dunarea de jos 112 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

mai avem de trăit./ Când, imaginea noastră s-a decupat în peretele
dinspre stradă,/ ca şi cum, chiar atunci, urgent, ar fi vrut să ne
vadă/ o privire ce nu suportă refuzul ca şi cum/ un copil ne-ar fi
tăiat conturul cu un fierăstrău mic de traforaj/ într-o bucată de
scândură./ Apoi, imaginea noastră s-a decupat/ în autobuzul care
tocmai trecea,/ ţinându-l pe loc preţ de un minut,/ până a trecut
prin el./ Apoi imaginea noastră a perforat clădirea de peste drum,/
trecând prin dulapuri şi scaune,/ prin copii şi gospodine./ Imaginea
noastră stând la masă în aşteptarea chelnerului/ a trecut ca un
tunel prin munţii din zare/ şi a perforat aerul sărat de deasupra
mării/ şi un vapor turcesc şi un peşte./ Şi imaginea noastră a
perforat ca un tunel de sticlă/ pustiul./ Şi mama a simţit o
împunsătură în piept,/ când imaginea noastră stând la masă
aşteptând chelnerul/ a trecut prin ea/ şi câinele nostru a lătrat,/ şi
cocoşul pe gard a cântat,/ perforat./ Şi, încet, anevoie, imaginea
noastră a decupat iar oraşul/ şi peretele opus al cârciumii şi
imaginea noastră/ s-a năpustit asupra noastră,/ fără noi în ea.”
Ce am putea să nu mai uităm? „Patru-cinci mii de chelneriţe”,
ori „Arta Uitării” (p.43), „cerul ca un şantier părăsit în grabă la
venirea iernii” (p.48), un „Colind” deloc livresc, deşi-i (şi) cu cărţi
(p.49-50), un „acoperiş” din/de pe care sesizăm că „nu mai avem
un înăuntru al nostru,/ şi nu mai avem un afară al nostru”, aceasta
dacă nu suntem atenţi, nu suntem...
Ultimele două poeme, cu care am şi început cronica oarecum,
dacă tot mai vorbim din când în când despre manuale, ar trebui să
fie în toate „manualele pentru orice” om care vrea să fie, hâc, om,
turmentat sau nu de furie existenţialistă...
Deşi toate s-au spus şi s-au scris, vorba califului reducţionist,
şi „Totul a fost băut” (p.57), după cum scrie chiar Ion Mureşan,
„cartea Alcool” demonstrează dezinvolt, cu tăria de cristal a
băuturilor trecute prin distileria de lângă cârciuma unică „din
ceruri”, cârciuma aceea rezemată cu un perete de peretele Raiului,
cârciumă unde este „şi o sobă neagră, mică doar atâta cât să exprime
frigul”, unde toţi cei menţionaţi mai sus şi mulţi alţii beau până
află, în fine, ce este chestiunea cu fericirea: „Fericirea este atunci
când ies cu toţii la ferestre şi-şi pun paharele la ochi şi văd până
acasă, pe Pământ şi-l văd pe Dumnezeu cum trece înalt şi majestos,
şi-i ca un cocostârc cu lungi picioare ce calcă de pe-un acoperiş
de cârciumă pe altul, de pe un horn de cârciumă pe altul. Iar fumui
urcă pe picioare ca iedera descrierii-n poeme.” (p.69).
Iar dacă după lectură înţelegi de ce se poate plânge că
întunericul va rămâne, cândva, singur singurel, poate vei recepta
altfel slăbiciunile omeneşti sau... divine.
Un copil de trei ani şi jumătate, stând pe un trunchi de copac
tăiat, cu obrăjiorii în palme, încruntat, spune, întrebat fiind „la ce
se gândeşte”, că „la tătaia Gheorghe”, bunicul mort înainte de
naşterea lui ( acest bunic fiind o obsesie a puiului de om, despre
care spune că este viu în groapă!): „De ce fuma, de ce bea? De ce
nu l-aţi scăpat?”
Amuzat şi trist, adultul îi răspunde: „Am încercat! I-am spus
dar nu a ascultat!”
Într-un fel, oricâte vorbe bune am avea tăria să (le) spunem,
tăria slăbiciunii lor merge braţ la braţ cu destinul...
O fenomenologie mai exactă, cu toate fluctuaţiile lirismului, a
fenomenului, aşa cum îl nemureşte I.Mureşan (nu vorbesc despre
tratate medicale!), nu am întâlnit... Întunericul va rămâne măcar cu
acest volum, iar Lumina va trage cu Ochiul, deoarece, evident,
cartea Alcool nu va fi de găsit în paradis, ci doar în cârciuma aceea
atât de platonică, perete în perete cu paradisul... Şi va fi nenumărate
exemplare, în pahare, pe sub picioare de mese şi de scaune, pentru
IUNIE, NR.112
a le îndrepta (măcar pe
ele), exemplare noi,
neatinse dar şi câteva pe lângă acea sobă mică, fără coperte,
cu foi rupte... da, din/cu ea se mai încearcă să se aprindă
focul... Poemele ei sunt chiar acum scrise pe pereţii cârciumii.
Şi vreau să cred că şi „tătaia Gheorghe” e acolo, dacă
mai bine nu se poate... Şi poate îşi va zări nepoţii cum bat în
stâlpi de telegraf!
a.g.secară
ÎNTRE DOUĂ ŢĂRI
Doamna Zaira Samharadze a
venit din Georgia natală în
România, unde s-a stabilit definitiv,
cu mulţi ani în urmă, din dragoste
pentru un român, cu care s-a
căsătorit şi cu care este şi acum,
fericită. Şi totuşi, de ce scriem
versuri? Poate pentru a ne alina un
dor, a ne vindeca o durere. Dorul
de locurile în care s-a născut şi a
copilărit a inspirat-o pe doamna
Zaira Samharadze să scrie, mai întâi mici povestiri şi basme
din ţara sa (Sakartvelo, numită de locuitorii ei, Gruzia numită
de ruşi), apoi poezii cu o puternică încărcătură sentimentală.
Descoperită şi încurajată de prieteni, le-a publicat în reviste,
le-a corporalizat în cărţi. Cu timpul, a ajuns o remarcabilă
poetă bilingvă, scriind poezii în română şi georgiană, fiind
recunoscută şi apreciată de conaţionali dar şi de publicul
cititor din patria de adopţie. Este impresionantă energia cu
care promovează schimburile de valori culturale dintre cele
două ţări, ca o veritabilă ambasadoare a culturii între
România şi Georgia, postură ce se reliefează pregnant şi în
recenta sa carte Grădina suspendată (Editura RAWEX
COMS, 2010, 112 p., ediţie bilingvă română-georgiană,
traducerea aparţinând autoarei), titlul fiind extrem de
sugestiv pentru cineva care îngrijeşte cu devoţiune florile
prieteniei, iubirii, generozităţii.
Abstrasă oricărei mode, poezia sa pare scrisă în limba
universală a destăinuirii sincere, directe, fără teama că
bogăţia sufletească revărsată în venele şi arterele literelor
n-ar putea fi captată la adevărata ei nobleţe. Este interesant
cum versuri de o mare simplitate, nesofisticate, pot reda un
copleşitor tumult de stări, idei şi sentimente, încât ne
întrebăm dacă nu cumva aşa arată inefabilul. Autobiografia
se întrepătrunde cu biografia locurilor pe care poeta le
străbate cu pasul ori cu gândul. Nu regretă plecarea din
vechiul cuib, un ,,cuib al vulturilor”, acceptându-şi destinul
cu înţelepciune şi curaj: ,,Soarta m-a făcut să scriu cu litere
străine”. Cuvântul cu care poeta intră în rezonanţă se
metamorfozează; el poate fi perisabil dar şi etern, poate fi
necruţător dar şi mângâietor, poate fi mărgea, sabie, praf,
fiinţă etc., poate împodobi, pedepsi, umili, poate dărui viaţă
sau moarte. Muntelui sfânt Mtaţminda, la poalele căruia se
află Tbilisi, oraşul în care s-a născut, îi dedică versuri
vibrante din care transpar ecourile unui trecut istoric
frământat şi eroic. Acest trecut de o intensă vigoare faptică
îi transmite energie şi demnitate, astfel că poezia sa preia
forţa vitală a unei fiinţe care preţuieşte viaţa, care se bucură
MMXI
21