dunarea de jos 112 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

22
de tot ce-i oferă ea, descoperindu-i frumuseţea fie în natură, fie
în oameni, exclamând: ,,Sufletul m-a durut de bucurie”. Există
însă şi stări de melancolie, de nostalgie, există şi poezii sumbre
ca parte de echilibru al vieţii, unde îşi lasă amprenta singurătatea,
boala, înstrăinarea, dar şi aici primează un sentiment de blândă
acceptare şi înţelepciune accentuând şi mai mult ideea de
preţuire a fiecărei clipe. Multe poezii sunt dedicate florilor, lumea
vegetală fiind o alternativă sinergică la cea umană. Floarea
preferată nu este una strălucitoare şi parfumată, ci una modestă,
abia vizibilă la marginea unui câmp părăsit, mereu în bătaia
vântului - floarea de ciulin, floarea celui răsărit departe de
grădina florilor vesele ale unui rai pierdut. Într-o societate
tehnicizată, poeta face elogiul florilor obişnuite, comune:
violete, narcise, mimoze, anemone, al căror mesaj de culoare şi
parfum transcende convenţia regnurilor.
Poezia Zairei Samharadze are prospeţimea nealterată a
începutului de zi, când lumina, cu a ei consistenţă, poate fi
atinsă cu vârful degetelor înainte de a se rarefia în raze.
,,Dimineaţa,/ Simt pe vârful degetelor lumina,/ Mă pierd în ea./
Merg pe drum din obişnuinţă,/ Totdeauna uit începutul./ Nici
nu aud,/Nici nu văd cum trec camioanele,/ Cum strivesc sub
roţile grele/ Sunetul viorii din somn.../ Şi fiecare femeie/ Mi se
pare că simte la fel ca mine/ Lumina în vârful degetelor,/
Dimineaţa” (Poem în zori). Pentru darul de a simţi viaţa în
toată plenitudinea ei, poeta parcă îşi cere iertare: ,,Trecătorule,
iartă marea mea dragoste/ Şi ajută-mă să semăn flori/ Pe
covoarele întinse,/ Iar candela cu pâlpâirea ei să-mprăştie/
Parfumul lor până departe‘‘.
Despre dragoste se vorbeşte discret, prin simboluri cu o
deosebită încărcătură emoţională: ,,Pe nisipul ars de soare/
Am scris numele tău/ Atunci când şopteam tainic frunzelor./
Am îngropat iute scrisoarea-n nisip,/ Dar vântul a dus-o
departe,/ Iar când după multă vreme am găsit-o/ Hârtia era
albă/ Ca în prima zi” (Dragostea). Marea capacitate afectivă a
poetei este dublată de luciditate, de realism, fiind o visătoare
cu ochii deschişi: ,,Ştiu că nu vom fi veşnici”, meditând asupra
vremelniciei omului pe pământ: ,,Cad în genunchi şi sărut
pământul/ ce mi-a fost de alţii lăsat./ Ce-am să-ţi las eu ţie?/ O
pagină plină,/ lacrimi împietrite şi/ trupul pierdut într-un spaţiu
nesfârşit...” De aici, o senină împăcare cu fireasca extincţie ce
se va petrece într-o zi sub ocrotirea divină.
Poeziile Zairei Samharadze nu aparţin unei dezrădăcinate,
ci unei poete care şi-a înţeles destinul în proiecţie universală,
simţind că aparţine lumii întregi, pe care o slujeşte, după puteri,
oriunde s-ar afla.
MMXI
Victoria Milescu
Catia Maxim – Între
timpuri, Ed.Tracus Arte,
Bucureşti, 2010.
Cea mai nouă carte a Catiei
Maxim se intitulează „Între
timpuri”, numele romanului
deschizând el însuşi discuţia: cear
fi dacă n-am avea timpuri, dacă
am fi „între”, nemai având astfel în
căutarea cui pleca?
Dar sunt personajele Catiei
Maxim chiar între timpuri? Cred că
mai degrabă sub vremuri, vorba
cronicarului vechi, şi sub povara spaţiului („iadul din
Bucureşti”, dar şi spaţiul locativ de vânzare cu orice preţ),
chiar dacă de la prima pagină aflăm (printr-o voce interioară)
că viaţa nu e scurtă, ci doar nesfârşită.
Şi, pornind de la un moto al unui gălăţean de-al nostru
din Tecuci (Vasile Ghica: „Amintirile împodobesc mai întâi
singurătatea. Apoi o despoaie”), moto ce deschide cartea, mai
mult decât timpuri avem amintiri. Este drept că ele se
întrepătrund, se influenţează (p.13- „trecerea timpului luminează
mai clar amintirile”). Este şi o carte care revine obsedant la
singurătăţi. Şi la acel „miros de ţărână arsă” al fiinţei
personajului principal despre care vom scrie puţin mai târziu...
O carte despre case iar case, „continuări ale sufletelor” (p.111)
dar şi despre mobilele din aceste locuinţe, fără a se insita
totuşi prea mult asupra acestora.
Este un roman zolist ori balzacian, fără înflorituri. Multe
fragmente ne duc cu gândul şi la alţi clasici, precum Ioan Slavici
ori George Călinescu (dar şi la doi contemporani, ale căror
cărţi le-am citit relativ de curând: Claudia Partole - „Viaţa unei
nopţi sau Totentanz” şi Petre Rău - „Orologiul de nisip”).
Traian T.Coşovei chiar scria undeva că romanul Catiei Maxim
se naşte „dintr-un scrin negru”...
IUNIE, NR.112