mai-iunie 2005 - Dacia.org

DACIA
magazin nr. 22 mai-iunie 2005
considera pe bãºtinaºii dacolatini, dar nu numai pe ei, ci pe toþi latinii orientali (tracii ºi dacii), de la Dardanele, pânã
în Ardeal ºi Moldova, cã vorbeau cu frater, ca în limba operelor lui Cicero. De aceastã eroare nu a fost scutit nici C.
De Boor, editorul din 1887, al manuscriselor lucrãrilor celor doi istorici greci. Eroarea, uneori, se perpetueazã, prin
folosirea acestei ediþii, rãmasã pânã azi, prestigioasã.
Corectarea cuvântului fratre, din istoria lui Teofan, respectiv din limba dacolatinã, dupã normele limbii latine
literare, nu se poate face unilateral, fãrã a se aplica aceeaºi corectare cuvântului fradre, din textul Jurãmântului de
la Strasbourg, din limba galolatinã. Dar cum nimeni nu a încercat aºa ceva, în raport cu Limba Francezã, apare cu
toatã limpezimea, pãrãsirea domeniului ºtiinþei, de cãtre cei ce au încercat eliminarea cuvântului fratre, din Limba
Românã a primului mileniu de d. C. Istoria lui Nithard, în care e consemnat textul galolatin (fradre), s-a pãstrat întro
copie de la sfârºitul secolului al X-lea, deci de dupã un secol ºi jumãtate, copistul fiind considerat foarte fidel.
Nithard a încetat din viaþã în anul 844. Teofan a încetat din viaþã în anul 817. Istoria lui Teofan, în care a consemnat
textul dacolatin (fratre), s-a pãstrat în copiile din secolului al XI-lea ºi din sec. XI-XII. Nici fidelitatea acestor
copiºti nu poate fi pusã la îndoialã. Nithard ºtia foarte bine latina, dar nu corecteazã fradre, cu frater. Nici Teofan,
având în vedere pe fratre, din secolul al VI-lea, nu îl corecteazã cu frater. Însãºi istoria lui Nithard este un
argument, prin analogie, al autenticitãþii frazei dacolatine.
Este pentru prima datã când s-a avut în vedere textul Jurãmântului de la Strasbourg, într-o cercetare ºtiinþificã,
în legãturã cu limba vorbitã de strãmoºii românilor, în sec. VI.
58
MITUL SARABHA ÎN SIMBOLISTICA TEZAURULUI
DE LA AGIGHIOL
Gheorghe ªeitan
Existenþa unei caste sacerdotal-regale dacice, numitã Basarabha se poate susþine ºi arheologic, aºa cum vom
încerca sã arãtãm, propunându-vã o interpretare a unei unitãþi decorative din cadrul tezaurului de la Agighiol-Tulcea.
Ceea ce nu s-a observat pânã în prezent, de cãtre specialiºtii în arheologie, este faptul cã în simbolistica decorativã
a tezaurului, ce dateazã din secolul al patrulea î.e.n., se aflã un mit indo-european foarte important, cunoscut sub
numele de Sarabha. El este reprezentat, de mai multe ori pe cupele de argint, aºa cum a fost descris în literatura
vedicã ºi cea tantrico-buddhistã, adicã printr-un cerb fabulos, având opt picioare în loc de patru. Pornind ºi de la
ceea ce înaintaºi ca N. Densuºianu ºi B.P. Haºdeu au arãtat cu privire la casta Sarabilor, studiul vine cu noi
argumente în a demonstra cã voievodul Basaraba-întemeietorul- nu trebuie cãutat în evul mediu creºtin ci în perioada
dacicã de dinaintea lui Burebista. Se demonstreazã cã tradiþia sacerdotal-regalã s-a pãstrat nealteratã la daci ºi ea a
ieºit la suprafaþã dupã un mileniu de la agresiunea romanã, de data aceasta sub o hainã creºtinã. Cumularea de cãtre
Basarabii getici a ambelor funcþii-cea sacerdotalã ºi cea regalã- corespunde celor douã funcþii de rege ºi zeu îndeplinite
de Zalmoxis. Prin urmare, regele înmormântat la Agighiol-Tulcea în urma cu 2400 de ani era un rege get aparþinând
castei Sarabha, ca dovadã fiind reprezentarea mitului în cauzã pe cupele de argint ce i-au aparþinut. Sunt argumente
ce susþin existenþa pe teritoriul Daciei, în perioada hiperboreanã, a unui centru spiritual universal, condus de un
monarh-sacerdot, numit Basarabha. Deci, nu existã nici o rupturã între societatea feudalã valahã ºi societatea getodacicã,
iar cei care au vãzut în numele Basarabha o etimologie cumanã au greºit. Lingvistic, Basarabha este un
cuvânt compus din “bha”-luminã ºi Sarabha, adicã Sarabha-Lumina, monarhul înþelept care rãspândeºte lumina
spiritului. Basarabha este voievodul-bodisatva, care lumineazã calea norodului, precum cerbul Sarabha, spre un
teritoriu mirific, care, în sens istoric constituie mitul întemeierii statale, iar în sens religios înseamnã eliberarea de
suferinþele existenþei. Cuvintele cosoroabã ºi cãpriori din limba românã (neogeticã) aratã cã avem de-a face cu un
mit autohton, aparþinând unei populaþii sedentare, constructori de case. Este încã un argument cã în spaþiul getic sau
format marile mituri indo-europene, iar aportul getic la cultura universalã trebuie reconsiderat.