda
Medan şi Cristi Tunariu. Costumaţia a fost şi ea potrivită cu
concepţia regizorală, aşa cum a gândit-o Ecaterina Găvan,
care l-a secondat pe regizorul principal.
Vorbind de reuşita acestui spectacol, îi dăm dreptate
moderatorul cenaclului publicaţiei “Observatorul” Dumitru
Puiu Popescu care menşiona în programul pentru spectatori:
“… norocul nu vine niciodată singur, mai ales în reuşitele teatrale,
ci numai ajutat de meserie, talent, ambiţie, pasiune şi
muncă”.
Efortul lor este expresia iubirii, a credinţei în reuşită,
a vocaţiei, pentru care le mulţumim şi îi felicităm.
www.oglindaliterara.ro