mai-iunie 2005 - Dacia.org

nr. 22 mai-iunie 2005
DACIA
magazin
ce spun Dacii despre ei înºiºi ºi despre duºmanii lor cei mai crunþi, Romanii. Importanþa lor constã nu numai în informaþiile
istorice deosebit de valoroase ci ºi în frumuseþea artisticã, de multe ori la treapta de capodopere, literare ºi plastice. De
fapt, tãbliþele de la Sinaia alcãtuiesc epopeea poporului daco-roman, Mioriþa fiind doar un rezumat al acesteia.
UN OBICEI FUNERAR STRÃVECHI
ÎN NECROPOLELE DACICE DE EPOCÃ ROMANÃ
asist. univ. Sonoc Alexandru
Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu, România,
În necropolele daco-romane din Dacia, de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba) ºi Locuºteni (jud.
Dolj), iar în Moesia Inferior în cea de la Enisala (jud. Tulcea) este atestat un obicei funerar mai puþin rãspândit în
aceastã perioadã: acela de a înhuma copiii sub jumãtãþi de vase. În aceeaºi perioadã, acest obicei a mai fost atestat
izolat în Moesia Inferior ºi la populaþia autohtonã moesicã, la Bisterna (Bulgaria). O variantã a acestui tip de
morminte îl constituie înhumãrile în vase, întâlnite, izolat, în Antichitatea târzie, în mediul daco-roman, la Vrãniuþ
(jud. Caraº-Severin), în cazul unui mormânt de copil din sec. III-IV e.n., cât ºi în necropola Sântana de Mureº-
Cerneahov de la Târgºor (jud. Prahova). Pe þãrmurile de nord ºi de vest ale Pontului Euxin înhumãrile în vase sau
sub cioburi sunt caracteristice însã unui mediu colonial deosebit de conservator, deoarece în Grecia înmormântãrile
în vase ºi sub cioburi de vase sunt cunoscute în civilizaþiile minoicã, micenianã ºi greacã arhaicã, iar în þinuturile
pontice pânã în epoca elenisticã ºi apoi chiar ºi dupã cucerirea romanã, pânã în sec. IV-V e.n., ca la Callatis. În
Imperiul roman, înhumãri în vase sau sub cioburi de vase mai sunt cunoscute ºi în Africa de Nord (la Sfax) ºi pe
þãrmul illyr al Adriaticii (la Narona ºi Kapljuc), se pare tot în Antichitatea târzie, fãrã a fi clar dacã ele ar putea fi
legate de vechile tradiþii funerare autohtone sau de cele ale coloniºtilor greci. În schimb, înhumãrile de copii sub
cioburi de vase din Gallia, de la Averdon (sfârºitul sec. III), par a aparþine, de fapt, roxolanilor din stepele pontice,
colonizaþi aici forþat.
Pe teritoriul României, cele mai vechi morminte de inhumaþie în vase se cunosc însã în cultura Otomani din
epoca bronzului mijlociu, dar, deocamdatã, dintre acestea este publicat doar cel de la Pir (jud. Satu Mare), iar cele
mai vechi înhumãri sub cioburi de vase de pe teritoriul României dateazã din neoliticul timpuriu, din cultura Starèevo-
Criº, dar ele sunt întâlnite ºi mai târziu, în grupul Suplacu de Barcãu din neoliticul dezvoltat.
În Orient, cele mai vechi morminte de inhumaþie în vase sau sub fragmente de vase se cunosc în mileniile V-IV
î.e.n., în Egipt ºi în Nubia, în culturile badarianã ºi amratianã, dar ele se rãspândesc ºi în Fenicia (la Byblos) ºi
Palaestina (în peºterile de la Kudeirah), iar în mileniul III în Anatolia (la Karataº-Semayük ºi la Kara Hüyük). În
bazinul oriental al Mãrii Mediterane ele devin mai frecvente însã abia în epoca bronzului. La Ugarit (Ras-Shamra)
ele se dateazã abia în Bronzul mijlociu 1 ºi 2 (cca. 1900-1600 î.e.n.), pe când în Palaestina se întâlnesc ºi în Fierul
I, în sec. XI-X î.e.n., deci aproximativ pânã în vremea primilor regi evrei. Faptul cã astfel de morminte, cu
scheletele adesea chircite, într-o poziþie asemãnãtoare celei a fãtului, au fost semnalate la unele civilizaþii precolumbiene
(unde se practica o altã variantã, anume înhumarea în coºuri) ºi la diferite populaþii din Africa Neagrã, iar în Asia
de Sud-Est în tot mileniul I e.n., fiind eradicat în Indonezia abia de rãspândirea religiei islamice (sec. XVIII e.n.),
oferã cheia înþelegerii sensului lor chiar de la comunitãþile la care acest obicei este atestat: recipientul simbolizeazã
uterul (în latinã, uter înseamnã ºi “burduf”), deci înhumarea defunctului exprimã credinþa în viitoarea sa renaºtere.
Aceastã concluzie este susþinutã ºi de identitatea dintre semnul pentru cuvintele “urnã” ºi “leagãn” în scrierea
hieroglificã a dinastiilor egiptene mai recente ºi de faptul cã, în epoca romanã, marea majoritate a celor înhumaþi în
vase sau sub cioburi sunt copii. Înhumarea defunctului sub cioburi exprimã, de altfel, o concepþie religioasã în
esenþa ei, foarte asemãnãtoare cu cea deja amintitã: ea ar sublinia faptul cã omul, la fel ca ºi vasele ceramice, nu
este veºnic ºi se întoarce ºi el în lutul din care provine ºi din care, eventual, ar putea reveni în Lumea Aceasta, ca
om sau ca vas, deci cã, aºa cum se spune, devine “oale ºi ulcele”. Înhumarea excepþionalã în amforã a unui adult
încãtuºat, probabil un executat, la Kapljuc (Croaþia), exprimã, de asemenea, o credinþã legatã de renaºtere:
înmormântat astfel, defunctul, care, datoritã fãrãdelegilor sale, a pãrãsit mai devreme decât trebuia Lumea Aceasta,
va renaºte ºi el, spre a-ºi împlini rostul în lume, la fel ca ºi copii, care nici ei nu au reuºit acest lucru. Aºa cum
sugereazã înmormântarea unui câine sub cioburi de vas la Udeni (jud. Teleorman), în mediul Chilia-Militari, unele
comunitãþi de daci liberi credeau, probabil, cã, din perspectiva teribilului ºi implacabilului ciclu al veºnicei reîntoarceri,
23